Advance-payment restitution capped at original RON sum; depreciation claim remanded for new appeal.

Şedinţa publică din data de 20 iunie 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 05.07.2021 pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L., a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa:

- să se constate încetarea contractului de proiectare şi montaj nr. x/28.12.2011 - survenită la 30.05.2019, ca urmare a exprimării voinţei pârâtei în temeiul art. 7.3 al contractului;

- să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 46.500 euro, în echivalent RON, la cursul din ziua plăţii comunicat de Banca Naţională a României (în continuare, "B.N.R."), reprezentând restituire avans;

- să oblige pârâta la plata dobânzii legale penalizatoare, calculată la suma de 46.500 euro, potrivit art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011, începând cu 30.05.2019 şi până la plata integrală a debitului şi a cheltuielilor de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la dosar în 12.10.2021, reclamanta a precizat primul capăt de cerere la suma de 4.754,38 euro, la cursul B.N.R. din ziua plăţii; a arătat că suma reprezintă diferenţa dintre suma de 199.368 RON, achitată de pârâtă la 13.08.2021 şi, pe de altă parte, echivalentul a 37.500 euro, în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii şi a T.V.A.

Prin sentinţa civilă nr. 204C/30.03.2022, Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii ca neîntemeiată, a admis în parte acţiunea şi în consecinţă:

- a constatat încetat contractul dintre părţi;

- a obligat pârâta la plata către reclamantă a dobânzii legale penalizatoare aferentă sumei de 199.368 RON, calculată pentru perioada 01.06.2021 - 13.08.2021;

- a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 8.092,36 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată;

- a respins capătul de cerere având ca obiect restituirea diferenţei de avans de 4.754,38 euro.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. S.R.L. a declarat apel, admis prin decizia civilă nr. 1075/25.11.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă; decizie prin care sentinţa apelată a fost schimbată în parte, iar pârâta obligată să plătească reclamantei suma de 4.754,38 euro, în echivalentul în RON la cursul B.N.R. şi dobânda legală penalizatoare la această sumă, de la 13.08.2021 şi până la data plăţii, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei, iar intimata a fost obligată la plata sumei de 2.135 RON către apelantă, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta B. S.A., solicitând casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de obligare a sa la plata sumei de 4.754,38 euro precum şi a dobânzii legale penalizatoare, solicitând totodată şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, recurenta-pârâtă a susţinut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a art. 1.639 C. civ., referitor la restituirea în natură a prestaţiilor primite, încadrând motivul de recurs în cazul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., învederând că a restituit integral prestaţia primită, adică suma de 199.368 RON, încasată ca avans, astfel că nu datorează reclamantei vreo diferenţă.

Autoarea recursului a expus circumstanţele factuale ale litigiului, arătând că, prin contractul de proiectare şi montaj nr. x/28.12.2011, s-a obligat să asigure proiectarea şi montajul unei hale metalice C. tip 120/60, pentru un preţ de 55.660 euro, la care se adăuga T.V.A iar potrivit art. 4 din contract, intimata, beneficiar, s-a obligat să achite cu titlu de avans 66% din valoarea totală a contractului, adică suma de 37.500 euro, la care se adaugă T.V.A., în RON, la cursul B.N.R. din ziua facturării.

A precizat că recurenta a emis factura nr. x la 29.12.2011 pentru suma de 199.368 RON, ce a fost achitată dar lucrările obiect al contractului nu au putut fi demarate din culpa intimatei, care nu a obţinut autorizaţia de construire decât în anul 2019, iar la 01.06.2021, contractul a încetat.

Autoarea căii de atac a criticat decizia recurată, arătând că repunerea în situaţia anterioară nu se realizează prin restituirea sumei de 37.500 euro, la care se adaugă T.V.A., întrucât bunul primit, în sensul art. 1.639 C. civ., este suma de 199.368 RON, susţinând această interpretare prin dispoziţiile contractului, în care părţile litigante au stabilit că plata avansului se face în monedă naţională.

A arătat că situaţia din cauză este a unui contract care nu a putut fi pus în executare, iar repunerea în situaţia anterioară s-a realizat stornând factura de avans din 29.12.2011, prin factura nr. x/10.08.2021 şi restituind suma de 199.368 RON, cu ordinul de plată din 13.08.2021. Totodată, a arătat că stornarea facturii de avans s-a făcut la cursul de schimb valabil pentru data emiterii sale, conform art. 290 alin. (2) Codul fiscal, ignorat de instanţa de apel.

În sfârşit, a subliniat că nici la nivel convenţional părţile nu au stabilit că, în cazul încetării contractului, restituirea avansului să se facă la un alt curs de schimb decât cel valabil la momentul încasării.

În drept, recursul a fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei în 14.03.2023, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea ca nefondat a recursului şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata a susţinut - făcând trimitere la motivarea recursului de către recurentă - că, aşa cum rezultă din art. 4.1. al contractului încheiat, voinţa părţilor a fost de a stabili preţul contractului în euro, ca şi valoarea avansului, iar plata se făcea în monedă naţională, potrivit art. 4.3. numai întrucât exista o imposibilitatea obiectivă de a face plăţi în moneda europeană. A afirmat că, deşi pertinentă, invocarea art. 290 alin. (2) Codul fiscal nu susţine temeinicia recursului.

A precizat că părţile au negociat valoarea contractului în euro iar plata în RON s-a realizat numai pentru că, potrivit, legii, între operatorii economici din România nu se pot realiza plăţi direct în valută, învederând că inclusiv pe factura de avans s-a precizat suma în euro, transformată în legi, la cursul BNR al zilei.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Recursul de faţă pune în discuţie aplicarea normelor privind restituirea prestaţiilor, când restituirea priveşte o sumă de bani achitată în temeiul unui contract care încetează prin acordul părţilor.

Pretenţia reclamantei, rămasă în dispută, este rezultatul conversiei în euro a sumei în RON primită de autoarea demersului judiciar de la pârâtă, subsecvent încetării contractului; pentru transformarea în moneda europeană s-a avut în vedere cursul B.N.R. valabil pentru data restituirii.

Prima instanţă a respins această pretenţie, apreciind că repunerea părţilor în situaţia anterioară îndreptăţeşte reclamanta, actuala intimată, să redobândească în patrimoniul numai suma achitată drept avans, în monedă naţională.

Opus acestei statuări, instanţa de prim control judiciar, aplicând art. 1.322, 1.323, 1.635-1.649 şi art. 1.488 alin. (1) C. civ., a dat eficienţă susţinerilor reclamantei, actuala intimată - pe care aceasta le invocă şi prin întâmpinarea din prezentul recurs - şi a conchis că pârâta trebuia să restituie suma de 37.500 euro plus T.V.A. A exclus din suma restituită de pârâtă, 199.368 RON, suma reprezentând T.V.A. - 38.587 RON şi a convertit diferenţa de 160.781 RON în euro, la cursul valutar din data restituirii de pârâtă a sumei; consecutiv, a stabilit că în sarcina pârâtei subzistă obligaţia de a plăti o diferenţă de 4.754,38 euro, la care, începând cu 13.08.2021, datorează şi dobândă penalizatoare, conform art. 1.489 coroborat cu art. 1.523 C. civ. şi a art. 1 şi 3 din O.G. nr. 13/2011.

Recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Obligaţia de restituire ce incumbă pârâtei, actuala recurentă, priveşte o sumă de bani şi derivă din încetarea contractului de proiectare şi montaj nr. x/28.12.2011 la 01.06.2021. Într-o atare situaţie, art. 1.323 C. civ. atrage incidenţa regulilor privind restituirea prestaţiilor, prevăzute de art. 1.635 - 1.649 din acelaşi act normativ.

Încă de la semnarea sa, părţile contractante au subordonat efectele contractului condiţiei dobândirii de către intimată, în calitatea acesteia de beneficiar, a drepturilor necesare asupra terenului pe care urma să fie amplasată lucrarea. În anul 2019, când părţile confirmă că aceste drepturi au fost obţinute, ele nu au reuşit să convină, în conformitate cu clauza 7.3 din contract, continuarea acestuia, prin renegocierea preţului; în consecinţă, prin corespondenţă, au decis încetarea contractului.

Motivul de recurs prin care recurenta susţine aplicarea greşită a art. 1.639 raportat la art. 1.488 alin. (1) C. civ. este fondat.

Conform art. 1639 C. civ. "Restituirea prestaţiilor se face în natură, prin înapoierea bunului primit".

Aşadar, restituirea prestaţiei primite de recurenta-pârâtă trebuia realizată, în conformitate cu art. 1.639 C. civ., în natură, adică prin restituirea exact sumei de bani plătite, respectiv încasate, potrivit principiului executării în natură a obligaţiilor civile, consacrat legislativ de art. 1.527 C. civ.

O atare concluzie se desprinde şi din economia prevederilor art. 1640 alin. (2) C. civ. care, referindu-se la restituirea prin echivalent, statuează că, în acele cazuri în care restituirea nu mai este posibilă "valoarea prestaţiilor se apreciază la momentul în care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie".

Din această perspectivă, instanţa de control judiciar devolutiv a aplicat greşit art. 1.488 alin. (1) C. civ., atunci când a statuat că obligaţia de restituire priveşte suma de 37.500 euro plus T.V.A. şi nu valoarea în RON, pe care intimata a plătit-o efectiv recurentei.

Această dispoziţie nu este motivată de instanţa de apel, nici prin raportare la starea de fapt reţinută şi nici prin interpretarea normelor legale evocate, astfel încât apare lipsită de suport legal calificarea obligaţiei de restituire ca o datorie de valoare, care se indexează faţă de valoarea în euro, pentru ca intimata să nu suporte riscul deprecierii monetare.

Raţionamentul evocat este eronat în condiţiile speţei, întrucât în cauză părţile nu au convenit contractual o clauză de indexare a obligaţiei de restituire, aplicabilă în cazul încetării contractului, iar această obligaţie nu a avut la bază răspunderea contractuală, ci acordul de voinţă al părţilor, exprimat prin două notificări distincte şi sancţionat prin dispoziţia primei instanţe, intrată în puterea lucrului judecat.

De aceea, în circumstanţele factuale ale cauzei, contrar statuării instanţei de apel, art. 1.639 raportat la art. 1.488 alin. (1) şi la art. 1.527 C. civ. impun recurentei-pârâte să restituie numai suma în RON primită - exact prestaţia primită în natură - lipsind orice temei care să fundamenteze indexarea acestei creanţe în moneda europeană. Împrejurarea că prestaţia efectiv primită are o valoare diferită la epoca restituirii, poate deschide calea unei acţiuni în răspundere contractuală pentru repararea prejudiciului astfel cauzat, în măsura în care încetarea contractului, cu consecinţa restituirii prestaţiilor a fost imputabilă debitorului obligaţiei de restituire. Însă restituirea prestaţiilor, în lumina dispoziţiilor art. 1639 C. civ. presupune restituirea exact a prestaţiei primite în natură, aşa cum a fost executată de creditor şi primită de către debitorul obligaţiei de restituire.

Articolul 290 alin. (2) Codul fiscal, deşi invocat de ambele părţi în susţinerea poziţiei lor procesuale, nu este relevant pentru soluţionarea recursului. Litigiul părţilor vizează modul de îndeplinire şi întinderea obligaţiei de restituire şi nu aspectul, subsecvent, al reflectării în contabilitate a operaţiunii şi a obligaţiilor fiscale ce incumbă prestatorului, din punct de vedere al taxei pe valoare adăugată.

În consecinţă, constatând că instanţa de apel a pronunţat o soluţie cu nesocotirea şi înfrângerea dispoziţiilor art. 1639 C. civ., decizia recurată va fi casată şi, reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 497 C. proc. civ., pentru a se da eficienţă solicitării ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să rejudece procesul în fond, cauza va fi trimisă instanţei de apel, care va rejudeca calea de atac, respectând statuarea instanţei supreme, potrivit căreia stabilirea întinderii obligaţiei de restituire ce revine pârâtei se face prin raportare la prestaţia concret şi efectiv încasată, în monedă naţională, în conformitate cu art. 1.639 raportat la art. 1.488 alin. (1) C. civ.

Totodată, în rejudecare, instanţa va avea în vedere şi cererea recurentei de acordare a cheltuielilor de judecată în prezenta fază procesuală, în raport de soluţia pe care o va pronunţa şi de partea care va câştiga procesul în sensul art. 453 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1075 din 25 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre o nouă judecată a apelului, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 iunie 2023.