Performance bonus upheld: virtual stock option payout affirmed in management mandate dispute

Şedinţa publică din data de 20 iunie 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la 02.11.2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 65.937 RON, reprezentând contravaloarea pachetului de 30.000 opţiuni pe acţiuni virtuale Transelectrica - O.A.V.T., acordat la 15.11.2014 cu titlu de bonus de performanţă, potrivit contractului de mandat nr. x/13.11.2013, a dobânzii legale până la data plăţii şi a cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 1809/03.04.2019, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 3304/12.11.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 65.937 RON, cu titlu de bonus de performanţă, dobânda legală penalizatoare calculată de la 15.11.2015 şi până la data plăţii efective şi suma de 5.917,26 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. a declarat apel, respins prin decizia civilă nr. 397A/04.03.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. a declarat recurs, solicitând casarea deciziei atacate, iar în rejudecare, respingerea acţiunii.

În drept, recursul a fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar recurenta a susţinut că decizia atacată este netemeinică, nefiind în concordanţă cu probele administrate şi nelegală, întrucât instanţa de apel nu a identificat, interpretat şi aplicat corect normele legale de drept material incidente.

A arătat că a semnat cu intimatul, în calitatea acestuia de membru al consiliului de supraveghere, numit prin hotărârea adunării generale a acţionarilor (în continuare, "A.G.A.") nr. 4/30.05.2013, contractul de mandat nr. x/13.11.2013, pentru un mandat de patru ani, ce a încetat la 30.05.2017.

Invocând că remuneraţia cuvenită mandatarului a constat dintr-o componentă fixă şi una variabilă, aceasta din urmă formată din trei elemente, a reproşat instanţei de apel, din perspectiva art. 1.266 alin. (1)-(1).268 C. civ., că nu a interpretat contractul potrivit voinţei reale a părţilor şi nu a urmărit în mod coordonat şi sistematic sensul prevederilor contractuale, pentru a le da eficacitate.

A susţinut că hotărârea atacată încalcă principiul libertăţii de a contracta, consacrat de art. 1.169 C. civ., întrucât ignoră că remuneraţia cuvenită mandatarului potrivit art. 3.4 din contract, în componenta sa variabilă detaliată în anexa nr. 1, se cuvine pentru îndeplinirea criteriilor şi obiectivelor de performanţă aprobate de A.G.A., prevăzute în planul de administrare şi preluate în cel de management. A învederat că intenţia reală a părţilor a fost de a condiţiona plata tuturor componentelor remuneraţiei mandatarului de limitele generale ale remuneraţiei stabilite de Adunarea Generală a Acţionarilor.

În continuare, a evocat art. 13.1 din contractul de mandat, care - stabilind completarea lui cu orice alte prevederi legale incidente - determină aplicarea art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011, şi, interpretat în corelaţie cu art. 3.4, impune concluzia că, atât timp cât unul dintre elemente nu poate fi acordat din cauza neîndeplinirii condiţiilor impuse prin anexa nr. 1 la contract, nu sunt datorate nici celelalte elemente.

Printr-o altă critică, autoarea căii de atac a pretins că intimatul nu a dovedit, conform art. 249 C. proc. civ., îndeplinirea condiţiilor pentru a beneficia de bonusul de performanţă, iar raportarea lui numai la valoarea dividendelor şi acţiunilor ascunde neîndeplinirea obiectivelor stabilite pentru anul 2014.

Conex criticii prezentate, a făcut referire la planul de administrare pe anii 2013-2017 şi a afirmat că nu poate fi recunoscut dreptul intimatului la bonusul de performanţă, din moment ce componenta variabilă a remuneraţiei este unitară, iar indicatorii de care depinde acordarea ei nu au fost atinşi; a considerat că această interpretare este susţinută de utilizarea în anexa nr. 1, pag. 16-17, a verbelor la modul condiţional optativ, timpul prezent.

Printr-o critică subsecventă, a susţinut că pretenţiile intimatului aferente anilor 2014 şi 2015 erau invalidate de hotărârea A.G.A. nr. 1/23.05.2015, prin care s-a decis că bonusul de performanţă nu se poate valorifica retroactiv.

Recurenta a precizat că bonusul de performanţă poate fi acordat numai dacă se constată atingerea indicatorilor aferenţi primului element al componentei variabile, dependent de rentabilitatea acţiunilor Transelectrica, la rândul său subordonată implementării corespunzătoare a planului de administrare. A arătat că pachetul O.A.V.T. primeşte o valoare concretă numai la momentul depunerii cererii de valorificare, când se poate evalua plus-valoarea adusă de mandatar acţiunilor, corelată cu îndeplinirea indicatorilor de performanţă asumaţi contractual prin planul de administrare; interpretarea contrară, în sensul autonomiei fiecărui element al componentei variabile al remuneraţiei, ar determina mandatarii să urmărească exclusiv interese proprii.

Raportat la art. 1.350 C. civ., a susţinut că proba neexecutării obligaţiilor se face prin situaţiile financiare consolidate, iar acestea demonstrează lipsa performanţei financiare din partea reclamantului, deci neexecutarea unei obligaţii de mijloace; a conchis că nu sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii sale contractuale, dezlegările instanţelor de fond fiind eronate.

Printr-o altă critică, autoarea căii de atac a considerat nelegală acordarea dobânzii legale penalizatoare la valoarea prevăzută de art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011, apreciind că acesta, aplicabil doar în raporturile dintre profesionişti şi între aceştia şi autorităţile contractante, nu este incident raportului litigios, în care numai recurenta este profesionist, în sensul art. 3 alin. (2) C. civ. şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Prin întâmpinarea depusă la 13.01.2022, intimatul-reclamant a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea căii de atac ca nefondate, prevalându-se, în temeiul art. 431 alin. (2) C. proc. civ., de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei pronunţate în dosarul nr. x/2019 de instanţa supremă.

A combătut motivele de recurs, arătând că recurenta adaugă în documentele procesuale o condiţionare neprevăzută de clauza 3.4 din contract, respectiv "pentru îndeplinirea criteriilor şi obiectivelor de performanţă aprobate de AGA şi prevăzute in Planul de Administrare".

Invocând art. 1.2 coroborat cu art. 3, precum şi anexa nr. 1 la contract, intimatul a calificat bonusul de performanţă ca fiind un element independent al componentei variabile, a cărui acordare nu depinde de îndeplinirea unui indicator de performanţă, ci doar de plasarea rezultatului formulei contractuale de calcul peste zero. A arătat că nici art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011 nu susţine condiţionalităţile între elementele componente ale remuneraţiei variabile.

Totodată, a apreciat greşită interpretarea gramaticală propusă de autoarea căii de atac, susţinând că sintagma "valoarea remuneraţiei variabile prin valorificarea O.A.V.T. în anul 201x ar putea fi" nu denotă că valorificarea dreptului este subordonată unei anumite condiţii, ci doar că formula de calcul poate lua forme diferite, în funcţie de variantele de valorificare pentru care beneficiarul optează.

A mai susţinut că valorificarea O.A.V.T. nu este retroactivă, cererile în acest sens fiind formulate în luna noiembrie a anilor 2015-2017, iar hotărârea AGA nr. 1/23.03.2015 nu s-a aplicat administratorilor al căror mandat era în curs, ci doar viitorilor membri ai consiliului de supraveghere, astfel cum rezultă din pct. 3.6 al acesteia.

A solicitat şi respingerea criticii privind dobânda legală penalizatoare, arătând că O.G. nr. 13/2011 este aplicabilă în cauză.

Recurenta-pârâtă a răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepţiei nulităţii recursului şi înlăturarea apărărilor de fond ale intimatului-reclamant.

În cauză, s-a derulat procedura de filtrare a recursului, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu, în conformitate cu art. 493 alin. (2) din cod, care a fost, potrivit încheierii din 21.02.2023, comunicat părţilor cu menţiunea că au dreptul de a depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare; părţile nu au depus o poziţie procesuală.

Prin încheierea din 25.04.2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în complet de filtru, a respins excepţia nulităţii recursului, a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată pentru soluţionarea acestuia, astăzi, 20.06.2023.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Cu titlu prealabil, subliniază că va evalua efectul dezlegărilor cuprinse în hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2019, opuse de intimatul-reclamant în temeiul efectului pozitiv al lucrului judecat, la momentul la care va statua asupra motivelor de recurs.

Această structură concordă cu modul de prezentare a argumentelor în întâmpinare, dar este justificată şi de faptul că intimatul nu a invocat apărarea în faţa instanţei de apel, deşi decizia recurată în cauza de faţă a fost precedată de decizia nr. 222A/08.02.2021, pronunţată în apel în dosarul nr. x/2019, ulterior rămasă definitivă prin respingerea recursului de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 2159/19.10.2021.

Distinct de această circumstanţă particulară, numai efectul negativ, extinctiv, se invocă prin intermediul unei excepţii procesuale, în orice stare a procesului, după cum dispune art. 432 C. proc. civ., în timp ce efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, ca prezumţie legală, consacrată de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., nu împiedică noua judecată, ci determină ca dezlegarea anterioară a unei chestiuni litigioase - cuprinsă în dispozitivul sau numai în considerentele unei hotărâri judecătoreşti -, să devină premisa demonstrată, de neignorat, de la care porneşte noul proces purtat între aceleaşi părţi.

Motivele de recurs sunt circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar prima critică poate fi divizată în trei paliere argumentative: primul susţine că O.U.G. nr. 109/2011 impune o unică componentă variabilă a remuneraţiei şi această interpretare trebuie să prevaleze în aplicarea contractului; al doilea, vizează statuarea instanţei de prim control judiciar în sensul autonomei celor trei elemente care formează componenta variabilă - porţiunea condiţionată de îndeplinirea indicatorilor de performanţă, bonusul de performanţă şi, respectiv, bonusul colectiv de performanţă - şi efectele acestei dezlegări. Cel de al treilea, tributar viziunii recurentei privind interdependenţa elementelor menţionate, expune indicatorii de performanţă din planul de administrare din anii 2014-2017 şi motivează că neîndeplinirea lor face să nu existe obligaţia de plată a bonusului de performanţă către intimat.

Astfel, prin primul argument, recurenta reproşează instanţei de apel că nu a dat eficienţă art. 13.1. din contract, pentru a aplica art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011, care ar permite - în viziunea sa - acordarea, în cadrul remuneraţiei administratorilor întreprinderilor publice, a unei părţi variabile unice; această premisă devine eşafodajul criticii conexe, că în raportul juridic litigios, cele trei elemente ale componentei variabile sunt interdependente, iar dacă nu sunt îndepliniţi indicatorii din planul de administrare, recurenta nu datorează nici bonusul de performanţă şi nici celelalte elemente.

Aşa cum rezultă din etapele devolutive ale litigiului, acesta derivă din calitatea intimatului-reclamant de membru al consiliului de supraveghere al recurentei-pârâte, deţinută în baza hotărârii nr. 4/30.05.2013 a adunării generale ordinare a acţionarilor (în continuare, "A.G.O.A.") şi exercitată potrivit contractului de mandat nr. x/13.11.2013 ("contractul de mandat"); remuneraţia prevăzută de acest contract a fost aprobată anterior, prin hotărârea nr. 8/06.11.2013 a A.G.O.A.

În forma în vigoare la data încheierii contractului de mandat şi a aprobării remuneraţiei prin hotărârea A.G.O.A. amintită, art. 37 alin. (1), (2) şi (5) din O.U.G. nr. 109/2011 aveau următorul conţinut "(1) Remuneraţia membrilor consiliului de administraţie sau, după caz, a membrilor consiliului de supraveghere este stabilită de adunarea generală a acţionarilor în structura şi limitele prevăzute la alin. (3) şi (4). (2) Remuneraţia membrilor consiliului de administraţie sau, după caz, a membrilor consiliului de supraveghere este formată dintr-o indemnizaţie fixă lunară şi o componentă variabilă constând într-o cotă de participare la profitul net al societăţii, o schemă de pensii sau o altă formă de remunerare pe baza indicatorilor de performanţă. (5) Nivelul componentei variabile este stabilit potrivit recomandărilor temeinic motivate, formulate pe baza unui studiu comparat asupra condiţiilor de remunerare pentru poziţiile similare din societăţi, din acelaşi domeniu de activitate, cu capital majoritar ori integral de stat din România şi din alte state europene, de comitetul de nominalizare sau, după caz, de experţii în recrutare resurse umane ale căror servicii au fost contractate pentru derularea procedurii de selecţie a membrilor consiliului de administraţie/consiliului de supraveghere".

Astfel cum rezultă din alin. (2) şi (5) ale art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011 partea variabilă a remuneraţiei poate consta, alternativ, dintr-o cotă de participare la profitul net al societăţii, o schemă de pensii sau o altă formă de remunerare pe baza indicatorilor de performanţă.

Aşadar, într-un prim considerent, Înalta Curte găseşte nefondată critica recurentei şi reţine că O.U.G. nr. 109/2011 nu interzicea configurarea unei componente variabile a remuneraţiei, de natura celei convenite prin punctele 2-4 din anexa nr. 1 a contractului de mandat, subdivizată în elemente independente, condiţionate de indicatori sau formule de calcul diferite.

Cauza nu reflectă, deci, un conflict între prevederile contractului de mandat şi cele ale O.U.G. nr. 109/2011 alegat de recurentă; totuşi, şi dacă s-ar fi verificat, forţa obligatorie a contractului ar fi prevalat, de vreme ce autoarea căii de atac nu a dovedit anihilarea stipulaţiilor bilaterale printr-un act normativ cu forţă de lege.

Analizând în continuare argumentul prin care autoarea recursului susţine caracterul interdependent al elementelor componentei variabile, instanţa supremă constată că nici acesta nu este fondat.

Contractul de mandat stabileşte că forma de remunerare pe baza indicatorilor de performanţă, convenită ca parte variabilă a remuneraţiei, se compune din trei elemente: primul este denumit componenta anuală variabilă (fiind reglementat de pct. 2 al anexei nr. 1), al doilea, bonusul de performanţă (prevăzut de pct. 3), iar al treilea, bonus colectiv de performanţă suplimentară (la pct. 4).

Interdependenţa elementelor constitutive ale componentei variabile ar fi presupus ca ele să fie condiţionate de alţi indicatori, cu care să se afle în dependenţă reciprocă; această calificare nu poate fi, însă, reţinută, atât faţă de înţelegerea inechivocă a părţilor, reflectată în anexa nr. 1, cât mai ales de modul de calcul al fiecărui element.

Concret, componenta anuală variabilă reglementată de pct. 2 se datorează mandatarului numai dacă nivelul efectiv realizat al indicatorilor de performanţă "timpul mediu de întrerupere", "EBITDA" şi "total investiţii" atinge valorile asumate prin planul de administrare; bonusul colectiv de performanţă suplimentară, prevăzut de pct. 4, este dublu condiţionat - atât de depăşirea valorii indicatorului "EBITDA", cât şi de îndeplinirea indicatorului "total investiţii", ambele faţă de valorile asumate prin planul de administrare. În timp ce componenta de la pct. 2 se acordă individual şi poate atinge maximum 12 indemnizaţii fixe, cea de la pct. 3 are o valoare de 0,9% din depăşirea indicatorului "EBITDA", se calculează colectiv şi se defalcă între membrii consiliului de supraveghere prin decizia consiliului.

În deplin contrast, elementul în litigiu, remuneraţie variabilă prin O.A.V.T. prevăzut de pct. 3, recompensând rentabilitatea acţiunilor Transelectrica pentru acţionarii societăţii, îndreptăţeşte mandatarul la încasarea unei remuneraţii dacă este îndeplinită condiţia premisă: ca valoarea O.A.V.T. primite de mandatar să fie depăşită de valoarea reprezentată de preţul mediu al acţiunilor în luna anterioară valorificării dreptului, la care se adaugă dividendul mediu/acţiune acordat. Această împrejurare rezultă din anexa nr. 1 a contractului de mandat care stabileşte că "Remuneraţia variabilă prin acordarea de O.A.V.T. se determină ca fiind numărul de O.A.V.T., reprezentând una sau mai multe tranşe de câte 20.000 O.A.V.T., pe care MANDATARUL decide să le valorifice (...), înmulţit cu suma dintre valoarea medie a O.A.V.T. din luna anterioară valorificării şi valoarea dividendelor/acţiune plătite în perioada scursă între acordarea O.A.V.T. şi valorificarea O.A.V.T., din care se scade valoarea de acordare O.A.V.T. (...)".

Aşa fiind, într-un al doilea considerent, instanţa supremă constată legală concluzia curţii de apel, în sensul că cele trei elemente ale componentei variabile a remuneraţiei se calculează independent: cele de la pct. 2 şi 4, pe baza indicatorilor de performanţă, iar cea de la pct. 3, pe baza formulei inserate în contractul părţilor.

Va fi înlăturată şi critica prin care recurenta a reproşat instanţei de prim control judiciar încălcarea obligaţiei de interpretare a contractului, în concordanţă cu voinţa reală a părţilor.

Este nedisputat că legea dă prioritate voinţei reale, concordante, a contractanţilor, însă decizia atacată nu reflectă încălcarea acestui principiu, ci reflectă eşecul procesual al recurentei de a proba că părţile, deşi au consemnat clauze contractuale lipsite de orice ambiguitate, au dorit, în fapt, să convină contrar înscrisului constatator.

Înalta Curte a reţinut anterior că instanţele devolutive au statuat corect că fiecare element constitutiv al componentei variabile este autonom şi se calculează disociat, concluzie care rezultă inechivoc atât din preambulul Anexei nr. 1, cât şi din dezvoltarea reperelor individuale de calcul, în această anexă.

De aceea, cum stabilirea drepturilor şi obligaţiilor părţilor a decurs reflex şi inechivoc din clauzele contractului de mandat, nu se impunea aplicarea regulilor de interpretare a contractului, operaţiune necesară atunci când stipulaţiile sale sunt neclare, astfel cum reflectă adagiul latin interpretatio cessat in claris.

Conchizând, Înalta Curte confirmă statuarea curţii de apel, potrivit căreia întinderea dreptului intimatului la bonusul de performanţă depinde exclusiv de rezultatul obţinut pe baza formulei de calcul inserate la pct. 3 din anexa nr. 1 la contractul de mandat şi rămâne neafectat de nivelul oricăror alţi indicatori de performanţă.

Prin cel de al treilea set de argumente, autoarea recursului afirmă că intimatul nu şi-a îndeplinit obligaţia reglementată de art. 249 C. proc. civ. şi, subsecvent, argumentează prolix de ce nu sunt îndeplinite condiţiile de acordare a dreptului la componenta variabilă pentru anul 2014.

Suma acestor critici va fi înlăturată, deopotrivă pentru că i se opun statuările anterioare ale instanţei supreme, dar şi pentru că propune o analiză deplin ataşată stării de fapt fixată în apel, ca expresie a suveranităţii instanţelor de fond de a administra şi evalua probatoriul.

Tot astfel, susţinerea recurentei privind neîndeplinirea condiţiilor pentru atragerea răspunderii sale contractuale va fi înlăturată, în considerarea formalismului său, probat de lipsa unui raţionament aplicat, care să susţină modul în care decizia recurată reflectă transgresarea art. 1.350 C. civ.

La acest moment, se constată că statuările anterioare ale acestei instanţe concordă cu dezlegările date prin decizia nr. 2159/19.10.2021 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, decizie a cărei autoritate de lucru judecat, sub aspectul efectului pozitiv, este, aşadar, conservată.

Prin a doua critică, recurenta evocă pretinsa eroare a curţii de apel în determinarea dobânzii legale penalizatoare, care, în viziunea sa, nu poate fi stabilită în temeiul art. 3 alin. (21) O.U.G. nr. 13/2011, întrucât intimatul nu este profesionist, iar norma este incidentă numai în raporturile acestora.

Dezlegând acest motiv în apel, curtea a statuat că raporturile juridice stabilite prin contractul de mandat sunt raporturi între profesionişti, întrucât intimatul nu a fost angajat al societăţii şi a exploatat în mod sistematic o întreprindere, în sensul art. 3 alin. (3) C. civ., exercitând activitatea de supraveghere a operaţiunilor de management în beneficiul recurentei.

Înalta Curte constată nefondată critica şi reţine că aplicarea art. 3 alin. (21) din O.U.G. nr. 13/2011 este legală, de vreme ce raportul administratorului cu societatea este un mandat de natură profesional-comercială, iar obligaţia a cărei neîndeplinire este sancţionată, de plată a remuneraţiei, a fost asumată de recurentă în exerciţiul unei întreprinderi.

Distinct de acest aspect, critica nu era aptă să atragă casarea hotărârii nici din perspectiva obiectului său, care antamează nu întrunirea condiţiilor pentru aplicarea dobânzii penalizatoare, ci cuantumul acesteia, deci un element de netemeinicie.

La cele de mai sus se poate adăuga şi că interpretarea propusă de autoarea recursului este contrazisă de prevederile Directivei nr. 2011/7/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 februarie 2011 privind combaterea întârzierii în efectuarea plăţilor în tranzacţiile comerciale, transpusă în legislaţia naţională prin dispoziţia evocată. Din moment ce, potrivit considerentului 8 din preambul şi art. 1 alin. (2), directiva "(…) se aplică tuturor plăţilor efectuate ca remuneraţii pentru tranzacţii comerciale.", este justă concluzia că intimatul, în calitate de creditor, beneficiază de acoperirea prevederii legale în discuţie, cât timp raportul litigios nu apare exclus din obiectul de reglementare al directivei.

În considerarea tuturor argumentelor prezentate, Înalta Curte constată că niciunul dintre motivele invocate de recurentă nu a avut aptitudinea de a demonstra nelegalitatea deciziei atacate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE "TRANSELECTRICA" S.A. împotriva deciziei civile nr. 397A din 4 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 iunie 2023.