Reinsurance indemnity claim partially upheld; appeal rejected, claimant ordered to pay €59,622 in costs.

Şedinţa publică din data de 16 iunie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă la data de 07.03.2016 reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B., A. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

1) Obligarea pârâtei B. la plata sumei de 4.723.247,87 RON (echivalent a 1.059.356,72 EUR), reprezentând partea care revine societăţii B. în calitate de reasigurător din sumele achitate de A. pentru care B. nu şi-a onorat angajamentele de plată asumate prin contractele de reasigurare;

2) Constatarea dreptului A. de a fi dezdăunată de societatea B. pentru partea care revine acesteia, în calitate de reasigurator, din despăgubirile pe care A. le va plăti către beneficiarii poliţelor de asigurare aflate în risc şi acoperite prin contractele de reasigurare încheiate cu B.. Reclamanta a evaluat provizoriu acest capăt de cerere la suma de 445.860 RON (echivalent a 100.000 EUR);

3) Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 21.06.2017, reclamanta A. a formulat cerere precizatoare şi completatoare, arătând că înţelege să mărească cuantumul obiectului acţiunii iniţiale majorând valoarea pretenţiilor la 4.723.247,87 RON (echivalent a 1.059.356,72 EUR) reprezentând partea care revine societăţii B. in calitate de reasigurator din suma achitata de A. pentru care B. nu si-a onorat angajamentele de plata asumate prin contractele de reasigurare, solicitata prin capătul 1 al cererii introductive de instanţa, cu suma de 672.038,31 RON (echivalent a 149.594,48 EUR), rezultând valoarea de 5.395.286,18 RON echivalent a 1.208.951,20 EUR; să completeze obiectul acţiunii iniţiale, cu următoarele capete de cerere: 1) Obligarea B. la plata sumei de 440.966,27 RON (echivalent a 98.800,17 EUR) la care se adaugă TVA, reprezentând cheltuieli pre-litigioase cu onorariile avocaţilor; 2) Obligarea B. la plata dobânzii legale aplicata asupra sumei neachitate, astfel cum a fost precizata, pana la plata integrala a debitului conform dispoziţiilor art. 2 si art. 4 din O.G. nr. 13/2011; 3) Obligarea B. la plata sumei de 19.914,15 RON, (echivalent a 4.416,32 EUR), reprezentând cheltuieli efectuate de către A. in legătura cu dosarele de dauna ce formează obiectul cererii de chemare in judecata.

Prin sentinţa civilă nr. 2087 din 11.07.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost admisă, în parte, acţiunea modificată şi precizată formulată de A., împotriva pârâtei B.. Instanţa a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 672.038 RON, reprezentând reasigurarea datorată de B. pentru Poliţa de asigurare nr. x; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 21.210,63 RON, reprezentând dobânda legală aferentă sumei de 672.038 RON, calculată de la data plăţii (12.12.2016) şi până la data de 21.06.2017, precum şi la plata dobânzii legale de 6% pe an, în continuare, până la data achitării integrale a debitului; a respins celelalte pretenţii, ca neîntemeiate; a obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 212.635,9 RON; a obligat reclamanta să plătească pârâtei cheltuieli de judecată în sumă de 50.631,64 Euro, reprezentând onorariul avocatului.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1691A din 3 decembrie 2020 a respins ca nefondat, apelul formulat de apelanta A., împotriva sentinţei civile nr. 2087 din 11.07.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata Societatea B. şi a obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 21.011,35 euro, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 1691A din 3 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1)pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

În susţinerea motivelor de recurs invocate, după o prezentare detaliată a situaţiei de fapt, recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a interpretat în mod eronat momentul producerii riscului asigurat.

După o prezentare a noţiunilor de "risc" şi "data producerii riscului" recurenta-reclamantă consideră că riscul asigurat s-a produs pe data de 07.03.2014, ziua în care Compania de Apă Arad a formulat prima solicitare de plată, în temeiul poliţei nr. x, împotriva asiguratului Confort S.A., pentru motivul că această societate nu a justificat avansul prin lucrările executate, fiind în stare de insolvenţă şi că aceasta este data cu care A. a deschis dosarul de daună şi a constituit rezerva de daună.

Recurenta-reclamantă consideră că instanţa de apel a considerat în mod eronat că data producerii riscului asigurat de "data avizării daunei" de către beneficiarii poliţelor de asigurare, având în vedere că momentul producerii riscului nu coincide cu cel al formulării cererii finale de despăgubiri, între cele două momente intervenind evenimente diverse, şi anume cereri intermediare de plată sau de extindere a valabilităţii poliţelor, activităţi ale asiguratului care au redus cuantumul daunelor, negocieri în scopul reducerii despăgubirilor etc. aşa cu rezultă din probele dosarului.

În opinia recurentei-reclamante instanţa de apel nu a făcut referire la Norma A.S.F. nr. 18/2014 în analiza riscului şi că instanţa de apel în motivarea privind data producerii riscului asigurat, a interpretat în mod eronat situaţia poliţei nr. x.

Recurenta-reclamantă consideră că susţinerea instanţei de apel potrivit căreia A. nu a făcut dovada că a dat curs cererii de plată formulate de Compania de Apă Arad la data de 7.03.2014 şi a achitat despăgubirea, ci suma achitată se referă la o altă despăgubire, "în baza unei noi cereri de despăgubire, formulate la data de 9.11.2015", pentru care "părţile ar fi încheiat o nouă poliţă de asigurare pentru garantarea re tu marii avansului, şi anume poliţa x/12.06.2014", aşa încât "poliţa emisă la 5.08.2011 nu mai era reasigurată în anul 2015", iar "suma de 833.902,39 RON a fost plătită în baza unei poliţe emise de A. în anul 2015", este eronată şi prin susţinerea sa instanţa de apel s-a întemeiat pe motive străine de natura cauzei.

Recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a greşit atunci când a interpretat evenimentul care a marcat momentul când A. a trebuit să considere riscul asigurat ca fiind produs, iar acest moment nu poate fi "data avizării daunei", adică data cererilor finale de plată a despăgubirilor, aşa cum a reţinut instanţa de apel.

În opinia recurentei - reclamante instanţa de apel a greşit atunci când a considerat că riscurile aferente unor poliţe nu contaminează alte poliţe, instanţa de apel neînţelegând obligaţia legală şi contractuală a A. de a extinde riscul produs asupra tuturor poliţelor emise pentru acelaşi asigurat sau grup de asiguraţi.

Recurenta-reclamantă consideră că instanţa de apel nu a făcut niciun fel de referire la dispoziţiile Normei A.S.F. nr. 18/2014 pentru punerea în aplicare a Sistemului de raportare contabilă la 30 iunie 2014 a societăţilor din domeniul asigurărilor, în vigoare la momentul raportării efectuate de societatea noastră către A.S.F. şi a interpretat eronat prevederile contractuale privind aprecierea riscului per client, nerespectarea art. 1.266 şi art. 1.270 alin. (1) - privind forţa obligatorie a contractului - C. civ.

Recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a greşit atunci când a considerat că problema producerii riscului asigurat reprezintă o problemă de drept, motiv pentru care a înlăturat de plano, în totalitate, concluziile expertului C., desemnat de instanţa de fond.

Totodată, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a greşit, ignorând regulile generale de interpretare a contractului, atunci când a considerat că între părţi nu există un acord de voinţă scris privind mandatul acordat de reasiguratorul B. către reasiguratul A. pentru administrarea poliţelor de asigurare.

În motivarea deciziei atacate, susţine recurenta-reclamantă, instanţa de apel a reţinut că nu există un "mandat general pentru administrarea poliţelor" dat de reasiguratorul B. pentru reasiguratul A. şi a invocat prevederile generale ale art. 1270 alin. (2) şi art. 2200 alin. (1) teza I C. civ., omiţând să ia în considerare regulile generale prevăzute de art. 1266-1269 C. civ.

Contrar susţinerilor instanţei de apel, recurenta-reclamantă consideră că între părţi s-a încheiat un acord de voinţă scris având ca obiect mandatul (împuternicirea) pe care B. a acordat-o A. pentru administrarea poliţelor care fac obiectul reasigurării.

După o prezentare detaliată a modalităţii de acordare a mandatului, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a omis să constate că email-urile trimise de B. către brokerul D., 14.03.2014,25.03.2014 şi 6.05.2014 sunt anterioare mesajului reprezentantului B. din 23.06.2014, aşa încât, în interpretarea succesivă a manifestărilor de voinţă ale părţilor, A. s-a încrezut, cu bună credinţă, în mesajul din 23.06.2014, mai ales că acesta venea în contextul discuţiilor legate de gestionare unui risc asigurat care se produsese.

În acest context recurenta-reclamantă relevă faptul că instanţa de apel s-a întemeiat pe motive contradictorii atunci când, pe de o parte a respins validitatea comunicărilor către B. prin intermediul brokerul ui de asigurări - cu încălcarea dispoziţiilor art. 33 alin. (4) teza I din Legea nr. 32/2000, dar pe de altă parte a validat pe deplin comunicările contractuale ale B. către A. prin intermediul aceluiaşi broker, contradicţie ce se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ. II.6.7). Ignorarea contextului economic în care au avut loc operaţiunile de administrare de către A. a poliţelor constituie o gravă eroare juridică a instanţei de apel.

Recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel are o motivare contradictorie atunci când, pe de o parte, a arătat că "nu se contestă în prezentul dosar împrejurarea că extinderea valabilităţii poliţelor a fost impusă de necesitatea reducerii despăgubirilor plătite de apelantă şi implicit, a părţii din despăgubire care revenea B., dar pe de altă parte a considerat că "sunt nerelevante argumentele care ţin de contextul economic în care apelanta a procedat la extinderea valabilităţii poliţelor, cu scopul de reducere a daunelor prin această extindere, împrejurare care a folosit şi intimatei" .

Recurenta-reclamantă susţine că pe fond, procedând astfel, instanţa de apel a săvârşit o eroare fundamentală, negând practic justificarea economică a măsurilor luate de A. pentru diminuarea expunerii la risc, impuse de natura contractului, şi a dat prioritate unui raţionament pur format şi greşit pe fond, ignorând realitatea vieţii economice, şi anume că, în afaceri, esenţială este obţinerea de profit (finis mercatorul est lucrum), care se poate realiza şi prin evitarea unei pierderi, aşa cum se întâmplă în cazul de faţă.

Recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., nu a judecat şi nu s-a pronunţat cu privire la temeiurile de drept reprezentate de art. 1358, art. 1385 şi art. 1531 alin. (2) C. civ. invocate de A., făcând astfel imposibil controlul de legalitate din partea instanţei de recurs.

Totodată, recurenta-reclamantă susţine nelegala aplicare a dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ. de către instanţa de apel, având în vedere că A. a probat, în condiţiile art. 249 C. proc. civ., obiectul asistenţei juridice acordate de E. - dificultăţile generate de B. în executarea obligaţiilor acesteia din urmă, în calitate de reasigurator, în scopul achitării cotelor-părţi din despăgubiri care-i reveneau pentru garanţiile emise de noi. Simplul fapt că în contractul de asistenţă juridică nu au fost enumerate toate garanţiile nu poate reprezenta un motiv temeinic de respingere ca nedovedite a pretenţiilor în condiţiile în care obiectul prezentului litigiu este identic prin natura sa cu obiectul contractului de asistenţă juridică încheiat cu E. - garanţii ale căror despăgubiri erau şi sunt disputate cu B..

Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată la instanţa de apel.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă B. a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei recurate.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiilor şi apărărilor invocate prin această întâmpinare.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 4 noiembrie 2021, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 24 februarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1691 A din 3 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a acordat termen pentru soluţionarea recursului, în şedinţă pulică, cu citarea părţilor.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, se impune precizarea că referirile la cadrul factual reţinut de către instanţa de apel sunt necesare în contextul analizării legalităţii soluţiei instanţei de apel, din moment ce, în recurs, nu este posibilă reevaluarea aspectelor de temeinicie aplicabile cauzei, dezlegările date de către instanţa de apel elementelor factuale relevante în examinarea temeiniciei pretenţiilor reclamantei urmând a fi menţinute în acelaşi cadru, fiind câştigate judecăţii.

Drept urmare, cadrul examinării soluţiei instanţei de apel va fi limitat doar la aspectele ce privesc legalitatea acesteia, iar nu la înseşi faptele cauzei, a căror existenţă şi apreciere aparţin puterii suverane a instanţelor fondului.

Procedând la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, se cuvine însă a face o serie de precizări preliminare.

Între A., în calitate de reasigurat şi B., în calitate de reasigurător s-au încheiat patru contracte de reasigurare care au ca obiect cedarea în reasigurare a poliţelor de asigurare emise de A. pentru asiguraţi care aveau calitatea de contractanţi în contractele de achiziţie publică încheiate cu autorităţi contractante.

Cele patru contracte de reasigurare acoperă cinci poliţe de asigurare care prezintă interes pentru soluţionarea recursului şi au ca beneficiar societatea Compania de Apă Arad. Obiectul acestor poliţe îl reprezintă asigurarea garanţiilor de returnare a avansului pe care asiguratul le-a primit de la beneficiar în temeiul contractelor de achiziţie publică încheiate cu acesta.

Printr-un prim motiv de recurs ce pune în discuţie incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reclamanta F. s.a. (fostă A.) a susţinut nelegalitatea deciziei atacate prin prisma interpretării greşite de către instanţa de apel a momentului producerii riscului asigurat, întrucât nu a ţinut cont de dispoziţiile normei A.S.F. nr. 18/2014.

Astfel, recurenta-reclamantă încearcă să demonstreze în recurs că momentul care marchează producerea riscului asigurat coincide cu data la care a luat cunoştinţă prima oară de situaţia juridică şi economică deficitară a asiguratului, respectiv data de 07.03.2014, dată la care beneficiarul Compania de Apă Arad a formulat prima solicitare de plată, în temeiul poliţei nr. x, pentru motivul că această societate nu a justificat avansul prin lucrările executate, fiind în insolvenţă.

Stabilirea momentului la care s-a produs riscul asigurat impune însă verificarea unor aspecte factuale ale cauzei.

Condiţiile Generale de Asigurare CA 8500 prevăd în mod expres că:

"Evenimentul asigurat reprezintă pierderile efective provocate Beneficiarului ca urmare a neîndeplinirii de către Asigurat a obligaţiilor contractuale asumate prin Contractul de bază."

Potrivit art. 3 din Clauza de garantare 20040378/07.09.2011, A. şi asiguratul său s-au obligat "la plata necondiţionată, la prima cerere, în favoarea beneficiarului a unei despăgubiri, în limita sumei asigurate, pentru repararea prejudiciilor ce ar putea apărea ca urmare a ne justificării prin lucrări executate sau a utilizării necorespunzătoare a avansului de către asigurat."

În contextul criticii expuse, Înalta Curte constată că, raportat la Condiţiile generale de asigurare CA 8500 ale A. coroborate cu clauzele de garantare aferente poliţelor, pierderea suferită de beneficiar ca urmare a nejustificării avansului prin lucrări executate sau utilizarea necorespunzătoare a avansului de către asigurat este cea care determină producerea riscului asigurat.

Astfel, în mod corect a stabilit instanţa de apel că riscul asigurat s-a produs numai atunci când beneficiarul a formulat cererile de despăgubire finale de plată.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a reţinut cu justeţe că cererea de despăgubiri din data de 07.03.2014 în ce priveşte pretenţiile decurgând din poliţa nr. x nu poate constitui o dovadă a producerii riscului asigurat la momentul formulării cererii, având în vedere că recurenta nu a achitat despăgubirea prin raportare la această cerere şi nu a făcut dovada deschiderii unui dosar de daună în baza acestei cereri de despăgubiri.

Recurenta-reclamantă susţine că Norma nr. 18/2014 impune data 30.06.2014 ca fiind data la care trebuia raportată rezerva de daună aferentă tuturor dosarelor de daună înregistrate sau aliate în curs de derulare în primul semestru al anului 2014.

Or, Norma nr. 18/2014 stabileşte dispoziţii privind prezentarea, completarea şi depunerea raportărilor contabile ale societăţilor din domeniul asigurărilor stabilind o serie de reguli ce trebuie respectate de către asigurători atunci când raportează date contabile, norme tehnice care, însă, nu determină data producerii unui risc asigurat.

În acest context, o obligaţie de raportare contabilă a rezervei de daună la o anumită dată nu determină momentul producerii riscului asigurat. Prin urmare, instanţa nu este ţinută să ia în considerare raportările contabile ale recurentei pentru determinarea momentului producerii riscului asigurat.

Contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, instanţa de apel corect a reţinut că modalitatea în care recurenta înţelege să înregistreze dauna în contabilitatea proprie are relevanţă în ceea ce priveşte conduita prudentă a asigurătorului, dar nu reprezintă o dovadă certă a producerii evenimentului asigurat şi naşterii obligaţiei de plată.

Cererea de despăgubire din 7.03.2014, la care se face referire în susţinerea teoriei privind "contaminarea" celorlalte poliţe, a fost făcută în baza poliţei nr. x, care reprezintă o asigurare de garanţie pentru returnarea avansului, în baza contractului de achiziţii publice nr. x, poliţa fiind emisă în cadrul Contractului de reasigurare nr. 1, care nu conţine prevederi similare referitoare la noţiunea de risc client/grup de clienţi.

Prin urmare, toate obligaţiile legale menţionate de A. privind constituirea şi menţinerea rezervei de daună sau determinarea rezervei de daună se nasc în sarcina asigurătorului numai după ce evenimentul asigurat s-a produs, însă stabilirea datei producerii riscului asigurat se face în funcţie de condiţiile contractuale agreate de asigurător şi asigurat, în raport de dispoziţiile Condiţiilor generale de asigurare CA 8500 şi ale clauzelor de garantare.

Totodată, nu există o clauză contractuală în contractele de reasigurare încheiate de A. cu B. care să stabilească că riscul asigurat produs în temeiul unei poliţe se extinde asupra tuturor celorlalte poliţe.

Clauza "Definiţia riscurilor-Client/Grup de clienţi" pe care A. o interpretează în mod eronat ca fiind temei pentru "contaminare" este o clauză prin care părţile au stabilit faptul că despăgubirile care privesc clienţi care fac parte din acelaşi grup vor fi considerate ca acelaşi risc.

Contrar susţinerilor recurentei, prin această clauză, părţile nu au stabilit momentul producerii riscului asigurat sau faptul că producerea riscului asigurat în temeiul unei poliţe atrage producerea riscului şi în baza altor poliţe.

Mai mult, această clauză nu se află în Contractul de reasigurare nr. 1, în baza căreia a fost emisă poliţa nr. x în temeiul căreia s-ar fi formulat cererea de despăgubire din 07.03.2014 care ar fi determinat "contaminarea".

Potrivit art. 1270 alin. (2) C. civ. contractul se poate modifica numai prin acordul părţilor, şi nu unilateral de către una dintre părţi, cum pretinde recurenta.

Nici clauzele privind limitele ..Limite-Limits" şi "Limita obligaţiunilor (poliţelor) - Bond Limit" la care face referire recurenta nu stabilesc momentul producerii riscului asigurat sau că producerea riscului asigurat în temeiul unei poliţe atrage producerea riscului asigurat şi pentru celelalte poliţe. Acestea sunt clauze prin care părţile au stabilit un mecanism de calcul al despăgubirilor maxime ce pot fi cerute de A. pentru clienţi/asiguraţi ce fac parte din acelaşi grup.

Pe baza probatoriului administrat în cauză şi care nu mai poate fi reevaluat în recurs, s-a constatat că beneficiarul a formulat câte o singură cerere de despăgubire pentru toate poliţele ce fac obiectul acestui recurs, respectiv x, mai puţin pentru poliţa x, unde recurenta-reclamantă susţine că s-ar fi formulat două cereri de despăgubiri, respectiv cererea din 07.03.2014 şi 09.11.2015.

Nu poate fi reţinută susţinerea recurentei potrivit căreia plata despăgubirii în cuantum de 833.902.29 RON în temeiul poliţei x a rămas câştigată cauzei, întrucât nu a fost apelată de către intimata-pârâtă.

Instanţele fondului au statuat că reclamanta A. a efectuat plata sumei de 833.902.92 RON solicitată prin cererea de despăgubire din 09.11.2015, însă aceasta nu poate fi considerată ca fiind făcută în temeiul Poliţei x întrucât valabilitatea acesteia a expirat la 09.03.2014, dată la care a încetat şi orice obligaţie de reasigurare a B..

Prin urmare, conform dispoziţiilor contractuale, în mod corect instanţa de apel a reţinut că riscul asigurat s-a produs separat pentru fiecare poliţă în parte, la data la care beneficiarul a formulat cererea de despăgubire separat pe fiecare poliţă în parte, date care sunt însă toate după data expirării perioadei de reasigurare din contractele de reasigurare, recurenta prelungind valabilitatea acestor poliţe la date diferite şi pentru perioade diferite.

Recurenta-reclamantă susţine că, dacă s-ar considera că riscul asigurat s-a produs la data prezentării fiecărei cereri de despăgubire, atunci ar trebui avute în vedere notificările de extindere iniţiale, iar nu solicitările finale de plată. Mai susţine recurenta că notificările de extindere iniţiale au avut valoarea juridică a unor cereri implicite de plată de despăgubiri.

Or, cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, nu se poate considera că s-a produs un eveniment asigurat conform Condiţiilor generale de asigurare CA 8500, în situaţia în care beneficiarul nu a suferit vreun prejudiciu de pe urma asiguratului, în contextul extinderii poliţelor prin care asiguratului i s-a dat posibilitatea să execute lucrările, iar valabilitatea asigurării s-a extins cu acordul recurentei, în mod corespunzător.

În acest context, nu se poate considera că data notificărilor de prelungire a valabilităţii poliţelor reprezintă data producerii riscului asigurat, câtă vreme prelungirea valabilităţii s-a făcut de comun acord, de asigurator, asigurat şi beneficiar, modificându-se, astfel, condiţiile de asigurare.

Notificările de extindere ale valabilităţii poliţelor nu pot avea valoarea juridică a unor cereri "implicite" de plată de despăgubiri, pentru simplul motiv că în cuprinsul acestora nu se poate identifica paguba suferită de beneficiar constând în valoarea avansului nejustificat de către asigurat, iar recurenta nu a făcut dovada efectuării vreunei plăţi în temeiul acestor notificări.

În mod corect instanţa de apel a luat în calcul numai acele date când beneficiarii poliţelor au formulat cererile finale de plată a sumelor asigurate, cereri care au fost urmate (cu excepţia poliţei nr. x) de plata acestora de către A., împrejurare care plasează producerea riscului asigurat după data expirării perioadei de asigurare din contractele de reasigurare.

În acest context, este nerelevantă împrejurarea că s-au emis notificări de extindere a valabilităţii poliţelor încheiate de recurenta-reclamantă în calitate de asigurator înainte de datele de expirare iniţiale ale acestor poliţe şi, implicit, înainte de datele de expirare a perioadelor de garanţie din contractele de reasigurare, în contextul în care, urmare a prelungirii valabilităţii poliţelor, riscul asigurat în contractul de reasigurare s-a produs după expirarea perioadei valabilităţii contractelor de reasigurare.

Este nefondat şi motivul de recurs privind considerentele străine de cauză reţinute de instanţa de apel cu referire la Poliţa x/12.06.2014.

Înalta Curte reţine că, în temeiul art. 488 alin. (6) C. proc. civ., pentru ipoteza includerii de motive străine de natura cauzei, casarea unei hotărâri nu poate fi dispusă decât în situaţia în care motivarea este cu totul străină de cauză, fiindcă numai o astfel de situaţie echivalează cu nemotivarea. O atare situaţie nu se regăseşte în cauză, întrucât concluziile Curţii de Apel Bucureşti se bazează chiar pe susţinerile beneficiarului cuprinse în cererea de despăgubire x din 09.11.2015 depusă la dosarul cauzei de către A. şi în temeiul acesteia A. formulează pretenţii împotriva B..

Nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia prin adresa nr. x/09.11.2015, beneficiarul ar fi îndreptat o eroarea materială în ceea ce priveşte numărul poliţei la care se referă cererea de despăgubire analizată de instanţă, întrucât această adresă nu are nicio legătură cu cererea de despăgubire x din 09.11.2015; beneficiarul arată că eroarea de dactilografiere se referă la cererea de despăgubire nr. x/29.10.2015 şi solicitarea de plată a despăgubirii nr. 24105/29.10.2015.

Însă, aceste cereri din data de 29.10.2015 în care s-ar fi îndreptat eroarea de dactilografiere sunt distincte de cererea de despăgubiri x/09.11.2015 în baza căreia instanţa şi-a întemeiat considerentele privind Poliţa x/12.06.2014.

Deşi recurenta susţine că Poliţa x/12.06.2014 nu face obiectul niciunei cereri de despăgubire şi nu face obiectul acestui litigiu, din înscrisurile de la dosarul cauzei rezultă că prin această poliţă recurenta a asigurat returnarea avansului plătit de beneficiar asiguratului după ce Poliţa x (obiect al acestui dosar) a expirat şi, în plus, cererea de despăgubire a beneficiarului este întemeiată pe această Poliţă x/12.06.2014.

Susţinerea recurentei în sensul că prin adresa nr. x/09.11.2015, beneficiarul ar fi îndreptat o eroare materială în ceea ce priveşte numărul poliţei la care se referă cererea de despăgubire analizată de instanţă, nu poate fi primită întrucât cererile din data de 29.10.2015 sunt distincte de cererea de despăgubiri x/09.11.2015 în baza căreia instanţa şi-a întemeiat considerentele privind Poliţa x/12.06.2014.

Prin motivul de recurs constând în nerespectarea dispoziţiilor 1.266 şi 1.270 C. civ. privind interpretarea contractului după voinţa concordantă a părţilor şi principiului forţei obligatorii a contractului, recurenta încearcă, de fapt, o rejudecare a fondului cauzei, printr-o interpretare extensivă a dispoziţiilor contractuale privind riscul.

Înalta Curte reţine că aplicarea normelor de interpretare a contractelor urmăreşte stabilirea exactă a conţinutului lor, permiţând o corectă determinare a forţei obligatorii a acestora. Astfel, alin. (1) al art. 1266 din C. civ. enunţă principiul potrivit căruia, interpretarea contractului trebuie să pornească de la voinţa concordantă (reală sau internă) a părţilor, chiar dacă aceasta diferă de sensul literal al termenilor folosiţi. Aceasta se completează în mod necesar cu o altă regulă, înscrisă în art. 1267 C. civ., referitoare la interpretarea sistematică, considerată drept un postulat al indivizibilităţii contractului, respectiv o regulă de interpretare coordonată a acestuia, care dă prevalenţă înţelesului ce rezultă din ansamblul contractului.

În cauză, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de apel a făcut o minuţioasă aplicare a acestor principii, realizând în consecinţă o justă şi reală interpretare a raportului contractual dintre părţi, atunci când a reţinut că prevederile articolului "Perioada" din contractele de reasigurare încheiate între părţi nu interzic în mod explicit prelungirea perioadei de valabilitate a poliţelor încheiate de către recurenta-reclamantă, reasigurate de intimata pârâtă. Totodată, potrivit prevederilor art. 2200 C. civ. forma necesară ad probationem a contractului de asigurare este forma scrisă, acesta neputând fi probat cu martori, chiar când există un început de dovadă scrisă. Prin urmare, pentru prelungirea perioadei de aplicabilitate a contractelor de reasigurare, era necesară încheierea în formă scrisă a unui act juridic, prin care să se modifice contractul iniţial.

Or, în recurs nu se poate antama fondul litigiului, calea de atac a recursului neavând caracter devolutiv. Iar în prezenta speţă, atât prima instanţă, cât şi cea de apel au interpretat contractul potrivit voinţei concordante a părţilor şi forţei obligatorii a contractului, ajungând la concluzia corectă că dispoziţiile contractuale se interpretează prin raportare la contractul din care izvorăsc, fără a extinde aplicarea acestora şi la celelalte contracte de reasigurare care nu conţin dispoziţiile respective.

Susţine recurenta că intimata a acordat societăţii A. un mandat general pentru administrarea pagubelor, în scopul diminuării expunerii şi limitării despăgubirilor ce trebuiau plătite beneficiarilor în cazul producerii riscului asigurat, prin mijloacele pe care A. le considera necesare, în contextul în care contractele de reasigurare acordă libertate deplină asigurătorului în gestionarea dosarelor de daună, cum de altfel fac şi contractele de reasigurare, care nu limitează soluţiile pe care asigurătorul le poate adopta în cadrul dosarelor de daună pentru a reduce valoarea despăgubirii.

Totodată, se reţine că acordarea unui mandat pentru administrarea pagubelor nu presupune prelungirea contractelor de reasigurare încheiate între părţi, fără încheierea unor acte de modificare în acest sens.

În mod corect, curtea de apel a considerat că, şi în ipoteza în care acest mesaj ar fi interpretat ca un fiind un mandat general acordat A. pentru administrarea poliţelor cedate în reasigurare, un asemenea mandat nu putea fi exercitat decât în cadrul perioadei de reasigurare.

Aşa cum rezultă din probele administrate în dosar, chiar recurenta a recunoscut că cererea de prelungire a Poliţei nr. x nu este acoperită de contractele reasigurare, întrucât depăşea termenul maxim permis de prevederile tratatelor de reasigurare. Având în vedere această situaţie., A. a solicitat acordul B. cu privire la prelungire, acord pe care B. însă nu l-a dat. Faptul că A. solicită acordul B. şi reţine acest aspect în documentele pe care le emite, rezultă că un astfel de acord era necesar înainte de prelungirea oricărei garanţii.

Nu pot fi primite nici susţinerile privind înlăturarea de către instanţa de apel a concluziilor expertului C. cu privire la producerea riscului asigurat prin "contaminare" cu privire la toate poliţele, întrucât aprecierea şi administrarea probatoriului sunt atribute ale instanţei de judecată care se circumscriu principiului rolului activ al acesteia, incluzând însă şi posibilitatea respingerii, înlăturării sau neluării în considerare a anumitor probe, fără ca prin aceasta să fie încălcat sau cenzurat dreptul la apărare.

Contrar celor reţinute de recurentă, instanţa de apel nu a încălcat regulile de procedură privind dreptul său la apărare şi la un proces echitabil, precum şi dispoziţiile art. 22 C. proc. civ. privind rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, respingând motivat concluziile expertului cuprinse în raportul de expertiză pe care l-a întocmit. O astfel de conduită nu poate fi interpretată în sensul în care ar încalcă vreun drept al vreuneia dintre părţi sau vreun principiu al procesului civil, întrucât judecătorul, în virtutea rolului său activ în aflarea adevărului are dreptul, iar nu obligaţia să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare.

Cu privire la motivul de recurs constând în faptul că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii cu referire la comunicările prin broker, se constată că instanţa de apel a analizat atât comunicările recurentei prin broker, cât şi cele ale intimatei B. prin broker şi le-a interpretat ţinând cont de întregul ansamblu de circumstanţe ale cauzei., concluzionând, în urma unui raţionament argumentat că acestea nu au valoarea pe care le-o atribuie recurenta şi anume, că aceste corespondenţe nu suplinesc lipsa consimţământului B. la prelungirea contractelor de reasigurare.

Susţinerea potrivit căreia instanţa de apel nu s-a pronunţat pe toate temeiurile privind răspunderea invocate de recurentă este nelegală, având în vedere că instanţa a analizat pretenţiile A. şi a stabilit că nu există o faptă ilicită în sarcina B. care să atragă răspunderea acesteia, indiferent de temeiurile invocate de reclamantă.

Astfel, în mod corect a stabilit instanţa de apel că în contextul în care nu se poate reţine o neexecutare a obligaţiilor contractuale de către B., nu poate fi atrasă răspunderea intimatei pârâte B., aspect ce face nenecesară analiza fiecărui temei de drept al răspunderii civile invocat de recurentă.

În aceste condiţii, nu poate fi primit nici motivul privind încălcarea principiului rolului activ al instanţei deoarece această susţinere nu constituie o critică de nelegalitate întemeiată pe pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., ci este un simplu argument prin care recurenta-reclamantă invocă formal încălcarea unor principii ale procesului civil

Recurenta-reclamantă a invocat şi încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ.. care stabilesc că cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege. Din analiza acestui text de lege rezultă că acesta stabileşte obligaţii pentru părţile procesului civil, nu pentru instanţă.

În speţă, recurenta-reclamantă a propus probe în susţinerea pretenţiilor sale, pe care instanţa însă nu le-a considerat suficiente şi a arătat că în sarcina acesteia stătea sarcina probei, aplicând corect art. 249 C. proc. civ.

Însă, în realitate, prin acest motiv de recurs, recurenta critică modul prin care instanţa a interpretat probele cauzei privind cheltuielile constând în onorariile firmei de avocatură E., însă o astfel de critică nu se poate face în calea de atac a recursului.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă F. S.A. (fostă A.) este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) din C. proc. civ.

Totodată, în aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) coroborate cu art. 494 din C. proc. civ., o va obliga pe recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă B. a sumei de 59.622 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă F. S.A. (fostă A.) împotriva deciziei civile nr. 1691 A din 3 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă F. S.A. (fostă A.) la plata sumei de 59.622 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 iunie 2022.