Recourse nullity for challenging factual assessment of debt acknowledgment as prescription interruption

Şedinţa publică din data de 20 iunie 2023

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal sub nr. x/2020, la 13.01.2020, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.385.050,05 RON, debit restant, actualizată pe baza cursului de schimb leu-euro valabil la data plăţii efective şi a cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 1296/22.12.2020, Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă, a admis acţiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.385.050,05 RON, echivalentul a 309.245,78 euro, reprezentând debit restant, sumă ce va fi actualizată raportat la cursul leu-euro la data plăţii efective şi a sumei de 17.455,50 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta B. S.R.L. a declarat apel, admis prin decizia nr. 177/18.05.2021 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă; sentinţa apelată a fost schimbată în tot, în sensul că a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a fost respinsă acţiunea, ca prescrisă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, admis prin decizia nr. 899/13.04.2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă; decizia recurată a fost casată, iar cauza trimisă spre o nouă judecată instanţei de apel.

În al doilea ciclu procesual, prin decizia nr. 442/29.11.2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de pârâta B. S.R.L., a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea, ca prescrisă.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

Prevalându-se de ipoteza de casare reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a reproşat instanţei de apel, în primul rând, greşita interpretare a pct. 28 din Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 2861/2009 pentru aprobarea Normelor privind organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de natura activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii (în continuare, "O.M.F.P. nr. 2861/2009"), în privinţa extrasului de sold.

În motivare, a arătat că pretenţia sa rezultă din factura nr. x/16.12.2014, scadentă la 21.12.2014, cu privire la care termenul de prescripţie extinctivă, deşi s-ar fi împlinit la 21.12.2017, a fost întrerupt la 17.05.2016, prin adresa intimatei care a confirmat datoria de 1.385.050,05 RON faţă de recurentă, prin solicitarea de confirmare a soldului datoriei la 31.12.2015.

A apreciat că instanţa de apel a aplicat eronat prevederile pct. 28 din O.M.F.P. nr. 2861/2009, statuând că acest înscris nu constituie extras de cont, dat fiind că nu este emis de debitor şi a susţinut că prevederea menţionată nu impune ca extrasele de sold să fie emise de debitor către creditor şi, mai mult, că interpretarea textului îndreptăţeşte concluzia că şi creditorul le poate emite, din moment ce sunt supuse confirmării atât creanţele, cât şi obligaţiile faţă de terţi.

Întemeindu-se pe această premisă, a afirmat că adresa de confirmare a soldului datoriei emisă de pârâtă la 17.05.2016, pe care a confirmat-o, este un extras de sold - punctaj scris şi reprezintă un act voluntar de recunoaştere a datoriei de către intimată, subsecvent căruia a început să curgă un nou termen de prescripţie care s-ar fi împlinit la 17.05.2019, potrivit art. 2.541 alin. (3) C. civ.

Consecutiv, a reliefat caracterul eronat al concluziei curţii de apel, care a statuat asupra inexistenţei în cauză a unor cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei, de natura celor prevăzute de art. 2.537 pct. 1 şi 2 C. civ.

A susţinut că este nefondată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în temeiul art. 2.537, 2.539 şi 2.540 C. civ., deoarece, în interiorul termenului de prescripţie, a comunicat somaţia prevăzută de art. 1.015 C. proc. civ. şi a introdus la 02.05.2019 cerere pentru emiterea unei ordonanţe de plată în dosarul nr. x/2019, iar în termenul de 6 luni de la rămânerea definitivă a sentinţei civile nr. 1034/09.07.2019, a promovat prezenta cerere, la 09.01.2020.

Autoarea căii de atac a mai subliniat şi că efectul întreruptiv al unor extrase de cont similare a fost recunoscut constant în jurisprudenţă, soluţie ce se impune şi în speţă, unde înscrisul emană de la debitoare, care nu a contestat nici celelalte solicitări de confirmare pe care i le-a transmis şi nici creanţa însăşi, pe care a înregistrat-o în propriile evidenţe contabile.

O altă critică a vizat eroarea de interpretare a normelor de drept material prevăzute de Legea nr. 31/1990, în privinţa dreptului de reprezenta societatea pârâtă în faţa terţilor şi de a o angaja juridic.

Identificând ca norme de drept material greşit aplicate art. 73 şi urm. din Legea 31/1990 şi art. 2.014 C. civ., recurenta a contestat concluzia curţii de apel potrivit căreia recunoaşterea de datorie putea fi asumată numai de administratorul societăţii, iar nu de un salariat cu funcţia de economist, aşa cum s-a întâmplat în concret.

Această statuare a fost apreciată disonantă modului în care s-a derulat între părţile litigante contractul din care s-a născut creanţa; acesta nu a fost semnat de administratorul societăţii, ci de funcţionari ai acesteia, iar, identic, confirmarea de sold trebuie să producă efecte juridice, chiar semnată de un reprezentant al departamentului contabil.

A indicat că art. 73 din Legea nr. 31/1990 nu exclude delegarea dreptului de a reprezenta societatea, ci face posibilă atragerea răspunderii administratorului, iar aceste prevederi se completează cu cele ale art. 2.014 C. civ.; în aceste condiţii, chiar dacă mandatul expres al semnatarei extrasului de cont nu ar fi dovedit, există un mandat tacit, confirmat de fişa postului acesteia.

Recurenta a mai subliniat şi că a răspuns scrisorii de confirmare de sold emisă de intimată, în baza uzanţelor consolidate între părţi, iar acest act este unul întocmit cu intenţia evidentă de a produce efecte juridice, care trebuie să se producă şi în favoarea sa, în sensul recunoaşterii datoriei de către intimată.

A susţinut că din înscrisurile administrate în probaţiune, rezultă că economistul care a semnat adresa de confirmare din partea intimatei avea atribuţii pentru relaţiile cu clienţii şi furnizorii; totodată, la 17.05.2016, când s-a emis scrisoarea de confirmare sold, C. nu era reprezentantul sau administratorul intimatei, afirmaţie pe care a însoţit-o cu istoricul înregistrărilor din Registrul Comerţului.

A conchis că instanţa de apel a admis greşit excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, interpretând eronat normele de drept material invocate anterior, lipsind scrisoarea de confirmare de sold de efectul său întreruptiv.

Printr-o critică subsecventă, autoarea căii de atac a imputat instanţei de apel greşita interpretare a art. 2.537, 2.538 alin. (1) şi (2) C. civ., cu privire la întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea datoriei, în orice mod, fiind vizat refuzul instanţei de control judiciar devolutiv de a învesti cu acest efect o serie de împrejurări: primirea şi înregistrarea facturilor, necontestarea creanţei şi a confirmărilor de sold, plăţile parţiale efectuate, solicitarea proprie de confirmare a aceluiaşi sold. Consecutiv, a apreciat că termenul de prescripţie s-ar fi împlinit în decembrie 2020, astfel încât nu era împlinit la momentul introducerii prezentei cereri.

Ulterior, a detaliat fiecare împrejurare şi a arătat, în primul rând, că intimata-pârâtă a recunoscut creanţa expres, prin depunerea la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului a situaţiilor financiare pentru anii 2015-2018, unde creanţa în litigiu era evidenţiată. A mai precizat că partea adversă nu a contestat factura emisă şi nu a radiat-o din propriile evidenţe contabile. Totodată, a relevat că a trimis intimatei trei solicitări de plată a facturii disputate, la 26.11.2015, 20.12.2016 şi 04.06.2017, iar administratorul intimatei a solicitat un "credit memo" cu privire la factură, ceea ce reprezintă o recunoaştere expresă a debitului.

În probaţiune, a solicitat proba cu înscrisuri noi şi a conchis, solicitând casarea deciziei recurate, respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi trimiterea cauzei spre o noua judecată Curţii de Apel Ploieşti, pentru a se pronunţa pe fondul cauzei.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 04.04.2023, intimata a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., susţinând că recurenta invocă formal pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. şi cele trei situaţii de pretinsă aplicare greşită a legii, deşi vizează în realitate modul în care instanţa de apel a interpretat probele la soluţionarea excepţiei prescripţiei, propunând, deci, o cale de atac devolutivă, contrar caracterului nedevolutiv al recursului.

A mai arătat că autoarea căii de atac reia identic aspectele învederate la fond prin cererea introductivă sau în apel şi a apreciat că dezlegarea curţii de apel potrivit căreia prescripţia nu a fost întreruptă prin documentul "scrisoare de confirmare a creditorilor" nu poate fi modificată în recurs, prin reinterpretarea unui înscris de la dosar, pentru a se conchide că acesta ar produce efect întreruptiv.

Totodată, a combătut şi pe fond motivele de recurs şi a conchis, solicitând respingerea recursului promovat.

Analizând, cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 494 şi 482 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimată prin întâmpinare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ., "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii". De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Sancţiunea nulităţii este incidentă nu numai în cazul în care lipsesc motivele de nelegalitate, ci şi în situaţia în care acestea sunt invocate formal sau vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive. Soluţia nulităţii la care legiuitorul s-a oprit este justificată de împrejurarea că recursul este o cale extraordinară de atac, în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Recurenta şi-a întemeiat recursul pe cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., context în care instanţa supremă reaminteşte că legala motivare a recursului în acest temei presupune argumentarea în concret a modului în care s-a produs fie încălcarea, fie aplicarea greşită a normelor de drept material.

Decelând finalitatea celor trei critici propuse prin calea de atac, Înalta Curte reţine că acestea urmăresc invalidarea refuzului instanţei de apel de a califica drept acte care întrerup prescripţia, în temeiul art. 2.537 pct. 1 C. civ., a înscrisului intitulat "scrisoarea de confirmare a creditorilor nr. 6492 (3) din 17.05.2016" (la care, în continuare, se va face referire cu sintagma "scrisoarea de confirmare") şi a unui set de împrejurări de fapt enumerate de recurentă la pct. 3 din recurs.

Examinarea hotărârilor instanţelor de fond îndreptăţeşte concluzia că aspectele vizate de recurs se întemeiază exclusiv pe premisele factuale desprinse din administrarea probatoriului.

Astfel, în fond, s-a reţinut că scrisoarea de confirmare a fost semnată de administratorul societăţii pârâte şi, în acest temei, prima instanţă a conchis că aceasta este un act de recunoaştere a datoriei care a întrerupt cursul prescripţiei extinctive.

Curtea de apel, opus acestei dezlegări, dar statuând deopotrivă în fapt, a conchis că scrisoarea de confirmare, analizată strict ca instrumentum, nu este de natură să întrerupă cursul prescripţiei; raţionamentul s-a întemeiat, cumulativ, pe faptul că, emanând de la creditoarea-recurentă şi nu de la debitoarea-intimată, scrisoarea nu reprezintă, în sensul reglementărilor contabile, un extras de cont cu confirmare de sold şi pe împrejurarea că aceasta nu este semnată de administratorul intimatei, ci de o persoană care nu avea dreptul a asuma un act de recunoaştere a datoriei, din perspectiva raporturilor funcţionale pe care le avea cu societatea. Aceste dezlegări s-au întemeiat pe completarea probatoriului şi a cercetării judecătoreşti în etapa de control judiciar devolutiv, când, în afară de înscrisul propriu-zis, au fost administrate şi alte înscrisuri: adresa emisă la 23.02.2021 de D. S.R.L. cu privire la semnificaţia scrisorii de confirmare, declaraţia autentificată la 19.02.2021 de persoana care a semnat-o din partea intimatei, procedurile de lucru interne ale acestei societăţi şi înregistrări din registrul comerţului.

De asemenea, instanţa de apel a respins al doilea set de apărări propus de actuala intimată, întrucât a considerat că împrejurările de care aceasta s-a prevalat nu satisfac cerinţele legale care condiţionează atribuirea efectului de recunoaştere a dreptului a cărui acţiune se prescrie.

Aşadar, deşi pretinde că este nemulţumită de aplicarea normelor de drept material, autoarea recursului critică modul în care instanţa de apel a reţinut starea de fapt, iar acest aspect nu poate face obiectul recursului.

În concret, criticile formulate prin raportare la O.M.F.P. nr. 2.681/2009 sunt nerelevante, întrucât, chiar dacă ar fi primite, nu învestesc scrisoarea de confirmare cu efectul de recunoaştere a dreptului de creanţă al recurentei, efect negat, în mod decisiv, de împrejurarea că nu a fost semnată de administratorul societăţii. Acest considerent decizoriu este unul factual, care reprezintă premisă imutabilă pentru soluţionarea prezentului recurs.

Similar, argumentele întemeiate pe prevederile Legii nr. 31/1990 şi art. 2.014 C. civ. sunt tangente statuărilor curţii de apel, dat fiind că starea de fapt fixată nu reflectă că administratorul societăţii a transmis dreptul de reprezentare unei alte persoane, ci că scrisoarea a fost semnată de un reprezentant al departamentului financiar, în concordanţă cu atribuţiile de serviciu ce îi reveneau.

În fine, nici critica prin care este vizată greşita interpretare a art. 2.537 pct. 1 C. civ. nu priveşte, în realitate, interpretarea legii, ci felul în care o serie de împrejurări de fapt - includerea creanţei disputate în situaţiile financiare ale intimatei şi corespondenţa părţilor referitoare la factura în litigiu - au fost evaluate de instanţa de apel, care a conchis că acestea nu îndeplinesc condiţiile de valabilitate pentru a reprezenta o recunoaştere de datorie.

De aceea, contrar susţinerilor recurentei şi în acord cu intimata, instanţa supremă observă că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este invocat formal, de vreme ce se contestă modul în care, în conformitate cu art. 479 raportat la art. 264 din acelaşi cod, instanţa de control judiciar devolutiv a apreciat asupra împrejurărilor invocate de reclamantă şi a stabilit că acesta nu reprezintă acte de recunoaştere a dreptului.

Aşa fiind, criticile expuse de recurentă nu vizează legalitatea hotărârii, ci temeinicia acesteia şi nu pot fi încadrate în motivele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., atrăgând consecinţa nulităţii prevăzută de art. 489 alin. (2) din acelaşi cod.

În acest context, Înalta Curte aminteşte şi prevederile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta (…)".

Faţă de considerentele anterior expuse, cum analiza criticilor invocate a condus la concluzia că niciuna dintre acestea nu poate fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanţa supremă, dând eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2), cu aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 442 din 29 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 iunie 2023.