Recovery of litigation costs paid by a third-party mandatary under Civil Code Art. 1472 and Art. 452-453 CPC

Şedinţa publică din data de 20 iunie 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea formulată la 20.03.2017, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Agenţia Naţională pentru Locuinţe (în continuare, "A.N.L."), Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene (în continuare, "M.D.R.A.P.F.E"), B. (în continuare "B."), C. S.R.L., Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Sectorul 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, Consiliul General al Municipiului Bucureşti (în continuare "C.G.M.B.") şi Municipiul Bucureşti, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună:

- obligarea pârâtei A.N.L. la plata sumei de 52.200 euro cu titlu de daune interese, evaluată provizoriu, pentru perioada 06.03.2014 - 06.03.2017, în cuantum de 1.450 euro/lună, compusă din lipsă de folosinţă în valoare totală de 45.000 euro, adică 1.250 euro/lună;

- obligarea aceleaşi pârâte la plata unor daune morale de 7.200 euro, adică 200 euro/lună, precum şi contravaloarea lipsei de folosinţă şi daunelor morale ce se vor acumula până la predarea la cheie a locuinţei şi a finalizării complete a cartierului Henri Coandă din care face parte locuinţa tip I23D din Bucureşti, cu număr cadastral x şi înscrisă în cartea funciară individuală nr. x;

- în subsidiar, obligarea pârâţilor A.N.L., M.D.R.A.P.F.E., Judeţul Ilfov, Consiliul Judeţean Ilfov, Oraşul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, C. S.R.L., Municipiul Bucureşti, C.G.M.B., B. S.A., Sectorul 1 Bucureşti, Cons. Local Sector 1 la plata sumelor menţionate în capătul principal de cerere;

- obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul din 09.04.2019, instanţa de fond a luat act de renunţarea reclamantului la judecarea cererii faţă de pârâţii Sectorul 1 Bucureşti, C. S.R.L., Judeţul Ilfov, Municipiul Bucureşti, Oraşul Voluntari, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, C.G.M.B., Consiliul Local Voluntari şi B. S.A.

Prin sentinţa civilă nr. 779/24.06.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă:

- a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantului A. şi a prescripţiei dreptului material la acţiune;

- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.D.R.A.P.F.E., doar în ceea ce priveşte capătul subsidiar de cerere, privind răspunderea civilă contractuală;

- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.N.L., doar în ceea ce priveşte capătul principal de cerere în temeiul răspunderii civile delictuale;

- a admis în parte cererea în contradictoriu cu aceeaşi pârâtă A.N.L., obligând-o la plata către reclamant a sumei de 71.664 euro, reprezentând despăgubiri materiale aferente perioadei 06.03.2014 - 11.10.2019 şi la plata sumei de 16.771,63 RON, cheltuieli de judecată;

- a respins, în rest, ca neîntemeiată, cererea reclamantului;

- a respins, ca neîntemeiate, cererile de acordare a cheltuielilor de judecată formulate de M.D.R.A.P.F.E. şi de Oraşul Voluntari;

- a aluat act că pârâţii Municipiul Bucureşti, Sectorul 1 Bucureşti, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti şi Consiliul Judeţean Ilfov şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a Civilă la 02.04.2021, pârâta C. S.R.L. a solicitat completarea dispozitivului sentinţei nr. 779/24.06.2020, în sensul soluţionării cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1567/08.06.2021, pronunţată în dosarul nr. x, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea şi a dispus completarea dispozitivului sentinţei civile, în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii pârâtei C. S.R.L. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel pârâta C. S.R.L., respins ca nefondat, prin decizia civilă nr. 2100/26.11.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta C., solicitând casarea deciziei civile şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.

În motivare, recurenta a susţinut că hotărârea este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 1.357, 1.284 şi urm. C. civ., art. 121 alin. (6) din Statutul profesiei de avocat -, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A arătat că instanţa de apel a interpretat greşit raporturile juridice născute din perspectiva dreptului material între aceasta şi D. S.A. (în continuare "D.") şi, din perspectivă procesuală, cu intimatul-reclamant A..

A precizat că face parte din acelaşi grup de societăţi ca şi D., context în care au încheiat contractul de prestări servicii nr. x/22.04.2008, prin care D. s-a obligat să presteze către autoarea recursului servicii, în schimbul unui preţ anual agreat; încheiat iniţial pentru 5 ani, până la 12.03.2013, contractul s-a prelungit automat, pentru perioade adiţionale, potrivit clauzei 4.2. iar în baza acestuia, prestatorul s-a angajat să pună la dispoziţia C. şi servicii financiare şi juridice, potrivit clauzelor 1.1 şi 1.3 şi secţiunii C din anexa la contract, pe care aceasta urma să le contracteze de la terţi. În acest scop, D. a încheiat cu E. şi Asociaţii contractul cadru nr. x/14.09.2016 (în continuare, "contractul-cadru").

În legătură cu prezentul dosar, E. a perfectat cu recurenta contractul de asistenţă juridică seria x nr. x/28.06.2017; avocatul s-a obligat să asigure asistenţă juridică şi reprezentare în prezentul dosar, iar onorariul va fi achitat de D. conform actului adiţional nr. x/2017 la contractul-cadru.

A arătat că reclamantului îi revine obligaţia plăţii cheltuielilor de judecată, întrucât a renunţat la judecata cauzei, ulterior comunicării către pârât a cererii, fiind incidente art. 406 alin. (3) C. proc. civ. şi normele privind răspunderea civilă delictuală.

A evocat art. 121 alin. (6) din Statutul profesiei de avocat, care prevăd că "în cazul în care avocatul şi clientul convin, o terţă persoană poate fi beneficiarul serviciilor avocaţiale stabilite prin contract, dacă terţul acceptă, chiar şi tacit, încheierea contractului în astfel de condiţii".

Autoarea căii de atac a subliniat că normele care permit prestarea de servicii de asistenţă juridică şi reprezentare în beneficiul unui terţ de contractul de asistenţă trebuie aplicate spre a produce efecte juridice, fără a putea fi negat dreptul părţii care a câştigat procesul de a-şi recupera cheltuielile angajate, chiar dacă plata lor s-a realizat de un terţ.

A susţinut că figura juridică este cea a unei stipulaţii pentru altul, reglementată atât de Legea nr. 51/1995, de Statutul profesiei de avocat şi de art. 1.284 şi urm. C. civ.; în baza acesteia, partea din proces, recurenta (beneficiar), poate recupera cheltuielile suportate de stipulant (D.).

Pârâta-recurentă a menţionat că serviciile juridice contractate de D. în beneficiul C. au fost contractate în schimbul unei prestaţii patrimoniale din partea acesteia din urmă, astfel cum rezultă din art. 2 şi 2.8 din contractul de prestări servicii, ceea ce înseamnă că patrimoniul său a fost diminuat prin cheltuielile de judecată suportate ca urmare a conduitei culpabile a intimatului.

Subliniind că art. 453 alin. (1) C. proc. civ. reprezintă o aplicare a răspunderii civile delictuale, autoarea recursului a arătat că, din perspectiva art. 1.357 C. civ., toate condiţiile răspunderii civile delictuale sunt îndeplinite, iar respingerea cererii sale reprezintă o încălcare a normelor de drept material.

Printr-o critică subsecventă, recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat normele legale care reglementează principiul reparării integrale a prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale.

În dezvoltarea acesteia, a arătat că, deşi instanţa de apel a admis că are dreptul la recuperarea cheltuielilor, i-a respins cererea pentru că o altă societate, D., care le-a achitat, nu a fost însă parte în dosar. A apreciat această dezlegare drept contrară art. 1.349 C. civ., în temeiul căruia are dreptul la repararea integrală a prejudiciului, care este personal, s-a născut şi, totodată, a devenit cert la momentul plăţii facturilor de către D. către E., în baza contractului de asistenţă juridică seria x/28.06.2017 şi actului adiţional nr. x/2017.

Achitarea cheltuielilor de judecată de către D. nu înseamnă lipsa prejudiciului C., cum greşit a reţinut instanţa de apel, din moment ce părţile urmau să trateze datoria născută în legătură cu prezentul dosar.

Un alt motiv de recurs a fost invocat prin raportare la suma de 1.500 RON, onorariu achitat expertului parte, convenit conform contractului de prestări servicii nr. x/23.07.2018 încheiat între D. şi F. S.R.L. şi achitat; a susţinut că această componentă a prejudiciului nu a fost analizată de instanţa de apel, astfel încât este incident art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Printr-un motiv subsecvent de recurs, a arătat că interpretarea instanţei de prim control judiciar contravine şi art. 452 C. proc. civ., respectiv art. 1.532 alin. (3) C. civ.

Autoarea recursului a evocat statuarea instanţei de apel, privind lipsa legăturii directe între preţul pe care îl datorează în baza contractului de prestări servicii şi cuantumul onorariului avocaţial pretins în prezentul dosar, arătând că aceasta din urmă rezultă din contractul cadru şi din contractul de asistenţă juridică încheiat de către D. cu E., în nume propriu şi pentru societatea afiliată recurentă.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar în 28.02.2022, intimatul A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În motivare, a susţinut că instanţa de apel nu a negat dreptul recurentei la cheltuieli de judecată, aşa cum a susţinut recurenta, ci a reţinut corect că nu este îndeplinită condiţia prejudiciului pentru atragerea răspunderii sale delictuale, acesta nefiind cert prin raportare la contractul de prestări servicii de care se prevalează recurenta. Totodată, a invocat că solicitarea de aplicare a art. 1.532 alin. (3) C. civ. este formulată pentru prima dată în recurs şi că art. 121 alin. (6) din Statutul profesiei de avocat trebuie interpretat doar coroborat cu art. 453 alin. (1) C. proc. civ. în sensul că aceste cheltuieli de judecată se acordă părţii cu condiţia dovedirii cauzei juridice (a contractului), a cuantumului acestor şi a plăţii lor din patrimoniul părţii, aceste aspecte conturând certitudinea prejudiciului.

În aprecierea intimatului, recurenta nu a dovedit certitudinea prejudiciului deoarece, pe de o parte, din contractul de asistenţă juridică precum şi din contractul de prestări, în care se vorbeşte despre suport metodologic în domeniul juridic, nu rezultă că societatea de avocaţi E. S.C.A. ar putea presta servicii de asistenţă pentru recurenta C. S.R.L. iar, pe de altă parte, preţul serviciilor avocaţiale efectiv prestate nu este determinat deloc, fiind vorba doar despre o sumă forfetară lunară pentru acordarea suportului metodologic în domeniul juridic.

A mai susţinut că recurenta nu a învestit instanţa cu o cerere de determinare a onorariilor pentru serviciile avocaţiale efectiv prestate ci a solicitat o sumă calificată deja. Nu în ultimul rând, intimatul a susţinut că, în materia cheltuielilor de judecată, aplicarea normelor răspunderii civile delictuale, se circumscrie raporturilor juridice care iau naştere prin derularea unui proces, independent de natura raporturilor substanţiale dintre părţi, care pot fi de natură contractuală, însă cheltuielile de judecată sunt datorate tot pe tărâm delictual.

La 18.03.2022, recurenta a răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimat.

În drept, recursul a fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În cauză, s-a derulat procedura de filtrare a recursului, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu, în conformitate cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ. acesta a fost, potrivit încheierii din 21.02.2023, comunicat părţilor, cu menţiunea că au dreptul de a depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, fără ca acestea să depună o poziţie procesuală.

Prin încheierea din 25.04.2023, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată pentru soluţionarea acestuia, astăzi, 20.06.2023.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Prin cererea soluţionată în dosarul de faţă, pârâta a solicitat obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, pe care, în numele său, le achitase în numele ei şi pentru ea de către un terţ de proces, D. S.A. (în continuare, "D.").

Cererea a fost respinsă de prima instanţă, pe de-o parte reţinându-se că înscrisurile administrate în dovedire nu respectă art. 292 alin. (2) şi art. 150 alin. (2) C. proc. civ. şi, pe de altă parte, că dovezile de achitare a unor sume de bani sunt emise pentru societatea D. S.A., o societate distinctă de pârâtă.

Apelul pârâtei a primit aceeaşi soluţie, cu motivarea că dreptul la recuperarea cheltuielilor de judecată revine părţii, C. S.A. (în continuare, "C."), iar nu terţilor şi că apelanta nu a dovedit că suma pe care o pretinde este cea pe care a achitat-o sau urmează a o achita către D..

Prin prima critică, recurenta combate interpretarea instanţei de control judiciar devolutiv şi susţine, în esenţă, că, permiţând avocatului prestarea de servicii de reprezentare în beneficiul unui terţ faţă de contractul de asistenţă juridică, legea permite acestui terţ, parte în proces, în eventualitatea în care are câştig de cauză, să îşi recupereze sumele astfel avansate.

În drept, partea se prevalează de instituţia stipulaţiei pentru altul, reglementată de art. 1.284 şi urm. C. civ., de art. 121 alin. (6) din Statutul profesiei de avocat şi de dispoziţiile privind răspunderea civilă delictuală.

Aceste critici vor fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., întrucât, deşi vizează cheltuielile de judecată, a căror acordare este reglementată de norme de procedură, recursul presupune şi examinarea modului în care au fost aplicate normele de drept material, la momentul statuării asupra condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Recursul este fondat, în limitele ce vor fi arătate.

Fundamentul acordării cheltuielilor de judecată îl reprezintă recuperarea sumelor avansate pentru susţinerea procesului, sume care se concretizează într-un prejudiciu cauzat părţii câştigătoare, iar în jurul îndeplinirii acestei condiţii a răspunderii civile delictuale s-a concentrat disputa litigioasă.

Pentru a îndreptăţi victima la repararea lui, prejudiciul trebuie să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim; îndeplinirea condiţiei de a fi personal presupune că numai persoana care a suferit un prejudiciu injust poate pretinde repararea acestuia.

Figura juridică implementată de recurenta C. şi de terţul D. îşi are originea, în primul rând, în raporturile speciale dintre cele două entităţi - membre ale aceluiaşi grup de societăţi, aspect necontestat în cauză. În astfel de situaţii, diverse servicii - cum ar fi serviciile de management, serviciile juridice şi alte servicii suport - sunt contractate de societatea mamă pentru societăţi din grup sau de una dintre societăţi în numele celor cu care se află în relaţii de afiliere.

O astfel de relaţie este ilustrată atât de contractul de prestări servicii din 22.04.2008 încheiat între C. S.A. (actualul D.) şi C., cât şi de contractul-cadru de asistenţă juridică nr. x/14.09.2016 (în continuare, "contractul-cadru"), încheiat ulterior, între D. şi E., prin care societatea de avocaţi urma să presteze servicii avocaţiale atât la solicitarea D., cât şi a altor societăţi din grupul D., între care şi actuala recurentă, C. S.R.L.

Dar distinct de contractele menţionate, pentru procesul de faţă, recurenta-pârâtă C. a încheiat cu E. şi contractul de asistenţă juridică x/28.06.2017, prin care au stabilit că obligaţia de plată a onorariului va fi îndeplinită de un terţ, D.; subsecvent, onorariul a fost prevăzut în art. 3 din actul adiţional nr. x/29.06.2017 la contractul-cadru.

Înalta Curte reţine incidenţa dispoziţiilor art. 1.472 C. civ. conform cărora "Plata poate să fie făcută de orice persoană, chiar dacă este un terţ în raport cu acea obligaţie." şi pe cele ale art. 121 alin. (6) şi 131 din Statutul profesiei de avocat, adoptat de Uniunea Naţională a Barourilor din România prin hotărârea nr. 64/2011, cu modificările şi completările ulterior, care stabilesc că "În cazul în care avocatul şi clientul convin, o terţă persoană poate fi beneficiarul serviciilor avocaţiale stabilite prin contract, dacă terţul acceptă, chiar şi tacit, încheierea contractului în astfel de condiţii." şi că "Avocatul poate percepe onorarii numai de la clientul său ori de la un mandatar al acestuia".

În temeiul prevederilor legale citate, instanţa supremă subliniază că, de vreme ce dispoziţiile legale recunosc unei persoane atât posibilitatea de a fi reprezentată în baza unui contract de asistenţă juridică încheiat de un terţ, cât şi pe cea de a beneficia de plata de către acesta a onorariului avocaţial, celui care se prevalează de acest drept trebuie să i se asigure exercitarea lui efectivă, ceea ce implică şi posibilitatea recuperării de către partea din proces a cheltuielilor avansate de terţ, de la partea căzută în pretenţii.

În cauza de faţă, atât la încheierea contractului cadru, cât şi la semnarea actul adiţional nr. x/29.06.2017 - prin care, la art. 3, s-a stabilit onorariul aferent prezentului litigiu cuvenit societăţii de avocaţi - D. a acţionat în numele recurentei-pârâte C. în baza unui raport juridic ce poate fi calificat drept contract de mandat. Acest raport juridic a fost, însă, dublat şi de un contract de asistenţă juridică pe care recurenta C. l-a încheiat direct cu avocatul.

Existenţa contractului de prestări servicii şi a contractului cadru, cât şi semnarea contractului direct de asistenţă juridică, conturează, deci, existenţa unui contract de mandat, în baza căruia D. a acţionat, în calitate de mandatar al C., ceea ce înlătură de la aplicare normelor generale, privind stipulaţia pentru altul, prevăzute de art. 1.284 C. civ.

Faţă de considerentele anterior expuse, critica analizată este fondată exclusiv în privinţa greşitei aplicări a art. 1.357 C. civ. şi a art. 121 alin. (6) din Statutul profesiei de avocat, a căror corectă aplicare impune concluzia că prejudiciul cauzat de intimatul-reclamant prin procesul de faţă, de care s-a desesizat ulterior, este unul personal recurentei-pârâte, constând în sumele de bani pe care a trebuit să le avanseze în vederea susţinerii procesului. Împrejurarea că aceste sume au fost achitate de un terţ, cu care recurenta are raporturi contractuale ce urmează a fi regularizate, nu înlătură de la aplicare dispoziţiile art. 451 şi art. 453 C. proc. civ., deoarece singura persoană care poate solicita recuperarea cheltuielilor avansate şi a căror plată efectivă a fost dovedită este cea care figurează parte în proces. În acest sens, Înalta Curte constată că, în varianta de interpretare oferită de instanţa de apel, dacă un terţ plăteşte cheltuielile de judecată, acestea nu ar mai putea fi niciodată cerute şi nici recuperate în cadrul procesului, deoarece terţul nu are calitate procesuală de a formula o astfel de solicitare, nefiind parte în proces, iar părţii i s-ar nega acest drept cu motivarea că nu a achitat personal aceste cheltuieli, deşi plata din partea terţului poate avea la bază raporturi anterioare ale terţului cu partea în favoarea căreia a făcut plata iar prin plata făcută este posibil să se fi stins, în mod indirect, o obligaţie anterioară din cadrul acestor raporturi juridice anterioare. O astfel de concluzie nu poate fi aşadar primită deoarece nesocoteşte concomitent atât dispoziţiile legale care consfinţesc validitatea plăţii, chiar dacă a fost făcută de un terţ (art. 1472 C. civ.), cât şi dispoziţiile art. 453 C. proc. civ. care conferă dreptul părţii câştigătoare la recuperarea cheltuielilor avansate pentru susţinerea procesului dar şi ale art. 452 C. proc. civ. care obligă partea să facă dovada existenţei şi întinderii cheltuielilor de judecată dar nu şi proba că au fost efectiv, direct şi concret suportate de ea însăşi.

Este deopotrivă fondată critica prin care se susţine greşită statuare a instanţei de prim control judiciar asupra condiţiei certitudinii prejudiciului, care vizează considerentele prin care curtea de apel a stabilit că întinderea prejudiciului produs recurentei-pârâte ar putea fi stabilită doar prin raportare la suma pe care aceasta ar restitui-o către D..

Astfel, în primul rând, distinct de contractul-cadru, contractul de asistenţă juridică nr. x/28.06.2017 a născut în sarcina autoarei prezentei căi de atac obligaţia de plată a onorariului către avocat; acest onorariu este cuantificat ca atare în actul adiţional nr. x/2017 la contractul-cadru şi, în raport cu aceste sume, trebuie verificată condiţia certitudinii prejudiciului.

De altfel, din existenţa acestui raport juridic derivă şi netemeinicia apărării expuse de intimată, care, prin întâmpinare, propune verificarea condiţiei certitudinii prejudiciului, exclusiv prin prisma contractului de prestări servicii din 22.04.2008.

În aceeaşi linie, împrejurarea că plata a fost realizată de mandatarul C. nu pune în discuţie condiţia certitudinii prejudiciului.

Mandantul are, potrivit art. 2.025 alin. (1) C. civ., obligaţia să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare executării mandatului; în cazul de faţă, părţile au derogat de la prevederea legală şi au stabilit, prin contractul de prestări servicii, că sumele sunt avansate de mandatarul D. şi apoi restituite de C..

Rezultă, aşadar, că nimic din circumstanţele cauzei nu permite concluzia că recurenta C. ar fi fost exonerată de obligaţia de restituire a sumelor avansate de D., altfel spus că finalitatea urmărită prin contractul de prestări servicii şi contractul cadru ar fi fost gratificarea C., printr-o liberalitate.

De altfel, modalitatea în care recurenta-pârâtă C. şi terţul plătitor D. îşi vor regulariza raportul juridice reprezintă o împrejurare care excedează acestui proces şi nu are relevanţă cu privire la certitudinea şi întinderea prejudiciului.

În concluzie, cuantumul prejudiciului se stabileşte prin raportare la obligaţia de plată asumată de recurenta-pârâtă şi îndeplinită faţă de avocat de mandatarul acesteia şi nu în considerarea sumei pe care mandantul o va restitui mandatarului, mai ales că o regularizare a raportului juridic nu va împiedica părţile (C. şi D.) să convină asupra unei modalităţi alternative, cum a fi prestarea unor servicii, sau o dare în plată.

Aceste considerente sunt aplicabile şi în privinţa onorariului expertului consilier.

La termenul din 13.04.2018, o dată cu încuviinţarea probei cu expertiză, pârâta a făcut uz de dreptul prevăzut de art. 18 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000 şi a solicitat instanţei încuviinţarea participării unui consilier expert la efectuarea expertizei tehnice evaluatorii, cerere care a fost admisă. Astfel, onorariul expertului consilier este o cheltuială legată de proces, în legătură cu care este incident acelaşi criteriu al culpei procesuale a celui care a căzut în pretenţii.

Va fi înlăturată critica recurentei ce vizează aplicarea art. 1.532 alin. (2) C. civ., care este nefondată, din moment ce, în privinţa cheltuielilor de judecată, prejudiciul trebuie dovedit în conformitate cu dispoziţiile speciale art. 452 C. proc. civ. şi nu poate fi estimat potrivit normei de drept material invocate; contrar susţinerii intimatei, critica nu este invocată omisso medio, întrucât vizează considerentele deciziei recurate.

În consecinţă, decizia va fi casată, iar cauza trimisă pentru o nouă judecată a apelului, urmând a fi verificată dovada cheltuielilor de judecată conform art. 452 C. proc. civ. şi dată eficienţă dezlegărilor Înaltei Curţi din prezenta decizie, respectiv că potrivit dispoziţiilor art. 451-453 C. proc. civ., dreptul părţii în proces la recuperarea acestora nu poate fi afectat de împrejurarea că plată a fost efectuată de mandatarul său sau de un alt terţ faţă de proces.

Este nefondat şi va fi înlăturat motivul de casare invocat prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Deşi este adevărat că suma achitată de D. expertului parte a fost enumerată de apelanta-recurentă, în lista de cheltuieli de judecată, autoarea căii de atac nu a motivat distinct temeinicia acestei pretenţii, astfel încât instanţa de apel nu era obligată să motiveze distinct respingerea sa, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Faţă de ansamblul considerentelor expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul va fi admis, decizia recurată va fi casată, iar cauza trimisă, spre o nouă judecată a apelului, aceleiaşi instanţe.

Totodată, în rejudecare, instanţa va avea în vedere şi cererea recurentei de acordare a cheltuielilor de judecată în prezenta fază procesuală, în raport de soluţia pe care o va pronunţa şi de partea care va câştiga procesul în accepţiunea art. 453 C. proc. civ. cu referire strictă la obiectul prezentei cereri de completare a dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2100 din 26 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre o nouă judecată a apelului, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 iunie 2023.