Undue payment restitution upheld against bank; counter-recourse and debtor's recourse annulled for lack of valid representation

Şedinţa publică din data de 16 iunie 2022

Asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 20 martie 2017 pe rolul Tribunalului Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. prin administrator judiciar B.. a chemat în judecată pe pârâta C. S.A. - Sucursala Bacău, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei la restituirea către reclamantă a sumei de 542.594,29 euro, în echivalentul în RON la data plăţii efective, reprezentând plată nedatorată; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare standard, calculate de la data efectuării plăţii nedatorate (31.08.2009) până la data restituirii efective a sumei de bani; de asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că se află în procedura insolvenţei din anul 2014, fiind deschisă procedura generală prin sentinţa civilă nr. 5/F/28.01.2014, pronunţată de Tribunalul Vaslui, în dosarul nr. x/2014.

A precizat reclamanta că, începând cu anul 2005, între părţi s-au încheiat mai multe contracte de credit, respectiv contractele nr. x/2005, nr. y/2007, nr. z/2007, nr. w/2007, nr. t/2008, potrivit cărora banca avea controlul asupra conturilor curente ale societăţii. Reclamanta a arătat că pârâta, pentru acoperirea ratelor contractelor de credit, a dirijat banii societăţii după bunul plac, fără a ţine cont de faptul că în trei contracte reclamanta a plătit mai mult decât datora.

A arătat reclamanta că nu i s-a comunicat de către bancă modalitatea în care opera în concret în conturile sale pentru stingerea datoriilor, astfel că nu a avut niciodată reprezentarea clară asupra sumelor achitate şi a destinaţiilor, respectiv nu ştia dacă sumele retrase într-un interval de timp reprezintă comisioane, dobânzi sau rate de credit.

Reclamanta a arătat că, în dosarul de insolvenţă, pârâta a solicitat la data de 17 martie 2014 înscrierea la masa credală a societăţii cu următoarele sume: 1.146.083,78 USD, 1.513.213,86 euro şi 715.349,72 RON, această din urmă creanţă garantată sub condiţie, cerere care nu a fost însoţită de documente justificative, astfel că a fost respinsă de administratorul judiciar.

A precizat reclamanta că, împotriva acestei măsuri, banca a formulat contestaţie, soluţionată în mod definitiv în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Vaslui, în hotărârea pronunţată, instanţa reţinând, în baza expertizei contabile efectuate, că reclamanta a rambursat, în plus, către bancă din obligaţiile datorate în derularea creditelor nr. 2911/30.05.2005, nr. 769/28.08.2007, nr. 770/28.08.2007, nr. 460/18.06.2008, suma de 542.594,29 euro.

Reclamanta a apreciat că plata făcută pârâtei în cuantum de 542.594,29 euro este nedatorată, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de vechiul C. civ. pentru a fi obligată pârâta la restituirea acesteia. În acest sens, a arătat că plata - ca element material - s-a realizat prin conturile curente ale societăţii, că la momentul efectuării plăţii fuseseră lichidate datoriile faţă de pârâtă şi că plata a fost făcută din eroare, reclamanta având reprezentarea greşită a sumelor achitate, până la momentul efectuării expertizei contabile în dosarul de insolvenţă.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1092 şi art. 994 din C. civ. de la 1864, art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Pârâta C. S.A. a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bacău, excepţia lipsei calităţii de reprezentant a persoanei care a introdus cererea de chemare în judecată, excepţia prescripţiei extinctive, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, ca urmare a nedovedirii de către reclamantă a condiţiilor plăţii nedatorate.

De asemenea, pârâta a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat instanţei să dispună operarea compensării legale sau, în subsidiar, a compensării judiciare între creanţele reciproce ale părţilor litigante, faţă de dispoziţiile hotărârii nr. 100/2017, prin care s-a stabilit, cu titlu definitiv, existenţa unei creanţe a băncii împotriva reclamantei în sumă de 1.146.083,78 USD.

Astfel, pârâta-reclamantă a solicitat să se constate operarea compensării legale a celor două creanţe, întrucât, la data deschiderii procedurii de insolvenţă împotriva reclamantei, cele două creanţe aveau un caracter cert, iar lichiditatea şi exigibilitatea nu sunt condiţii de natură a împiedica operarea compensării legale.

În subsidiar, a arătat că incidenţa prevederilor Legii nr. 85/2006 în cauză nu sunt de natură a împiedica operarea compensării judiciare dacă instanţa va constata că reclamanta a plătit nedatorat către pârâtă suma reclamată. A mai arătat că, faţă de cele reţinute prin decizia nr. 100/2017 a Curţii de Apel Iaşi, chiar dacă nu ar putea invoca în speţă compensarea legală, dată fiind neîndeplinirea condiţiilor creanţei la data deschiderii procedurii insolvenţei reclamantei (la data deschiderii procedurii reclamanta neavând o creanţă certă, lichidă şi exigibilă faţă de pârâtă), în jurisprudenţa instanţei supreme s-a reţinut că într-o astfel de speţă natura compensaţiei nu poate fi decât una judiciară, fiind necesară formularea unei cereri reconvenţionale.

Reclamanta A. S.A. a depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiilor şi a apărărilor invocate de pârâtă.

Reclamanta-pârâtă A. S.A. a depus la dosarul cauzei întâmpinare la cererea reconvenţională, prin care a solicitat respingerea cererii având ca obiect compensarea datoriilor reciproce, ca neîntemeiată. În acest sens, reclamanta a arătat că operaţiunea de compensare a datoriilor reciproce poate fi efectuată doar în cadrul procedurii insolvenţei.

Prin încheierea din 23 aprilie 2018, tribunalul a respins, ca neîntemeiate, excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bacău şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant a persoanei care a semnat cererea de chemare în judecată, pentru motivele arătate în această încheiere . De asemenea, tribunalul a unit cu fondul excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a încuviinţat proba cu înscrisurile depuse la dosar.

Prin încheierea din 24 septembrie 2018, tribunalul a dispus suspendarea soluţionării cauzei, până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2018 al Curţii de Apel Bacău, iar pârâta a formulat cerere de repunere pe rol la data de 10 octombrie 2018.

La termenul de judecată din 4 martie 2019, tribunalul a repus cauza pe rol, a disjuns capătul din cererea reconvenţională, având ca obiect "compensare judiciară", a dispus formarea unui alt dosar la acelaşi complet de judecată şi a acordat cuvântul părţilor. A rămas în pronunţare pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare, excepţia lipsei de interes invocată la acel termen de judecată de reprezentantul pârâtei-reclamante, fondul cererii de chemare în judecată şi cererea reconvenţională, având ca obiect "compensare legală".

Prin sentinţa nr. 188 din 16 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2017, s-au respins, ca neîntemeiate, excepţiile lipsei de interes şi prescripţiei dreptului material la acţiune invocate de pârâta-reclamantă; s-a admis cererea principală, având ca obiect "acţiune în restituire plată nedatorată", formulată de reclamanta-pârâtă S.C. A. S.A. (societate în insolvenţă) prin lichidator judiciar D.., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă C. S.A. - Sucursala Bacău; pârâta-reclamantă a fost obligată să restituie reclamantei-pârâte suma de 2.235.608,05 RON (echivalentul sumei de 542.594,29 euro), cu titlu de plată nedatorată, precum şi să plătească dobânda legală penalizatoare la această sumă, începând cu data de 31 august 2009, până la data restituirii efective a sumei de bani; s-a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională, având ca obiect "compensare legală".

Împotriva încheierii de şedinţă din 23 aprilie 2018 şi a sentinţei nr. 188 din 16 aprilie 2019, pronunţate de Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2017, a formulat apel C. S.A., solicitând modificarea încheierii de şedinţă din 23 aprilie 2018, în sensul admiterii excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bacău, cu consecinţa anulării sentinţei nr. 188/16.04.2019 şi trimiterii cauzei spre rejudecare către Tribunalul Bucureşti; într-un prim subsidiar, a solicitat modificarea încheierii de şedinţă din 23 aprilie 2018, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a persoanei care a introdus cererea de chemare în judecată, cu consecinţa anulării sentinţei nr. 188/16.04.2019 şi a cererii de chemare în judecată; într-un al doilea subsidiar, a cerut modificarea încheierii de şedinţă din 4 martie 2019, în sensul respingerii măsurii disjungerii capătului de cerere din cererea reconvenţională privind compensaţia judiciară, respectiv modificarea sentinţei nr. 188/16.04.2019, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată promovate de către reclamantă, în principal, ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei extinctive în ceea ce priveşte dreptul reclamantei de a se îndrepta cu o acţiune în plată nedatorată împotriva pârâtei, iar, în subsidiar, ca nefondată, ca urmare a neîntrunirii condiţiilor plăţii nedatorate în cauză, admiterii cererii reconvenţionale şi constatarea compensării legale sau, în subsidiar, a compensării judiciare în ceea ce priveşte creanţele reciproce ale părţilor din litigiu.

Apelanta-pârâtă a criticat şi modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a reclamantei de către prima instanţă, arătând că, potrivit Legii nr. 85/2004, societatea în privinţa căreia a fost deschisă procedura insolvenţei va sta în judecată prin administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, indiferent dacă a fost sau nu ridicat dreptul de administrare al acesteia. Or, acţiunea ce face obiectul prezentului dosar a fost formulată, în numele societăţii A. S.A., de către reprezentantul convenţional, respectiv avocat E., fără a se face dovada reprezentării administratorului judiciar.

Totodată, apelanta a susţinut că încheierea din 4 martie 2019 este nelegală, întrucât prima instanţă a disjuns, în mod greşit, capătul de cerere privitor la compensarea judiciară.

Intimata A. S.A. prin lichidator judiciar D.. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat.

În cauză, s-a formulat întâmpinare de către A. S.A. prin avocat E., invocându-se excepţia tardivităţii apelului, cu referire la faptul că hotărârea a fost comunicată la sediul sucursalei C. din Bacău la 25 iulie 2019, astfel că termenul de apel s-a împlinit la data de 25 august 2019. Pe fond, a solicitat respingerea apelului, ca nefondat.

De asemenea, s-a formulat apel incident împotriva considerentelor de către A. S.A. prin avocat F., arătându-se că instanţa de fond a analizat cauza prin prisma dispoziţiilor art. 1092, art. 992 şi art. 994 din C. civ. de la 1864, însă aceasta trebuia analizată prin prisma acceptării plăţii de C. S.A. - Sucursala Bacău ca fiind achitată în plus.

Apelanta-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare la apelul incident, prin care a făcut o prezentare a situaţie de fapt cu privire la acordarea creditelor, înregistrarea restanţelor şi intrarea în insolvenţă. Totodată, a invocat excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a avocatului care a formulat cererea de apel incident, excepţia inadmisibilităţii apelului incident, excepţia lipsei de interes în formularea apelului incident, iar, pe fond, a solicitat respingerea apelului incident, arătând că intimata, în apel, şi-a schimbat complet argumentaţia faţă de ceea ce a susţinut în primă instanţă şi, în orice caz, susţinerile acesteia sunt nefondate.

Apelanta-pârâtă C. S.A. a formulat note, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a avocaţilor F. şi E. care au semnat întâmpinările depuse la dosar prin prisma prevederilor din Legea nr. 51/1995 şi art. 23 şi art. 25 din Legea nr. 85/2006.

La termenul de judecată din 10 februarie 2020 instanţa a invocat nulitatea apelului incident pentru nesemnare, excepţia lipsei calităţii de reprezentant a celui care a formulat apelul incident, iar apelanta prin apărător a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a persoanelor ce reprezintă A., inclusiv a celor prezente la termen respectiv G. şi H., conform art. 25 din Legea nr. 85/2006 cu excepţia lichidatorului judiciar.

În cauză, s-a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul A. S.A. de către I., în calitate de preşedinte al comitetului creditorilor şi creditor, prin mandatar G., justificând interesul prin prisma calităţii şi a împrejurării că lichidatorul judiciar refuză să susţină executarea silită a hotărârii nr. 188 din 16 aprilie 2019 şi de a exercita apărări în dosar, de a efectua activităţi în consens cu interesul creditorilor.

Totodată, s-a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul A. S.A. de către H. care şi-a justificat interesul prin prisma calităţii şi a împrejurării că lichidatorul judiciar refuză să susţină executarea silită a hotărârii nr. 188 din 16 aprilie 2019 şi de a exercita apărări în dosar, de a efectua activităţi în consens cu interesul creditorilor. Prin cererea de intervenţie H. a invocat şi excepţia tardivităţii apelului, excepţia lipsei calităţii procesuale a apelantei, excepţia inadmisibilităţii apelului, iar, pe fond, a arătat că achiesează la apelul incident şi întâmpinarea depusă prin administrator special.

Apelanta-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare la cererea de intervenţie accesorie depusă de I., solicitând anularea acesteia, ca netimbrată, respectiv pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 148 şi art. 194 C. proc. civ. - pentru excepţia lipsei calităţii de reprezentant, respectiv respingerea ca inadmisibilă a cererii.

I., în calitate de creditor, a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul A. S.A., susţinând că lichidatorul judiciar refuză să susţină executarea silită a hotărârii nr. 188 din 16 aprilie 2019 şi să exercite apărări în dosar. A mai invocat excepţia tardivităţii apelului, excepţia lipsei calităţii procesuale a apelantei, excepţia inadmisibilităţii apelului, iar, pe fond, a arătat că achiesează la apelul incident şi întâmpinarea depusă prin administrator special.

În cauză, s-a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul A. S.A. de către J., acesta justificându-şi interesul prin prisma împrejurării că lichidatorul judiciar refuză să susţină executarea silită a hotărârii nr. 188 din 16 aprilie 2019 şi de a exercita apărări în dosar, de a efectua activităţi în consens cu interesul creditorilor. Totodată, prin cererea de intervenţie a invocat excepţia inadmisibilităţii apelului, excepţia autorităţii de lucru judecat, iar, pe fond, a arătat că achiesează la apelul incident şi întâmpinarea depusă prin administrator special.

Apelanta-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare la cererea de intervenţie accesorie depusă de J., solicitând anularea acesteia, ca netimbrată, respectiv respingerea ca inadmisibilă a cererii.

D.., în calitate de lichidator judiciar al A. S.A. a formulat note de şedinţă la cererea de intervenţie accesorie formulată de J., invocând excepţia netimbrării cererii de intervenţie. A mai arătat că nu se opune cererii dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege şi interesul intervenientului nu contravine interesului debitoarei.

Comitetul creditorilor societăţii A. S.A. prin preşedinte I., prin mandatar G. a depus o nouă cerere de intervenţie accesorie în interesul A. S.A., prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii apelului, excepţia autorităţii de lucru judecat şi a puterii de lucru judecat a sentinţei nr. 188 din 16 aprilie 2019. Totodată, a invocat excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei I civile a Curţii de Apel Bacău.

Apelanta-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare la cererea de intervenţie accesorie depusă, solicitând anularea acesteia ca netimbrată, respectiv respingerea ca inadmisibilă în principiu a cererii.

La termenul de judecată din 11 ianuarie 2021 instanţa a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant pentru A. S.A. a lui H. şi G. pentru considerentele expuse în practicaua hotărârii.

Prin decizia nr. 13/2021 din 11 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a respins ca nefondată excepţia necompetenţei materiale a secţiei I civile a Curţii de Apel Bacău; s-a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant a A. S.A. pentru avocat E. şi, pe cale de consecinţă, s-au anulat toate actele de procedură făcute de acesta în calea de atac a apelului; s-a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant a A. S.A. pentru avocat F. şi, pe cale de consecinţă, s-au anulat toate actele de procedură făcute de aceasta; s-a respins excepţia netimbrării cererilor de intervenţie accesorii; s-a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a celor ce au formulat cererile de intervenţie accesorie, astfel cum au fost invocate; s-au admis în principiu cererile de intervenţie accesorii; s-a admis excepţia nulităţii apelului incident pentru lipsa de semnătură şi, pe cale de consecinţă, s-a anulat apelul incident ca nesemnat, apel incident formulat de A. S.A. prin lichidator judiciar D.. împotriva încheierii de şedinţă din 23 aprilie 2018 şi a sentinţei civile nr. 188 din 16 aprilie 2019, pronunţate de Tribunalul Bacău, în dosarul nr. x/2017; s-au respins cererile de intervenţii accesorii; s-au respins toate celelalte excepţii; s-a respins ca nefondat apelul principal formulat de apelanta-reclamantă C. S.A.

La data de 22 martie 2021, s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2017, recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.A. (societate în faliment) şi de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 13/2021 din 11 ianuarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, precum şi de recurenţii-intervenienţi H. şi I., în calitate de creditor al societăţii A. S.A. şi preşedinte al comitetului creditorilor împotriva încheierilor premergătoare din 10.02.2020, 16.03.2020, 04.05.2020, 22.06.2020, 01.07.2020, 23.07.2020, 05.08.2020, 21.08.2020, 16.09.2020, 17.09.2020, 23.09.2020, 12.10.2020, 09.11.2020 şi 11.01.2020 şi a deciziei nr. 13/2021 din 11 ianuarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

1. Recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.A. (societate în faliment)

Recurenta-reclamantă A. S.A. a solicitat admiterea recursului şi, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., casarea în parte a hotărârii atacate, cu consecinţa respingerii excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a societăţii A. S.A. pentru reprezentantul convenţional E.. Aşadar, a precizat că înţelege să critice hotărârea doar sub aspectul admiterii excepţiei lipsei calităţii de reprezentant convenţional.

Faţă de susţinerile Curţii de Apel Bacău ce au stat la baza admiterii excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a societăţii A. S.A., în ceea ce îl priveşte pe domnul avocat E., s-au invocat următoarele critici:

1. Contrar argumentelor ce au stat la baza pronunţării deciziei recurate, s-a învederat faptul că potrivit dispoziţiilor art. 122 alin. (7) din Statutul profesiei de avocat "Contractul de asistenţă juridică încheiat cu respectarea dispoziţiilor prezentului articol constituie unicul mijloc de probă al raporturilor dintre client şi avocat", iar conform art. 126 alin. (1) din acelaşi act "contractul de asistenţă juridică prevede, în mod expres, întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului. În baza acestuia, avocatul se legitimează faţă de terţi prin împuternicirea avocaţială întocmită conform anexei nr. II".

Prin urmare, delegaţia sau împuternicirea avocaţială reprezintă nu numai mijlocul material de legitimare a avocatului în faţa terţilor, ci şi mijlocul de probă al existenţei raportului dintre aceasta şi client.

De asemenea, s-a arătat că nu pot fi primite susţinerile Curţii de Apel Bacău, potrivit cărora mandatul de reprezentare dat domnului avocat E. de către societatea A. S.A., iar ulterior ratificat de B.. a fost dat numai pentru judecata în fond, respectiv pentru reprezentare în faţa Tribunalului Bacău, conform menţiunilor de pe delegaţie, doar pe baza faptului că pe delegaţia depusă la dosarul de fond apare numai menţiunea "în faţa Tribunalului Bacău".

Avocatul şi-a legitimat calitatea de reprezentant convenţional în faţa instanţei învestite cu soluţionarea fondului, neavând reprezentarea, la acel moment procesual, a faptului că litigiul va ajunge sau nu în căile de atac, astfel încât să fie soluţionat şi de Curtea de Apel Bacău.

Totodată, obiectul contractului de asistenţă juridică încheiat, coroborat cu dispoziţiile art. 126 din Statul profesiei de avocat, acordă avocatului împuternicirea de a exercita orice act specific profesiei pe care îl consideră necesar pentru realizarea intereselor clientului, putând astfel încheia sub semnătură privată sau în formă autentică, acte de conservare, administrare ori dispoziţie în numele şi pe seama clientului, prin urmare, şi formularea, semnarea, susţinerea, precum şi reprezentarea în cadrul unei căi de atac.

În altă ordine de idei, chiar stipularea în cuprinsul contractului de asistenţă juridică a acordării domnului avocat E. a unui onorariu de succes a avut drept premisă acordarea acestui onorariu numai în cazul în care litigiul urma a fi soluţionat în mod definitiv şi favorabil societăţii reclamante.

Pe cale de consecinţă, coroborând argumentele de fapt şi de drept învederate, recurenta-reclamantă a solicitat să se constate nelegalitatea şi netemeinicia susţinerilor Curţii de Apel Bacău în ceea ce priveşte scopul şi cuprinsul delegaţiei avocaţiale prezentate, sancţiuni ce urmează a fi dispuse ca urmare a constatării încălcării şi aplicării greşite a normelor de drept material incidente.

2. Raportat la susţinerile Curţii de Apel Bacău, conform cărora recunoaşterea la fond a calităţii de reprezentant convenţional al societăţii reclamante a domnului avocat E. nu are nicio relevanţă din perspectiva calităţii de reprezentant în apel, întrucât puterile de reprezentare conferite de administratorul judiciar B.. au fost limitate la prima instanţă, recurenta-reclamantă a solicitat să se constate, şi în acest caz, netemeinicia şi nelegalitatea acestora având în vedere aspectele prezentate în cuprinsul cererii de recurs.

În drept, recursul recurentei-reclamante a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

2. Recursul formulat de recurenta-pârâtă C. S.A.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului şi casarea în parte a deciziei recurate în ceea ce priveşte admiterea în principiu a cererilor de intervenţie accesorie şi respingerea ca nefondat a apelului principal formulat de C. S.A., cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

A. Instanţa de apel a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 107 C. proc. civ. referitoare la competenţa teritorială a primei instanţe (Tribunalul Bacău) - motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod.

Atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de apel, pârâta a adus o serie de argumente în susţinerea excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bacău pentru soluţionarea cererii de chemare în judecată deduse judecăţii.

În primul rând, în considerentele hotărârii recurate, se arată, într-o manieră superficială, faptul că sunt aplicabile dispoziţiile art. 109 din C. proc. civ., fiind vorba de obligaţii care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului.

Instanţa de apel a procedat, în realitate, la greşita aplicare a normelor prevăzute de art. 109 din C. proc. civ., în speţă nefiind vorba despre obligaţii ce izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului (Sucursala Bacău a C.), ci despre obligaţii care izvorăsc, în concret, chiar din fapta reclamantei - presupusa plată nedatorată a pretenţiilor ce formează obiectul litigiului.

Raportat la temeiul şi motivarea cererii de chemare în judecată (plata nedatorată), se impunea declinarea competenţei către instanţa de la sediul principal al pârâtei, respectiv către Tribunalul Bucureşti, banca având, ca entitate juridică, sediul social în municipiul Bucureşti.

Competenţă teritorială alternativă a instanţei de la sediul dezmembrământului fără personalitate juridică devine incidentă atunci când este vorba despre pretenţii provenite din:

- Obligaţii ce urmează a fi executate la locul dezmembrământului;

- Obligaţii care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului;

- Obligaţii care izvorăsc din fapte săvârşite de reprezentantul dezmembrământului.

Or, în cauză, nu este vorba despre una dintre ipotezele enumerate mai sus, întrucât acţiunea care face obiectul prezentului dosar are ca obiect obligarea pârâtei la plata unei sume de bani în temeiul plăţii nedatorate.

În al doilea rând, greşita interpretare şi aplicare a normelor de la art. 109 C. proc. civ. este reliefată şi de afirmaţia instanţei de apel, potrivit căreia partea se prevalează de împrejurarea că plata sumei s-a făcut având la bază raporturile contractuale dintre părţi încheiate cu Sucursala Bacău.

B. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se fundamentează - motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 teza 1 din C. proc. civ.

A menţionat faptul că nu înţelege să critice lipsa unui răspuns detaliat pentru fiecare argument în parte, ci lipsa unei analize efective a argumentelor şi apărărilor invocate, întrucât instanţa de apel a preferat să le ignore, pe unele considerându-le, în mod superficial şi nemotivat, simple speculaţii ale băncii.

În primul rând, instanţa de apel a respins susţinerile pârâtei potrivit cărora obligaţiile disputate privesc faptele săvârşite de intimata-reclamantă (iar nu de către dezmembrământul C.), fapt ce atrage competenţa teritorială a Tribunalului Bucureşti, fără a arăta motivele pe care se întemeiază această opinie.

Referitor la susţinerile pârâtei despre faptul că pretenţiile litigiului izvorăsc din fapta intimatei-reclamante, instanţa de apel s-a rezumat la două simple afirmaţii (neargumentate), în sensul că "sunt aplicabile dispoziţiile art. 109 C. proc. civ., fiind vorba de obligaţii care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului. Instanţa de apel va înlătura susţinerea apelantei în vederea stabilirii instanţei competente că obligaţia pretinsă derivă din propria faptă a reclamantei, fiind neîntemeiată", fără a explica care sunt motivele pentru care a opinat în acest sens.

Or, simpla concluzie a instanţei cu privire la un fapt sau altul, neargumentată, nu este suficientă pentru a satisface cerinţa motivării hotărârii. În plus, este important a se avea în vedere că exigenţa motivării se referă la toate aspectele tranşate de către instanţă prin hotărârea dată, iar nu doar la unele dintre acestea.

În al doilea rând, instanţa de apel a înlăturat cu superficialitate argumentele de substanţă prezentate de pârâtă, esenţiale pentru corecta dezlegare a problemei de drept - momentul subiectiv al începutului termenului de prescripţie, rezumându-se la simpla afirmaţie potrivit căreia nici susţinerile că partea este un profesionist, că avea acces la conturi, la extrasele de cont, la graficele de rambursare nu vin să confirme acest raţionament, fiind speculaţiile băncii. Astfel, singurul moment de referinţă pentru a se calcula termenul de prescripţie este cel al stabilirii împrejurării, în urma raportului de expertiză, că au fost achitate în plus sume faţă de ceea ce se datora.

În cuprinsul deciziei recurate, nu sunt prezentate în concret motivele pentru care instanţa a apreciat ca fiind neîntemeiate susţinerile pârâtei referitoare la existenţa extraselor de cont, a graficelor de rambursare, a prevederilor contractelor încheiate de părţi, considerându-se că acestea sunt simple speculaţii ale băncii, fără a se explica în vreun fel de ce sunt catalogate într-o atare manieră. Din această perspectivă, nu se poate considera că hotărârea instanţei de apel este motivată în mod complet, concret şi efectiv.

În ceea ce priveşte condiţia erorii în care trebuie să se fi aflat solvensul (condiţie obligatorie pentru a putea discuta despre o plată nedatorată), instanţa de apel a reţinut, în aceeaşi manieră superficială şi neargumentată următoarele:

"având în vedere că între părţi s-au derulat raporturi în baza mai multor contracte, faţă de procedurile de plată, respectiv încasare a sumelor de către bancă, se constată eroarea intimatei cu privire la plăţile făcute peste ceea ce se datora".

Hotărârea instanţei de apel nu este motivată nici în ceea ce priveşte constatarea relei-credinţe a băncii la momentul primirii plăţii pretins nedatorate, deşi chestiunea bunei sau relei credinţe este esenţială pentru obligarea accipiensului la plata dobânzii, astfel cum rezultă din prevederile art. 994 C. civ.

C. Hotărârea conţine motive contradictorii - motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 teza 2 din C. proc. civ.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect (la fel ca şi prima instanţă) că legea aplicabilă regimului prescripţiei este Decretul nr. 167/1958, ceea ce presupune în mod necesar şi obligatoriu că prescripţia a început să curgă anterior intrării în vigoare a noului C. civ. (01.10.2011). Astfel, potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.:

"Prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit".

O atare împrejurare reprezintă o recunoaştere a faptului că prescripţia a început să curgă cu mult timp anterior datei pronunţării deciziei nr. 100/07.02.2017 a Curţii de Apel Iaşi, mai ales că incidenţa prevederilor Decretului nr. 167/1958 nu a format obiectul cererii de apel, hotărârea bucurându-se astfel de autoritate de lucru judecat sub acest aspect.

Cu toate acestea, instanţa de apel a reţinut, în considerentele hotărârii recurate, faptul că termenul de prescripţie a început să curgă la data pronunţării deciziei nr. 100/07.02.2017 de către Curtea de Apel Iaşi.

Aşadar, pe de-o parte, instanţele inferioare arată că legea aplicabilă pentru problema prescripţiei este Decretul nr. 167/1958 (opinie cu care pârâta este pe deplin de acord), însă, pe de altă parte, consideră că termenul de prescripţie a început să curgă la data de 07.02.2017, ceea ce ar fi atras incidenţa prevederilor noului C. civ. în materie de prescripţie.

Prin urmare, contradicţia între cele două argumente este una evidentă.

D. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a mai multor normelor de drept - motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

D.1. Instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit normele de drept ce reglementează plata nedatorată, considerând că ar fi îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului nedatorat al vreunei plăţi făcute de reclamantă.

În esenţă, soluţia instanţei de apel are la bază decizia nr. 100/07.02.2017 a Curţii de Apel Iaşi şi opinia separată a expertului parte desemnat de către aceasta în cadrul dosarului nr. x/2014 Aceste documente nu dovedesc, prin ele însele, existenţa plăţii nedatorate presupus efectuată de reclamantă către pârâtă.

Decizia Curţii de Apel Iaşi şi opinia separată a expertului parte desemnat de debitoare nu fac altceva decât să constate o neconcordanţă a sumelor din evidenţele contabile, fără a analiza, în fapt şi în drept, existenţa unei plăţi nedatorate cu privire la aceste sume.

Raportat la obiectul acestei cauze, nr. 103/89/2014/a1, expertiza administrată a avut drept unic obiectiv stabilirea întinderii creanţei creditoarei C. faţă de A., iar nu dacă ceea ce s-a plătit era datorat sau nu.

Aşadar, ambele instanţe (reclamanta invocând în justificarea pretenţiilor sale decizia definitivă nr. 100/2017 a Curţii de Apel Iaşi) s-au pronunţat strict cu privire la presupusul cuantum al creanţei pârâtei împotriva societăţii debitoare, şi nicidecum la caracterul de plată nedatorată al sumelor găsite ca fiind plătite "excedentar" de către debitoare. De altfel, asupra unui astfel de aspect nici nu s-ar fi putut dispune efectuarea expertizei, aceasta putând privi aspecte strict adiacente efectuării unei astfel de analize de către instanţa de judecată, pe baza datelor regăsite în raportul de expertiză.

În orice caz, astfel cum s-a arătat în cuprinsul cererii de recurs, instanţa de apel a aplicat în mod greşit normele de drept material referitoare la plata nedatorată, soluţia dată fiind nelegală.

Recurenta-pârâtă a menţionat că a existat datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plată.

Instanţa de apel a reţinut, cu privire la existenţa datoriei, faptul că una din condiţiile constatării plăţii nedatorate este ca datoria să nu existe, fără a distinge dacă nu a existat niciodată sau a existat însă a fost stinsă.

Caracterul nedatorat al plăţii nu a fost analizat din punct de vedere juridic, ci strict din punct de vedere contabil.

Autoarea căii de atac a solicitat instanţei să observe că nu s-a constatat că plăţile nu ar fi fost datorate, ci s-a constatat simplul fapt că respectivele plăţi nu au stins creditele contractate, fiind alocate inclusiv plăţii dobânzilor datorate în temeiul contractelor de credit încheiate cu banca pârâtă.

Aşadar, pentru a se constata caracterul nedatorat al "surplusului" de plăţi efectuate de către societatea reclamantă, aceasta ar fi trebuit să conteste în faţa instanţei de judecată faptul că nu datora acele sume (dobânzi şi comisioane pe care au fost imputate plăţile) ori faptul că banca nu era îndreptăţită, potrivit prevederilor contractuale şi legale, să procedeze în această manieră în ceea ce priveşte imputarea plăţilor.

Or, faţă de concluziile acestei opinii separate a expertului parte desemnat chiar de către reclamantă, aceasta nu a înţeles că conteste însuşi faptul că ar fi datorat acele sume cu titlu de dobânzi şi comisioane şi nici faptul că banca a procedat nelegal şi în afara prevederilor contractuale atunci când a imputat sumele, cu prioritate, asupra dobânzilor şi comisioanelor, iar nu asupra creditelor datorate.

În condiţiile în care prevederile ce au îndreptăţit banca la această conduită nu au fost contestate şi, pe cale de consecinţă, nu au fost invalidate de către instanţa de judecată, nu există niciun argument care să ducă la ideea că plăţile în discuţie s-au efectuat fără un temei juridic.

Mai mult decât atât, chiar dacă ar fi dorit să conteste modalitatea de imputaţie a plăţilor, reclamanta nu ar fi avut niciun câştig de cauză, faţă de dispoziţiile de drept comun cu privire la acest aspect, respectiv art. 1110 şi următoarele din C. civ.

Singura concluzie logică ce se poate desprinde este în sensul că nici hotărârile pronunţate de către cele două instanţe, nici opinia separată a expertului parte nu au tranşat caracterul nedatorat al plăţilor efectuate de către reclamantă, un asemenea caracter putând fi constatat doar în urma contestării prevederilor contractuale care priveau obligativitatea plăţii sumelor cu titlu de dobânzi şi comisioane ori a celor care priveau imputaţia plăţilor efectuate în contul acestor costuri (ale creditelor).

Instanţa de apel a respins argumentele prezentate de banca pârâtă, considerând că modul de administrare a probelor cu privire la expertiză, raţionamentul judecătorului sindic care a dat relevanţă concluziilor expertului parte nu mai pot face obiectul cenzurii în cauza dedusă judecăţii, fiind stabilit, în mod definitiv, că a fost plătită în plus suma menţionată.

Acest raţionament este unul eronat, care relevă greşita interpretare a normelor de drept material referitoare la puterea de lucru judecat. În concret, instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia dată pe un singur element şi anume plata în cuantum de 542.594,29 euro efectuată de societatea A. S.A., însă delimitează total această constatare de contextul în care aceasta a fost afirmată, schimbându-i astfel semnificaţia.

Pentru o justă dezlegare a cauzei, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere toate elementele şi circumstanţele speţei în care s-a reţinut un atare aspect, această împrejurare nefiind de natură să încalce autoritatea de lucru judecat.

Prin urmare, dacă instanţa de apel ar fi efectuat o analiză în ansamblu (şi nu s-ar fi limitat doar la simpla preluare, tale quale, a afirmaţiei potrivit căreia s-a plătit în plus, existentă în considerentele Deciziei nr. 100/07.02.2017, desprinsă însă din contextul acelui dosar), ar fi observat faptul că nu s-a pronunţat nicio instanţă cu privire la îndeplinirea tuturor condiţiilor plăţii nedatorate, din punct de vedere juridic (iar nu strict ca verificare a evidenţelor contabile), dar şi faptul că această a doua condiţie nu a fost pusă în discuţie, stabilindu-se doar că s-a "plătit în plus" o anumită sumă de bani de către reclamanta debitoare.

În accepţiunea recurentei-pârâte, ar fi trebuit să fie pus în discuţie temeiul juridic al plăţii şi acceptării acesteia de către creditor, eroarea în care s-a aflat debitoarea atunci când a efectuat plăţile, iar în ipoteza invalidării acestui temei juridic şi demonstrării erorii reclamantei ar fi urmat a se constata caracterul nedatorat al plăţii.

Solvensul (reclamanta) nu a fost niciodată în eroare cu privire la plăţile efectuate, o asemenea dovadă nefiind făcută.

Instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, prevederile art. 993 din C. civ., ignorând faptul că una din condiţiile constatării plăţii nedatorate este ca plata respectivă să fi fost efectuată cu credinţa greşită, din partea lui solvens, că este debitorul lui accipiens.

Deşi instanţa de apel a constatat că eroarea în care s-a aflat solvensul poate fi dovedită cu orice mijloc de probă (apect pe care recurenta nu înţelege să-l conteste), nu sunt indicate, în considerentele deciziei atacate, elementele probatorii care au format convingerea sa în sensul existenţei unei erori din partea reclamantei, referirile fiind cât se poate de generale şi imprecise la conduita băncii, ca element probator pentru eroarea societăţii reclamante, fără a se arăta efectiv care acte sau fapte ale băncii au condus la apariţia presupusei erori a solvensului pentru a face respectiva plată.

Din actele dosarului şi probele câştigate cauzei, nu rezultă, dincolo de orice dubiu, presupusa "eroare" în care s-ar fi aflat reclamanta timp de cel puţin 4 ani de zile (în care a efectuat plăţi, în temeiul celor patru contracte de credite, până la momentul ultimei plăţi din data de 31 august 2009).

Este important a se observa că orice argument prezentat de pârâtă, din care rezultă culpa intimatei-reclamante (iar nu eroarea) pentru lipsa diligenţei de a verifica chestiunile legate de plăţi a fost respins de către instanţa de apel.

Practic, instanţa de apel a încălcat principiul general de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans, în sensul că nu a ţinut cont de culpa intimatei-reclamante şi a transformat-o, în mod nelegal, într-o presupusă eroare în care s-ar fi aflat atunci când a efectuat plăţile.

Recurenta consideră că diligenţa cu care reclamanta şi-a condus afacerile nu a fost suficientă, iar acest lucru sub nicio formă nu poate fi imputat băncii.

În condiţiile în care reclamanta cunoştea încă de la momentul semnării contractelor de credit care sunt sumele datorate cu titlu de principal, de dobânzi şi de comisioane, precum şi datele de scadenţă ale acestora, nu poate să susţină faptul că "subscrisa am avut reprezentarea greşită a sumelor achitate de noi până la momentul efectuării expertizei judiciare", întrucât acesta este un semn care indică o vădită rea-credinţă a reclamantei şi, nicidecum, o eroare.

D.2. Instanţa de apel a interpretat în mod greşit normele de drept prevăzute de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privind momentul începerii curgerii prescripţiei în cazul plăţii nedatorate.

Conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958, în materia plăţii nedatorate, termenul de prescripţie începe să curgă din momentul când solvensul a cunoscut sau trebuia să cunoască împrejurarea că plata a fost nedatorată.

Faţă de situaţia de fapt din speţă, intimata-reclamantă cunoştea caracterul nedatorat al plăţii (sau ar fi trebuit să îl cunoască) încă de la data efectuării plăţii, ultima plată fiind făcută la data de 31 august 2009.

Deşi instanţa de apel identifică, în mod corect, existenţa a două momente - subiectiv şi obiectiv de la care se calculează termenul de prescripţie, aceasta se raportează doar la pretinsul moment obiectiv, ignorând existenţa momentului subiectiv - data efectuării pretinsei plăţi nedatorate. Astfel, instanţa de apel aplică, în mod greşit, prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 conferind prevalenţă pretinsului moment obiectiv de la care se calculează termenul de prescripţie, deşi legiuitorul nu a reglementat o atare prioritate între cele două momente; or, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă - ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Având în vedere şi prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora "termenul prescripţiei este de 3 ani", rezultă că dreptul material la acţiune al reclamantei s-a prescris cel târziu la data de 31 august 2012 (raportat la data ultimei plăţi, aşa cum însăşi intimata-reclamantă o indică, respectiv data de 31.08.2009), astfel încât se impune admiterea recursului.

D.3. Instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, normele de drept material privind constatarea compensării legale.

Astfel, s-a arătat că nu se pot invoca, în sensul existenţei unei puteri de lucru judecat, considerente din decizia nr. 100/07.02.2017 a Curţii de Apel Iaşi, care nu au avut legătură cu obiectul cauzei respective şi care nu sprijină soluţia pronunţată în acea cauză.

Autoritatea de lucru judecat ce este ataşată actelor jurisdicţionale priveşte nu numai dispozitivul, dar şi considerentele pe care acesta se sprijină.

Acest efect este recunoscut doar în privinţa considerentelor care sprijină şi explicitează soluţia adoptată, astfel că se dovedeşte a fi greşită aprecierea instanţei de apel potrivit căreia considerentele citate din decizia nr. 100/07.02.2007 a Curţii de Apel Iaşi nu sunt supraabundente, ci au fundamentat soluţia adoptată, neputând fi înlăturate din prezentul dosar.

În speţa ce a generat pronunţarea deciziei nr. 100/07.02.2017 a Curţii de Apel Iaşi nu a existat o cerere cu privire la constatarea operării vreunei compensaţii, obiectul cauzei fiind "contestaţie la tabelul preliminar". Mai exact, fără a i se fi solicitat acest lucru de instanţă sau de vreuna din părţi, expertul parte al debitoarei din dosarul x/2014 a procedat el însuşi la efectuarea unei compensări a creanţelor, solicitare evident străină de obiectul respectivei cauze.

Pe cale de consecinţă, orice considerente străine de natura şi obiectul respectivei cauze, aşa cum sunt cele ce vorbesc despre întrunirea condiţiilor compensaţiei, nu pot beneficia de puterea de lucru judecat.

Recurenta a mai arătat că instanţa de apel nu a analizat susţinerile sale, potrivit cărora în ipoteza în care cele statuate cu privire la pretinsa plată nedatorată ar rămâne în puterea lucrului judecat, aceasta ar însemna că, la data deschiderii procedurii de insolvenţă împotriva reclamantei, cele două creanţe existau în mod reciproc.

În măsura în care s-ar constata caracterul nedatorat al plăţii efectuate de reclamanta din prezenta cauză către bancă, creanţa acesteia este considerată născută încă de la momentul efectuării plăţilor, ceea ce înseamnă că nu poate fi admisă teza conform căreia creanţa ar fi luat naştere doar la momentul litigiului dintre cele două părţi.

La momentul intrării în procedura insolvenţei, toate plăţile presupus nedatorate erau deja efectuate de către reclamantă, astfel încât stabilirea cuantumului exact care să dea creanţei caracterul lichid nu mai depindea decât de efectuarea unui simplu calcul matematic prin care să se determine aceste diferenţe de sume achitate în plus.

În ceea ce priveşte caracterul exigibil al creanţei reclamantei împotriva băncii, recurenta-pârâtă a precizat că şi această condiţie era îndeplinită la momentul deschiderii procedurii insolvenţei, întrucât restituirea prestaţiei plătite cu titlu nedatorat devine exigibilă încă de la momentul efectuării respectivei plăţi nedatorate.

D.4. Instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, normele de drept referitoare la compensarea judiciară.

Sub un prim aspect, recurenta a arătat că interpretarea instanţei de apel potrivit căreia soluţionarea cererii de aplicare a compensaţiei judiciare presupune analizarea creanţei pretinse împotriva debitoarei este profund eronată şi încalcă prevederile art. 430 din C. proc. civ. referitoare la puterea de lucru judecat, deoarece prin sentinţa civilă nr. 360/26.05.2016 (definitivă), pronunţată în dosarul nr. x/2015, instanţa a dispus, cu putere de lucru judecat, înscrierea pârâtei C. în tabelul preliminar al creanţelor cu suma de 6.510.685,28 RON, creanţă pură şi simplă.

Astfel, pentru trei dintre contractele în temeiul cărora banca pârâtă s-a înscris şi la masa credală a societăţii A. S.A. (respectiv contractele nr. x/30.05.2005, nr. y/28.08.2007 şi nr. 770/28.08.2007), s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că C. are o creanţă de aproximativ 6,5 milioane ron împotriva celor doi codebitori, respectiv A. S.A. şi UMB Reparaţii S.A.

În dosarul ce avea ca obiect contestaţia băncii faţă de tabelul preliminar de creanţe privind pe debitoarea A. S.A., instanţa de apel a dispus, cu autoritate de lucru judecat, înscrierea băncii în tabelul preliminar al creanţelor cu suma de 1.146.083,78 USD.

Aşadar, rezultă că problema compensaţiei din prezenta cauză nu presupunea, sub nicio formă, stabilirea sau evaluarea creanţei băncii pretinse de la debitoare, câtă vreme această creanţă a fost deja determinată, cu putere de lucru judecat, prin hotărârile mai sus amintite. Instanţa de apel trebuia doar să scadă din cuantumul creanţei deja constatate (şi înscrise la masa credală) valoarea sumei achitate de intimata-reclamantă, cu titlu de pretinsă plată nedatorată.

În al doilea rând, recurenta-pârâtă a susţinut faptul că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod greşit, normele de drept material prevăzute de art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006 care conferă caracter executoriu contractelor de credit, considerând, fără temei, că solicitarea C. de constatare a compensaţiei presupune crearea unui titlu împotriva debitoarei.

Totodată, este profund eronată invocarea dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006 (de la data deschiderii procedurii de insolvenţă se suspendă toate acţiunile judiciare (...) pentru realizarea creanţelor asupra debitorului) pentru justificarea imposibilităţii soluţionării cererii pârâtei C. de constatare a compensaţiei, având în vedere că:

- pe de-o parte, creanţa băncii a fost deja stabilită anterior, în cadrul procesual specific procedurii insolvenţei, C. fiind deja înscrisă la masa credală a intimatei- reclamante;

- pe de altă parte, aplicarea compensaţiei în speţa dedusă judecăţii avea ca scop evitarea unei inechităţi între părţile care au datorii reciproce, iar nu neapărat realizarea creanţei C. asupra debitorului, cum afirmă în mod eronat instanţa de apel; de altfel, acesta este şi scopul pe care legiuitorul l-a avut în vedere cu privire la instituţia compensaţiei - stingerea creanţelor reciproce. În caz contrar, se ajunge la situaţia absurdă şi inechitabilă în care, deşi ambele părţi au datorii reciproce, doar cea solvabilă (în speţă, C.) îşi achită creanţa constatată ca fiind datorată, în timp ce partea falită (A. S.A.) încasează această sumă, însă, la rândul său, nu-şi achită datoria către C. (fiind în insolvenţă), astfel încât banca ajunge în situaţia în care plăteşte o datorie unei persoane juridice care, deşi are o datorie către instituţia de credit, nu o achită;

În plus, nu se poate admite faptul că o eventuală cerere de constatare a intervenirii compensaţiei ar fi supusă suspendării pe perioada derulării procedurii insolvenţei, interpretarea instanţei de apel fiind eronată în această privinţă.

Recurenta a făcut referire la prevederile art. 52 din Legea nr. 85/2006 pe care instanţa de apel le-a ignorat cu desăvârşire, potrivit cărora deschiderea procedurii de insolvenţă m afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa.

În al treilea rând, a evocat dispoziţiile art. 210 din C. proc. civ. care stabilesc regula, potrivit căreia cererea reconvenţională urmează să fie soluţionată simultan cu cererea principală, instanţa urmând să pronunţe o singură hotărâre judecătorească prin care să dispună asupra pretenţiilor fiecăreia dintre părţi. Cu titlu de excepţie, disjungerea cererii reconvenţionale se face când doar cererea principală este în stare de judecată.

Or, în situaţia din speţă, cererea reconvenţională privind operarea compensaţiei era în stare de judecată, neexistând niciun impediment pentru soluţionarea acesteia odată cu cererea principală, mai ales că Legea nr. 85/2006 permite, în mod explicit, creditorului să invoce compensarea creanţelor sale cu cele ale debitorului asupra sa.

D.5. Instanţa de apel a ignorat normele de drept material referitoare la puterea de lucru judecat cu care s-a stabilit caracterul datorat al creanţelor C. (6.510.685,28 RON) asupra reclamantei, anterior deciziei nr. 100/07.02.2017 a Curţii de Apel Iaşi.

Deşi instanţa de apel avea la dispoziţie două hotărâri care constatau anumite aspecte (cu putere de lucru judecat) ce prezentau relevanţă în soluţionarea cauzei deduse judecăţii - decizia nr. 100/07.02.2017 pronunţată în dosarul nr. x/2014 şi hotărârea dată de judecătorul sindic în dosarul nr. x/2015, aceasta preferă, în mod nelegal şi arbitrar, să confere prevalenţă hotărârii din dosarul nr. x/2014, ignorând-o cu desăvârşire pe cealaltă.

O atare apreciere arbitrară şi inechitabilă contravine în mod flagrant prevederilor care reglementează autoritatea (puterea) de lucru judecat, având în vedere că dispoziţiile procesual civile aferente nu circumstanţiază şi nici nu prioritizează aplicarea efectelor autorităţii/puterii de lucru judecat în funcţie de data la care s-a pronunţat hotărârea sau în funcţie de alte criterii.

Aşadar, cele două hotărâri în discuţie sunt, în egală măsură, definitive, perfect valabile şi produc efecte juridice în egală măsură, fără a se putea considera că anterioritatea uneia faţă de cealaltă conduce la desconsiderarea celei mai vechi dintre ele.

D.6. Instanţa de apel a aplicat în mod greşit normele de drept referitoare la obligarea accipiensului la plata dobânzii legale aferente presupusei plăţi nedatorate.

Afirmaţia instanţei de apel (prin care se păstrează, cu aceeaşi fidelitate, afirmaţia tribunalului) potrivit căreia "fapta apelantei de a accepta o plată care nu era datorată echivalează cu săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale, pârâta fiind de rea-credinţă atunci când a încasat plata nedatorată", dezvăluie o dublă măsură inacceptabilă: respectiv momentul de la care accipiens-ul este de rea-credinţă, întrucât cunoaşte că plata nu i se datorează - adică momentul efectuării plăţii, şi momentul de la care solvens-ul cunoaşte că plata este nedatorată - adică momentul luării la cunoştinţă asupra concluziilor raportului de expertiză. Cu alte cuvinte, dacă se afirmă că banca pârâtă ar fi cunoscut caracterul nedatorat al plăţii încă de la momentul efectuării acesteia, în mod evident tot de la acel moment şi reclamanta trebuia să cunoască acest caracter.

Această constatare este profund neîntemeiată, dat fiind că prevederile contractuale care au stat la baza efectuării plăţilor au fost şi sunt valide inclusiv la acest moment, astfel încât banca nu a avut în niciun moment reprezentarea faptului că ar fi primit o plată care nu i-ar fi fost datorată.

Argumentul instanţei de apel privitor la pretinsa rea-credinţă a pârâtei contravine normelor de drept aplicabile. Accipiens-ul este de bună-credinţă atunci când a primit plata de la solvens cu convingerea că îi este datorată (cazul de faţă), iar reaua-credinţă a acestuia devine incidentă strict în cazul în care accipiens a cunoscut caracterul nedatorat al plăţii la momentul la care a primit-o de la solvens. În aceste condiţii, este greşit a se reţine reaua-credinţă a pârâtei raportat la constatările expertului parte al reclamantei, adică la un moment ulterior primirii plăţilor de către bancă din partea reclamantei.

Procedând astfel, instanţa de apel, în aceeaşi manieră ca prima instanţă, îşi contrazice raţionamentul folosit în cadrul aplicării mecanismului plăţii nedatorate.

Este evident că pârâta C. a primit plăţile efectuate de reclamantă în baza contractelor de credit încheiate cu aceasta, contracte în baza cărora reclamanta s-a obligat să suporte atât rambursarea principalului, cât şi plata dobânzilor şi a comisioanelor.

D.7. Instanţa de apel a încălcat normele referitoare la admisibilitatea în principiu a cererilor de intervenţie şi pe cele referitoare la atribuţiile Comitetului Creditorilor.

În considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut "existenţa unei legături între cererea principală şi cererile terţilor care au formulat apărări pentru partea pentru care intervin, terţii intervenienţi justificând un interes având în vedere calitatea pe care o pretind în cauză de creditori ai societăţii falite, I. şi preşedinte al comitetului creditorilor, dat fiind că litigiul priveşte sume de bani pe care societatea ai căror creditori sunt le pretinde de la apelantă".

Autoarea căii de atac a reamintit faptul că au fost formulate 3 cereri de intervenţie accesorie de către:

a) H., invocând calitatea de administrator special şi creditor salariat;

b) J., invocând calitatea de persoană cu interes în favoarea societăţii în faliment - creditor;

c) I., invocând calitatea de creditor şi preşedinte al comitetului creditorilor;

În primul rând, astfel cum s-a arătat prin întâmpinarea formulată faţă de cererea de intervenţie privind pe J., acesta nu are calitatea de creditor al debitoarei falite, contrar celor reţinute de instanţa de apel. A reiterat faptul că din tabelul definitiv consolidat rectificat al creanţelor debitoarei A. S.A., publicat în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă nr. 20849 din 05.11.2018, rezultă foarte clar că domnul J. nu figurează printre creditorii înscrişi la masa credală.

În al doilea rând, instanţa de apel nu a cercetat sub nicio formă argumentele pârâtei referitoare la calitatea nedovedită a lui I. de preşedinte al comitetului creditorilor.

În al treilea rând, prin aprecierea potrivit căreia ar fi admisibilă în principiu cererea de intervenţie formulată în numele comitetului creditorilor, instanţa de apel a încălcat în mod flagrant prevederile art. 17 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, care stabileşte expres şi limitativ prerogativele comitetului creditorilor şi ale preşedintelui acestuia în cursul procedurii insolvenţei, acestea fiind afectate unor acte procesuale specifice procedurii judiciare a insolvenţei.

Instanţa de apel era obligată să aibă în vedere faptul că acest comitet al creditorilor operează doar în procedura insolvenţei, fiind de neconceput implicarea sa directă în cadrul unor proceduri judiciare ce exced cadrul procesual trasat de Legea nr. 85/2006.

În al patrulea rând, instanţa de apel a ignorat faptul că fiecare din cei trei intervenienţi a invocat, în dovedirea interesului său, prevederile art. 1560 din C. civ. care reglementează acţiunea oblică. Cu toate acestea, instanţa de apel nu a ţinut cont de împrejurarea că este inadmisibilă introducerea în cauză a unei persoane care se întemeiază pe dispoziţiile de la acţiunea oblică, doar în virtutea calităţii de administrator special, creditor salariat şi preşedinte al comitetului creditorilor.

D.8. Instanţa de apel a aplicat în mod greşit normele de drept referitoare la reprezentarea persoanei juridice aflate în faliment, ignorând prevederile art. 23 din Legea nr. 85/2006.

Prin cererea de apel formulată de către pârâta C., au fost invocate prevederile art. 155 alin. (1) din C. proc. civ., având în vedere calitatea intimatei-reclamante de persoană juridică aflată în procedură de insolvenţă. S-a arătat că în mod greşit a respins prima instanţă excepţia lipsei calităţii de reprezentant a persoanei care a introdus cererea de chemare în judecată.

În susţinerea excepţiei, pârâta a menţionat că societatea în privinţa căreia a fost deschisă procedura insolvenţei va sta în judecată prin administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, indiferent dacă a fost sau nu ridicat dreptul de administrare al acesteia.

Acest aspect reiese din cuprinsul prevederilor art. 20 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 85/2006, ce reglementează principalele atribuţii ale administratorului judiciar.

Aşadar, este obligaţia administratorului judiciar, numit prin hotărârea judecătorului sindic, de a reprezenta societatea debitoare în instanţă, în litigiile formulate în calitate de reclamantă şi de a angaja avocaţi, în urma aprobării comitetului creditorilor.

Instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 85/2006, limitându-şi raţionamentul, în mod greşit, doar la normele generale din C. civ. referitoare la ratificarea mandatului.

Din considerentele hotărârii atacate rezultă faptul că, pe de-o parte, instanţa de apel a confirmat absenţa calităţii de reprezentant a persoanei care a semnat cererea de chemare în judecată, însă, pe de altă parte, se consideră că această lipsă a calităţii de reprezentant a fost "acoperită" de precizările făcute în scris în faţa primei instanţe de către fostul administrator B., ce au semnificaţia unei ratificări de mandat.

Or, în economia acestui raţionament, instanţa nu a avut în vedere dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 85/2006 care condiţionează desemnarea persoanelor de specialitate de către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar de aprobarea comitetului creditorilor.

În drept, recursul recurentei-pârâte a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

3. Recursul formulat de recurenţii-intervenienţi H. şi I., în calitate de creditor al societăţii A. S.A. şi preşedinte al comitetului creditorilor

Recurenţii-intervenienţi H. şi I., în calitate de creditor al societăţii A. S.A. şi preşedinte al comitetului creditorilor au formulat recurs împotriva încheierilor premergătoare din 10.02.2020, 16.03.2020, 04.05.2020, 22.06.2020, 01.07.2020, 23.07.2020, 05.08.2020, 21.08.2020, 16.09.2020, 17.09.2020, 23.09.2020, 12.10.2020, 09.11.2020 şi 11.01.2020 şi a deciziei nr. 13/2021 din 11 ianuarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Au arătat că aceste încheieri sunt nelegale şi nule din perspectiva faptului că nu a fost citată la niciunul din termenele de judecată unica intimată de la fondul cauzei, respectiv C. S.A. - Sucursala Bacău, fiind aplicabile dispoziţiile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 coroborat cu art. 22 alin. (3) din acelaşi cod.

Decizia nr. 13/2021 din 11 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2017, este parţial netemeinică şi nelegală cu privire la:

1. Neluarea în seamă a excepţiei tardivităţii formulării apelului de către o altă persoană juridică care nu a făcut parte din citativ la fond - C. S.A. Bucureşti şi aprecierea nelegală şi eronată la primul termen de judecată din data de 10 februarie 2020, în sensul că apelul împotriva sentinţei nr. 188/16.04.2019 a fost promovat în termen. Astfel, instanţa de apel a refuzat să observe faptul că sentinţa nr. 188/16.04.2019 a fost comunicată către C. S.A. - Sucursala Bacău la data de 25 iulie 2019, iar termenul de apel pentru intimată a început să curgă de la această dată.

2. Respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a C. S.A. BUCUREŞTI de a formula apel în locul pârâtei C. S.A. - Sucursala Bacău.

3. Respingerea inadmisibilităţii apelului şi a autorităţii de lucru judecat (prin neluarea în seamă fără motivare a acestor excepţii) raportat la faptul că nu se poate face apel chiar peste termen împotriva sentinţei nr. 188/16.04.2019, rămasă definitivă prin neapelarea în termen de 30 de zile de către C. S.A. - Sucursala Bacău (entitate care a primit sentinţa nr. 188/16.04.2019 la sediul său, la data de 25 iulie 2019).

4. Admiterea nelegală a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a administratorului special H. a domnului avocat E. şi a doamnei avocat F..

Recurenţii-intervenienţi au solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei nr. 13/11.01.2021, în sensul respingerii apelului C. S.A. BUCUREŞTI, ca fiind tardiv introdus, de o persoană fără calitate procesuală activă în cauză (în locul titularei de drepturi procesuale - C. S.A. - Sucursala Bacău), dar şi ca inadmisibil, întrucât s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 188/16.04.2019, definitivă prin neapelare. Totodată, au solicitat restituirea cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul recurenţilor-intervenienţi a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 7 şi pct. 8 din C. proc. civ.

La data de 7 aprilie 2021 s-a emis o adresă către D.., în calitate de lichidator judiciar al recurentei-reclamante A. S.A., prin care i s-a solicitat ca, în cel mai scurt timp posibil, să precizeze dacă îşi însuşeşte recursul declarat în cauză de avocatul E., pentru a se verifica dacă operează scutirea de plata taxei judiciare de timbru, conform dispoziţiilor art. 77 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 sau, dimpotrivă, societatea recurentă datorează taxă judiciară de timbru.

Prin adresa înregistrată la 26 aprilie 2021 D.., în calitate de lichidator judiciar al recurentei-reclamante A. S.A., a precizat că nu îşi însuşeşte recursul formulat în cauză de avocatul E. şi că acesta nu are calitate de a reprezenta societatea A. S.A. care se află în procedura de faliment .

Recurenta-pârâtă C. S.A. (R2) a depus la dosar întâmpinare faţă de cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă A. S.A. prin avocat E. (R1), solicitând, în principal, anularea recursului pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant. Într-un prim subsidiar, a solicitat anularea recursului, ca nemotivat, arătând că, în realitate, recurenta-reclamantă nu invocă motive de nelegalitate, ci, mai degrabă, motive de netemeinicie. Într-un al doilea subsidiar, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă, ca neîntemeiat.

De asemenea, recurenta-pârâtă C. S.A. a depus întâmpinare faţă de cererea de recurs formulată de H., de I. şi de comitetul creditorilor societăţii A. S.A., solicitând, în principal, anularea recursului, ca netimbrat. Într-un prim subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca neavenit. Într-un al doilea subsidiar, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Intimata D.., în calitate de lichidator judiciar al societăţii A. S.A., a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenţii-intervenienţi H. şi I., precum şi de comitetul creditorilor societăţii A. S.A. prin preşedinte I., solicitând respingerea capătului de cerere prin care recurenţii cer casarea deciziei nr. 13/11.01.2021 cu privire la soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a administratorului special H., a domnului avocat E. şi a doamnei avocat F..

Prin întâmpinarea înregistrată sub nr. x din 14 iunie 2021, intimata D.., în calitate de lichidator judiciar al societăţii A. S.A., a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. (R2), cu consecinţa menţinerii deciziei nr. 13/11.01.2021 ca temeinică şi legală.

Totodată, intimata D.., în calitate de lichidator judiciar al societăţii A. S.A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de domnul avocat E., în numele şi pe seama debitoarei, fără a avea calitate de reprezentant, solicitând respingerea acestuia ca fiind promovat de o persoană lipsită de calitate şi ca fiind neîntemeiat.

Recurentul-intervenient H. a formulat la 14 iunie 2021, respectiv la 16 iunie 2021 întâmpinări, solicitând respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. - Structura Centrală Bucureşti.

Recurenta-reclamantă A. S.A. prin avocat E. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-pârâtă C. S.A., ca neîntemeiat, cu consecinţa menţinerii hotărârii atacate ca temeinică şi legală.

Recurenta-reclamantă A. S.A. prin avocat E. a depus răspuns la întâmpinarea pârâtei C. S.A., solicitând respingerea apărărilor formulate de către aceasta. De asemenea, a depus răspuns la întâmpinarea formulată de D.., faţă de recursul promovat de pârâta C. S.A., prin care a solicitat validarea apărărilor acesteia şi, pe cale de consecinţă, respingerea recursului declarat de C..

Prin răspunsul la întâmpinarea depusă de D.., faţă de recursul declarat de A. S.A. prin avocat E., recurenta-reclamantă A. S.A. a solicitat respingerea apărărilor formulate şi respingerea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant convenţional.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de H. şi I. şi răspuns la întâmpinarea depusă de recurenta-reclamantă A. S.A. prin avocat E..

Recurentul-intervenient H., în calitate de creditor al societăţii A. S.A., a transmis la dosar note de şedinţă - replică la întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 3 februarie 2022 s-a respins excepţia nulităţii recursului reclamantei A. S.A. pentru nemotivare şi excepţia netimbrării recursului formulat de intervenienţii H., I. şi comitetul creditorilor societăţii A. S.A., invocate de către recurenta-pârâtă C. S.A., s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 13/2021 din 11 ianuarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, stabilindu-se termen la data de 14 aprilie 2022 pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în şedinţă publică, cu citarea părţilor; s-a prorogat soluţionarea recursului declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. prin avocat E. şi a recursului declarat de recurenţii-intervenienţi H. şi I., în calitate de creditor al societăţii A. S.A. şi preşedinte al comitetului creditorilor, până la termenul din 14 aprilie 2022.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În dezvoltarea primului motiv de recurs, subsumat cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., autoarea căii de atac a susţinut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv art. 107 din acelaşi cod, întrucât a confirmat soluţia primei instanţe privind competenţa teritorială a Tribunalului Bacău.

Acest motiv de recurs este nefondat, dezlegarea dată de instanţa de prim control judiciar chestiunii competenţei teritoriale a primei instanţe fiind corectă, prin prisma dispoziţiilor art. 109 din C. proc. civ., potrivit cărora "Cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate face şi la instanţa locului unde ea are un dezmembrământ fără personalitate juridică, pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârşite de acesta".

În cauză, conform înscrisurilor de la dosar, pretenţiile izvorăsc din executarea unor obligaţii născute din contractele de credit pe care reclamanta le-a încheiat cu reprezentantul dezmembrământului recurentei-pârâte, respectiv Sucursala Bacău a C. S.A., ipoteză care se încadrează în cele reglementate de dispoziţiile art. 109 din C. proc. civ.. Chiar dacă pretenţiile reclamantei sunt întemeiate pe instituţia plăţii nedatorate, achitarea sumelor de către reclamantă, prin modalitatea convenită cu banca, respectiv debitarea conturilor pe care le avea deschise la creditoare, s-a realizat în temeiul raporturilor contractuale dintre părţi, încheiate cu Sucursala Bacău, iar caracterul nedatorat al plăţilor urma să fie probat şi examinat pe parcursul procesului, aşadar ulterior stabilirii competenţei instanţei, astfel că, din motivarea cererii de chemare în judecată, fără analiza pe fond a pretenţiilor, rezulta că singura instanţă competentă teritorial era Tribunalul Bacău.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., vizând nerespectarea condiţiilor imperative ale art. 425 C. proc. civ. privind conţinutul hotărârii judecătoreşti, recurenta-pârâtă a criticat decizia atacată, pe de-o parte, pentru lipsa motivării, iar pe de altă parte, pentru existenţa unor motive contradictorii în considerentele acesteia.

Înalta Curte reţine, cu acest prilej, că motivarea hotărârii judecătoreşti este întotdeauna un silogism juridic care trebuie să susţină dispozitivul în mod coerent şi consecvent, iar hotărârea judecătorească cuprinde, pe lângă alte elemente, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se argumentat de ce au fost admise ori respinse cererile părţilor, astfel cum impune art. 425 alin. (1) C. proc. civ., fără ca, prin aceasta să se impună instanţei să răspundă detaliat fiecărei susţineri a părţilor, ci este suficient a se răspunde mai multor argumente printr-un considerent comun. Prin urmare, între dispozitiv şi considerente trebuie să existe o unitate logică, astfel că, în măsura în care considerentele hotărârii nu corespund în totalitate dispozitivului sau când considerentele sunt contrare acestuia, hotărârea nu are caracter legal, deoarece nu se poate distinge raţionamentul judiciar, privit ca o componentă a procesului echitabil.

O hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în considerente argumentele care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze la susţinerile şi apărările părţilor, la probatoriul administrat, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

Înalta Curte mai reţine că, în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecăţii a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc toate susţinerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (vezi cauza Albina împotriva României; cauza Gheorghe împotriva României) a subliniat rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi a arătat că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puţin de a le aprecia.

Din modul de expunere al criticilor recurentei-pârâte se deduce că ipoteza avută în vedere în argumentarea motivului de casare evocat vizează lipsa motivelor pe care se sprijină hotărârea atacată cu privire la stabilirea competenţei Tribunalului Bacău, la dezlegarea problemei stabilirii momentului subiectiv al începutului termenului de prescripţie, la analiza condiţiei erorii pentru existenţa plăţii nedatorate şi la stabilirea relei-credinţe a recurentei-pârâte la momentul primirii plăţii nedatorate.

În speţă, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, analizând decizia recurată, prin prisma cerinţelor imperative impuse hotărârii judecătoreşti de art. 425 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceasta respectă condiţiile obligatorii prevăzute de lege, întrucât din considerente se distinge raţionamentul judiciar al instanţei cu privire la chestiunile criticate de autoarea căii de atac.

Astfel, cu privire la necompetenţa teritorială a Tribunalului Bacău, criticată şi prin primul motiv de recurs, instanţa de apel a relevat argumentele proprii pentru care a confirmat hotărârea primei instanţe şi, chiar dacă nu a răspuns punctual fiecărei susţineri a apelantei-pârâte, a prezentat raţionamentul propriu, prin care a justificat incidenţa art. 109 din C. proc. civ. prin urmare, sub acest aspect, hotărârea nu este afectată de viciul nemotivării corespunzătoare, astfel încât să fi fost încălcate prevederile art. 425 din C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte va înlătura ca nefondate şi criticile privind nemotivarea hotărârii judecătoreşti vizând dezlegarea problemei de drept a momentului subiectiv al începutului termenului de prescripţie, precum şi pe cele privind examinarea unora dintre condiţiile plăţii nedatorate, respectiv condiţia erorii şi chestiunea relei-credinţe a recurentei-pârâte la momentul primirii plăţii, întrucât instanţa de apel a răspuns acestor susţineri; argumentele autoarei căii de atac relevă nemulţumirea faţă de cantitatea considerentelor, prin raportare la lipsa unor răspunsuri la anumite afirmaţii din motivele de recurs pe care aceasta le consideră esenţiale. Cuprinsul considerentelor deciziei atacate nu poate fi analizat, prin prisma controlului de legalitate propriu recursului, după criteriul cantitativ, anume ca instanţa să fi răspuns tuturor susţinerilor părţilor, ci examinarea trebuie să urmărească calitatea considerentelor din care să rezulte că problemele de drept supuse controlului au fost analizate efectiv.

Recurenta-pârâtă a mai criticat hotărârea instanţei de apel întrucât cuprinde motive contradictorii cu privire la chestiunea prescripţiei, întrucât a reţinut corect că legea aplicabilă regimului prescripţiei este Decretul nr. 167/1958, ceea ce ar presupune că prescripţia a început să curgă înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ., însă a stabilit că termenul de prescripţie a început să curgă la data pronunţării deciziei nr. 100/07.02.2017 de către Curtea de Apel Iaşi, ceea ce ar fi atras incidenţa prevederilor noului C. civ. în materia prescripţiei extinctive.

Înalta Curte va respinge ca nefondată această critică, întrucât decizia recurată nu cuprinde motive contradictorii, care ar presupune existenţa unei contrarietăţi între considerentele acesteia, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată sau ipoteza unei contrarietăţi dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii sau invers.

Argumentele reţinute de instanţa de apel în motivare nu sunt contradictorii, întrucât, faţă de data naşterii raporturilor juridice dintre părţi conform contractelor de credit semnate în perioada 2005-2008, din care au luat naştere obligaţiile de plată ale recurentei-pârâte, în executarea cărora s-a efectuat plata sumelor nedatorate, legea aplicabilă este cea de la data producerii lor, astfel că, dezlegarea chestiunii prescripţiei este supusă prevederilor Decretului nr. 167/1958.

Un al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., deduce instanţei de recurs verificarea corectei aplicări a legii, respectiv a normelor de drept ce reglementează plata nedatorată, a art. 8 din Decretul nr. 167/1958, a dispoziţiilor legale privind compensarea legală şi compensarea judiciară, a puterii de lucru judecat şi pe cele care reglementează obligarea accipiensului la plata dobânzii legale aferente plăţii nedatorate, precum şi a prevederilor legale privind admiterea în principiu a cererilor de intervenţie, atribuţiile comitetului creditorilor şi reprezentarea persoanei juridice aflate în faliment, cu ignorarea art. 23 din Legea nr. 85/2006.

Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestor critici, întrucât nu se constată încălcarea vreunei dispoziţii de drept material dintre cele indicate de recurenta-pârâtă, ci instanţa de prim control judiciar a examinat motivele cu care a fost învestită în apel, respectând normele de drept incidente.

Astfel, cu privire la condiţiile plăţii nedatorate, autoarea căii de atac a susţinut că decizia nr. 100/07.02.2017 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi şi opinia separată a expertului parte formulată în cadrul dosarului nr. x/2014 nu fac dovada plăţii nedatorate, ci doar stabilesc anumite neconcordanţe şi sume plătite excedentar, fără a stabili caracterul nedatorat al acestora. Sub acest aspect, instanţa de recurs observă că, în considerentele deciziei apelate, nu s-a reţinut niciunde că plata nedatorată rezultă din aceste înscrisuri, ci numai concluzia definitivă a plăţii unor sume peste obligaţiile de plată asumate de debitoarea reclamantă, care a fost coroborată cu alte elemente ale cauzei pentru a stabili caracterul nedatorat al plăţii.

Faţă de susţinerile că datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plată a existat şi că nu s-a dovedit că solvensul (reclamanta) a fost în eroare cu privire la plăţile efectuate, Înalta Curte observă că recurenta-pârâtă dezvoltă argumente care vizează probatoriul administrat în cauză, urmărind o reanalizare a elementelor de fapt şi a dovezilor administrate în faţa instanţei de apel, or o asemenea examinare este incompatibilă cu calea de atac a recursului, faţă de art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., care, indicând că recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, îi consacră acestei căi de atac natura nedevolutivă; aşa fiind, reevaluarea situaţiei de fapt şi a probelor deja administrate nu mai poate fi supusă cenzurii şi în recurs, deoarece sistemul naţional de drept nu recunoaşte decât dublul grad de jurisdicţie (fond şi apel), iar nu şi al treilea grad devolutiv.

Revenind la modul în care instanţa de prim control judiciar a statuat asupra îndeplinirii condiţiilor plăţii nedatorate, Înalta Curte reţine că au fost analizate şi s-a constatat existenţa unei plăţi făcute de solvens (reclamanta) fără ca datoria să existe, iar plata a fost efectuată din eroare. Astfel, din modul în care s-au derulat raporturile juridice dintre părţi, respectiv rambursarea creditelor contractate de reclamantă prin debitarea conturilor sale bancare direct de către banca pârâtă, rezultă că recurenta creditoare a primit plăţi peste cuantumul obligaţiilor asumate de reclamantă prin contractele de împrumut, pe care le-a efectuat fără a cunoaşte faptul stingerii totale a datoriilor asumate prin actele juridice semnate cu banca.

Cât priveşte eroarea reclamantei debitoare, Înalta Curte subliniază că în mod corect s-a reţinut îndeplinirea acestei condiţii, ce rezultă din simplul fapt al achitării unor sume peste cele datorate şi din lipsa identificării unei alte cauze juridice pentru aceste plăţi sau a indicării, de către recurenta-pârâtă, a temeiului reţinerii acestor sume, în condiţiile în care creditele acordate fuseseră rambursate integral de către societatea împrumutată.

În ceea ce priveşte interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privind momentul începerii curgerii prescripţiei în cazul plăţii nedatorate, Înalta Curte reţine că susţinerile recurentei-pârâte vizează prevalenţa momentului subiectiv al calculului termenului de prescripţie, anume data efectuării plăţii nedatorate, în detrimentul momentului obiectiv, cu argumentul că debitoarea trebuie să cunoască caracterul nedatorat la data achitării sumelor, iar nu să aştepte momentul când instanţa a statuat asupra plăţilor excedentare.

Faţă de aceste susţineri, instanţa de recurs reţine că, potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe sa curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea", iar conform art. 8 alin. (2) din acelaşi act normativ, "dispoziţiile alineatului precedent se aplică prin asemănare şi în cazul îmbogăţirii fără just temei". Deşi art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 face referire doar la îmbogăţirea fără just temei, dispoziţiile art. 8 alin. (1) sunt aplicabile şi acţiunii întemeiate pe plata nedatorată, întrucât ambele tipuri de acţiuni vizează răspunderea civilă extracontractuală. Această interpretare decurge din aplicarea principiului conform căruia, ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet (unde se aplică acelaşi raţionament, se aplică aceeaşi soluţie).

Textele de lege anterior evocate relevă cele două momente, subiectiv şi obiectiv, la care începe să curgă termenul de prescripţie; astfel, daca momentul subiectiv este cel al cunoaşterii pagubei, cel obiectiv se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

În litigiul pendinte, stabilirea incidenţei acestor momente este rezultatul analizei situaţiei de fapt, pe baza probatoriului administrat în cauză de către instanţele devolutive, întrucât numai pe această cale se pot examina diligenţa păgubitului, conduita acestuia, elementele care probează cunoaşterea efectuării plăţilor excedentare şi se poate stabili daca debitoarea trebuia şi putea să aibă cunoştinţă, la data plăţilor, despre faptul că nu sunt datorate.

Aşadar, în contextul în care criticile recurentei-pârâte vizează modul în care instanţa de prim control judiciar, în etapa devolutivă a apelului, a apreciat asupra celor două momente, pe baza probatoriului administrat şi a dat prevalenţă momentului obiectiv al stabilirii plăţilor excedentare de către instanţa de judecată, iar aceasta îşi susţine argumentele prin indicarea probatoriului din dosar (evocând clauze din contractele de credit încheiate de părţi), rezultă nemulţumirea autoarei căii de atac faţă de concluzia instanţei de apel dedusă din examinarea probatoriului, precum şi scopul acesteia de a obţine o reinterpretare a stării de fapt, bazată pe o evaluare proprie a probelor, propusă spre validare instanţei de recurs, chestiuni care nu pot fi examinate.

Cu acest prilej, Înalta Curte subliniază că astfel de critici nu sunt proprii recursului şi nu reprezintă motive apte să ofere instanţei de recurs pârghiile unui control de legalitate, amintind recurentei-pârâte că nu este suficientă enunţarea unei critici care reproduce dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci invocarea aplicării greşite ori încălcării unei norme de drept material într-un recurs presupune nu doar invocarea normei de drept material în mod punctual, dar şi reflectarea mecanismului său corect de aplicare ori interpretare şi modul în care instanţa de apel a înfrânt acest procedeu. De aceea, o nemulţumire legată de soluţia recurată, de modul în care instanţa de apel concluzionează asupra stării de fapt, considerând, în cele din urmă, asupra temeiniciei acţiunii, reprezintă, în realitate, o critică specifică unei căi de atac devolutive, care nu va fi examinată în recurs, cale excepţională de atac în care se examinează conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

De asemenea, Înalta Curte reţine că aceeaşi este situaţia şi cu privire la criticile privind încălcarea normelor privind compensaţia legală şi judiciară, întrucât susţinerile recurentei-pârâte vizează caracterul creanţelor cu privire la care s-a solicitat compensarea, instanţele devolutive statuând că creanţa debitoarei nu are caracter cert, lichid şi exigibil, precum şi faptul că nu pot fi reanalizate chestiuni asupra cărora o altă instanţă s-a pronunţat şi au intrat în puterea lucrului judecat. Aceste dezlegări sunt contestate de recurenta-pârâtă care urmăreşte să obţină confirmarea instanţei de recurs asupra unor chestiuni de temeinicie, ce implică reanalizarea şi reaprecierea probatoriului administrat în etapele devolutive ale procesului.

Criticile recurentei-pârâte privind măsura disjungerii capătului din cererea reconvenţională privind compensaţia judiciară, cu încălcarea art. 210 din C. proc. civ., vor fi respinse ca nefondate, având în vedere că, potrivit acestei norme de drept procesual, instanţa poate dispune judecarea separată a cererii reconvenţionale, dacă apreciază că numai cererea principală este în stare de judecată. Or, atâta timp cât compensaţia judiciară presupune obligatoriu existenţa a două creanţe reciproce, din actele dosarului a rezultat că, faţă de dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, creanţa împotriva reclamantei debitoare aflată în procedura de insolvenţă nu poate fi analizată în prezentul litigiu, măsura disjungerii fiind dispusă cu respectarea legii.

Examinând decizia recurată, faţă de critica privind încălcarea normelor de drept material privind puterea de lucru judecat cu care s-a stabilit caracterul datorat al creanţelor C.. asupra reclamantei, anterior deciziei nr. 100/07.02.2017, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a ignorat nicio dispoziţie de drept material, ci a răspuns motivului formulat în apel de pârâtă vizând această chestiune, stabilind că aspectele învederate cu privire la dosarul de insolvenţă nr. 2533/110/2015 privind pe debitoarea UMB Reparaţii S.A. nu prezintă relevanţă în speţă; faţă de obiectul prezentei cauze, aspectele invocate, dezlegate cu putere de lucru judecat într-un alt litigiu, au fost analizate de instanţa de prim control judiciar, pe baza probelor administrate, aceasta statuând că sumele respective privesc raporturi juridice distincte cu altă societate. Aşadar, statuarea instanţei de apel cu privire la lipsa de relevanţă a dezlegărilor intrate în puterea lucrului judecat nu este echivalentă cu ignorarea aplicării acestui efect al unei hotărâri judecătoreşti.

Nici susţinerile privind aplicarea greşită a normelor de drept privind obligarea accipiensului la plata dobânzii legale aferente plăţii nedatorate, pe temeiul art. 994 din C. civ. nu pot fi reţinute ca fondate, având în vedere că instanţa de apel a prezentat argumentele pentru care a stabilit reaua-credinţă a recurentei creditoare. Astfel, încasarea de către recurenta-pârâtă a unor sume de la intimata-reclamantă, prin modalitatea debitării directe a conturilor acesteia, în contextul în care creditele erau integral rambursate, reprezintă dovada relei-credinţe a acesteia, întrucât a primit şi păstrat bani necuveniţi. Justificarea băncii recurente potrivit căreia nu a avut reprezentarea caracterului nedatorat al sumelor primite nu poate exclude culpa acesteia, astfel că obligarea la plata accesoriilor a fost corect hotărâtă de instanţa de apel.

În ceea ce priveşte critica privind încălcarea normelor privind admisibilitatea în principiu a cererilor de intervenţie accesorii formulate de persoanele fizice care au intervenit în proces în interesul intimatei-reclamante, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acesteia având în vedere că instanţa de apel a justificat, conform normelor de procedură, interesul autorilor acestor cereri de a sprijini societatea în faliment în prezenta cauză. Argumentele recurentei-pârâte vizând neîndeplinirea de către a aceştia a unor cerinţe necesare pentru justificarea calităţii de intervenienţi accesorii presupun cercetarea fondului cauzei, examinarea înscrisurilor depuse de aceştia la dosar pentru dovedirea calităţii, or, aceste aspecte, aşa cum instanţa de recurs a mai reţinut în motivarea prezentei hotărâri, nu pot face obiectul controlului de legalitate în calea de atac a recursului.

Pentru aceleaşi considerente reţinute anterior, Înalta Curte va înlătura ca nefondate şi ultimele două critici formulate de recurenta-pârâtă subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., privind încălcarea prevederilor legale ce reglementează atribuţiile Comitetului Creditorilor şi reprezentarea persoanei juridice aflate în faliment, cu ignorarea art. 23 din Legea nr. 85/2006. Această soluţie se impune, întrucât susţinerile autoarei căii de atac nu relevă aspecte privind nelegalitatea hotărârii, ci chestiuni ce implică analiza fondului cauzei, valabilitatea mandatului persoanelor abilitate de lege pentru a reprezenta societatea în insolvenţă şi cercetarea măsurilor dispuse în dosarul de insolvenţă, or aceste măsuri sunt proprii cercetării judecătoreşti realizate de către instanţele devolutive.

Pe baza acestor considerente, Înalta Curte reţine că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ. şi, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanţei de apel.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. (societate în faliment), prin avocat E., Înalta Curte constată că acesta se impune a fi anulat pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant convenţional a avocatului, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Având în vedere că prin sentinţa civilă nr. 196/F/2018 din 26 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Vaslui, secţia civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a dispus ridicarea dreptului de administrare al debitoarei A. S.A. şi dizolvarea societăţii, dreptul de reprezentare al acesteia revine, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 85/2006, lichidatorului judiciar desemnat de către judecătorul sindic.

În aceste condiţii, era necesar ca domnul avocat E. care a semnat cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă A. S.A. (societate în faliment) să depună la dosar un mandat din partea reprezentantului legal al societăţii A. S.A., respectiv din partea lichidatorului judiciar D.. pentru a promova calea de atac a recursului sau o adresă de însuşire a recursului, însă, prin adresa înregistrată la 26 aprilie 2021, D.., în calitate de lichidator judiciar al recurentei-reclamante A. S.A., a precizat că nu îşi însuşeşte recursul formulat în cauză de avocatul E. pentru societatea A. S.A. (societate care se află în procedura de faliment).

Aşa fiind, în temeiul art. 486 alin. (3) teza I, raportat la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. (societate în faliment) împotriva deciziei nr. 13/2021 din 11 ianuarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, pentru lipsa calităţii de reprezentant a avocatului E..

Referitor la recursul declarat de recurenţii-intervenienţi H. şi K. S.A, în calitate de creditoare a societăţii A. S.A., precum şi de I., în calitate de preşedinte al comitetului creditorilor împotriva încheierilor premergătoare din 10.02.2020, 16.03.2020, 04.05.2020, 22.06.2020, 01.07.2020, 23.07.2020, 05.08.2020, 21.08.2020, 16.09.2020, 17.09.2020, 23.09.2020, 12.10.2020, 09.11.2020 şi 11.01.2020 şi a deciziei nr. 13/2021 din 11 ianuarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, Înalta Curte reţine următoarele:

În conformitate cu dispoziţiile art. 67 alin. (4) din C. proc. civ., "calea de atac exercitată de intervenientul accesoriu se socoteşte neavenită dacă partea pentru care a intervenit nu a exercitat calea de atac, a renunţat la calea de atac exercitată ori aceasta a fost anulată, perimată sau respinsă fără a fi cercetată în fond".

Textul de lege anterior evocat îşi găseşte aplicare şi în situaţia în care partea pentru care s-a intervenit în proces a formulat cererea de apel sau de recurs peste termenul legal ori calea de atac este anulată ca netimbrată, neregulat introdusă sau nemotivată, deoarece apelul sau recursul exercitat peste termen, anulat ca netimbrat sau nul este considerat că nu există.

În cauză, s-a constatat că H. şi K. S.A, în calitate de creditoare a societăţii A. S.A., precum şi I., în calitate de preşedinte al comitetului creditorilor, au calitatea de intervenienţi accesorii, în favoarea reclamantei A. S.A.

Cum recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. (societate în faliment) va fi anulat pentru lipsa calităţii de reprezentant a avocatului E., nu poate fi concepută o continuare de către intervenienţi a activităţii procesuale în faţa instanţei de control judiciar, fără ca partea principală să fi învestit în mod legal instanţa cu judecarea recursului său.

Această situaţie, ce determină sancţiunea respingerii recursului ca neavenit, este impusă, în mod evident, de caracterul accesoriu al intervenţiei care permite altei persoane să intre în proces, într-o poziţie procesuală de susţinere a părţii în favoarea căreia a fost formulată cererea de intervenţie.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va face aplicarea dispoziţiilor art. 67 alin. (4) din C. proc. civ. şi va respinge ca neavenit recursul declarat de recurenţii-intervenienţi H. şi K. S.A., în calitate de creditoare a societăţii A. S.A., precum şi de I., în calitate de preşedinte al comitetului creditorilor împotriva încheierilor premergătoare din 10.02.2020, 16.03.2020, 04.05.2020, 22.06.2020, 01.07.2020, 23.07.2020, 05.08.2020, 21.08.2020, 16.09.2020, 17.09.2020, 23.09.2020, 12.10.2020, 09.11.2020 şi 11.01.2020 şi a deciziei nr. 13/2021 din 11 ianuarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 13/2021 din 11 ianuarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, ca nefondat.

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. (societate în faliment) împotriva aceleiaşi decizii, pentru lipsa calităţii de reprezentant a avocatului E..

Respinge recursul declarat de recurenţii-intervenienţi H. şi K. S.A., în calitate de creditoare a societăţii A. S.A., precum şi de I., în calitate de preşedinte al comitetului creditorilor împotriva încheierilor premergătoare din 10.02.2020, 16.03.2020, 04.05.2020, 22.06.2020, 01.07.2020, 23.07.2020, 05.08.2020, 21.08.2020, 16.09.2020, 17.09.2020, 23.09.2020, 12.10.2020, 09.11.2020 şi 11.01.2020 şi a deciziei nr. 13/2021 din 11 ianuarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, ca neavenit.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 iunie 2022.