Revocatory action for alienation of co-owned property: prior existence of debt and third-party complicity

Şedinţa publică din data de 20 iunie 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Circumstanţele litigiului în faţa instanţelor de fond:

Prin cererea înregistrată la 14.09.2020 pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii B., C. (în continuare "pârâţii D.") şi E. (în continuare, "pârâta E."), solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună:

- revocarea contractelor de vânzare-cumpărare intervenite între pârâţii D., în calitate de vânzători şi pârâta E., în calitate de cumpărător, autentificate de Societatea Profesională Notarială F. la 10.01.2019 sub nr. x, având ca obiect apartamentul nr. x, situat în Bistriţa, jud. Bistriţa-Năsăud, sub nr. x, cu privire la apartamentul nr. x, situat la aceeaşi adresă şi sub nr. x, având ca obiect casa de locuit şi terenul intravilan situate în Bistriţa, str. x, jud. Bistriţa-Năsăud şi

- obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 39/07.04.2022, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea ca nefondată şi a obligat reclamanta la plata către pârâţi a sumei de 6.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamanta A. S.R.L., admis prin decizia civilă nr. 614/10.11.2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă; sentinţa apelată a fost schimbată, iar cererea de chemare în judecată admisă, fiind declarate inopozabile contractele de vânzare-cumpărare indicate în aceasta. Totodată, intimaţii-pârâţii au fost obligaţi, în solidar, să achite apelantei-reclamante suma de 70.795,75 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii civile au declarat recurs pârâţii, solicitând casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare către Curtea de Apel Cluj, iar în subsidiar, reţinerea cauzei spre rejudecare, cu consecinţa respingerii apelului formulat împotriva sentinţei civile nr. 39/07.04.2022.

Prin motivele de recurs formulate ulterior declarării căii de atac, pârâţii D., după prezentarea circumstanţelor anterioare declanşării procesului şi a parcursului procesual al litigiului, au susţinut cu prioritate neîntrunirea condiţiilor cumulative pentru admiterea acţiunii revocatorii - creanţa să fie certă şi, ca regulă, anterioară actului pretins prejudiciabil, actul să fi produs un prejudiciu creditorului, să existe o fraudă din partea debitorului, iar terţul să fie complice la aceasta.

Ca prim motiv de recurs, pârâţii D. au invocat dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., susţinând că, prin decizia pronunţată, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, în sensul în care instanţa de apel a refuzat să analizeze problema anteriorităţii creanţei, considerând această condiţie a fi îndeplinită şi statuând în mod greşit că acest aspect a fost stabilit deja de către prima instanţă iar pârâţii nu au declarat apel şi nici apărări prin care să solicite reexaminarea ei în apel. Refuzând această analiză, pârâţii-recurenţi au susţinut că instanţa de apel a înfrânt prevederile imperative ale art. 477 C. proc. civ., care consacră caracterul extensiv al apelului, cât şi pe cele referitoare la autoritatea de lucru judecat deoarece, faţă de cererea din apel a părţii adverse, de schimbare în tot a sentinţei primei instanţe şi de admitere a acţiunii revocatorii, au considerat că se impunea examinarea tuturor condiţiilor de admisibilitate, inclusiv a celei privind anterioritatea creanţei.

Susţinând că instanţa de apel a nesocotit şi principiul rolului activ al judecătorului consacrat de art. 22 C. proc. civ., recurenţii au arătat că, dacă ar fi analizat condiţia anteriorităţii, instanţa ar fi constatat că nu este îndeplinită, creanţa reclamantei fiind ulterioară contractelor de vânzare atacate întrucât biletul la ordin cu seria x nr. x a fost emis la 02.10.2019, în timp ce contractele de vânzare au fost încheiate la 10.01.2019.

Totodată, au combătut statuarea curţii de apel privind autoritatea de lucru judecat dobândită de dezlegarea potrivit căreia creanţa este certă şi anterioară, arătând că aceasta era doar provizorie potrivit art. 430 alin. (4) C. proc. civ. Cu privire la acest aspect, au învederat că autoritatea de lucru judecat a sentinţei primei instanţe era numai una provizorie astfel că, în calea de atac a apelului, instanţa de apel nu era împiedicată să verifice aspectul referitor la anterioritatea creanţei, ca şi condiţie de admisibilitate a acţiunii revocatorii, având chiar obligaţia de a realiza această examinare.

De asemenea, au arătat că art. 479 C. proc. civ. obliga instanţa de apel să invoce, din oficiu, motivele de nelegalitate ale sentinţei apelate, din moment ce normele consacrate de art. 1.562-1.565 C. civ. sunt norme de ordine publică. Au susţinut că, în virtutea acestor dispoziţii, nesocotite de instanţa de apel, aceasta obligaţia de a invoca încălcarea normelor ce reglementează condiţiile de exercitare a acţiunii revocatorii din oficiu, fără sa fie necesara critica apelantului.

Al doilea motiv de casare invocat a fost cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., circumscris căruia, după ample considerente teoretice, autorii recursului au susţinut că instanţa de apel nu a examinat real problemele esenţiale deduse judecăţii, prin raportare la susţinerile părţilor, la cadrul normativ aplicabil şi la probatoriul administrat în cauză, limitându-se la aprecieri cu caracter general şi achiesând la susţinerile reclamantei.

În aprecierea recurenţilor D., lipsa considerentelor privind analiza certitudinii şi anteriorităţii creanţei constituie o încălcare a obligaţiei de motivare a hotărârii judecătoreşti, învederând că nu au fost analizate susţinerile lor privind excedentul financiar înregistrat în urma tranzacţiilor cu E., privind preţul uzual încasabil în vânzările silite - mult inferior valorii reale - şi nici solicitarea că starea de insolvabilitate să nu fie analizată doar prin prisma existenţei dosarului de executare împotriva recurentului; au arătat, în schimb, că instanţa a preluat susţinerile reclamantei - fie ad litteram, fie parafrazându-le.

Apreciind că motivarea hotărârii în condiţiile arătate nu face dovada cercetării fondului în mod real şi efectiv, lipsind raţionamentul care să explice de ce au fost primite integral susţinerile părţii adverse, recurenţii au mai susţinut că, din perspectiva aceluiaşi motiv de casare, se impune a se constata şi caracterul contradictoriu al considerentelor prin care se reţine, pe de o parte, că, pârâţii D. au încasat 590.000 euro ca preţ, deşi E. datora 500.000 euro în baza contractelor de vânzare şi, pe de altă parte, că aceste au provocat o însărăcire a debitorului B., ce a condus la admiterea acţiunii.

Cu privire la aceste aspecte, recurenţii au denunţat şi lipsa de logică a statuării potrivit căreia, prin virarea unei sume mai mari de bani de către terţ debitorului B., s-a urmărit şi obţinut fraudarea reclamante şi a remarcat insuficienţa raţionamentului prin care s-a conchis că terţul ar fi participat la pretinsa fraudare a creditorului, întemeiat exclusiv pe relaţie de prietenie dintre pârâţi.

Autorii căii de atac au arătat că instanţa de apel a motivat doar in abstracto identificarea unui prejudiciu cauzat reclamantei prin contractele de vânzare. Distinct de critica de nemotivare, prejudiciul trebuia determinat în concret şi pentru a respecta art. 1.565 alin. (2) C. civ.; a susţinut că s-au încălcat şi drepturile procesuale ale terţului dobânditor, care nu se poate prevala de dreptul de a păstra bunurile imobile cumpărate.

Conchizând, au susţinut că decizia recurată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi au solicitat, faţă de caracterul imperativ al art. 425 C. proc. civ. şi de art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi cod, casarea în tot a deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, instanţei de apel.

Printr-un al treilea motiv de recurs, autorii recursului au invocat greşita aplicare şi interpretare a normelor de drept material cuprinse în art. 1.562-1.565 C. civ., critică subsumată prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Au susţinut că, pe lângă condiţia de a fi certă, creanţa trebuie să fie şi anterioară încheierii de către debitor a actului a cărui inopozabilitate se solicită.

În susţinerea criticii formulate, recurenţii au prezentat opinii doctrinare şi au reiterat refuzul curţii de apel de a analiza această condiţie; pe fondul acesteia, au arătat că reclamanta A. S.R.L. deţine împotriva recurentului B. o creanţă ulterioară contractelor de vânzare încheiate cu E., reiterând în acest sens datele relevante, respectiv 02.10.2019 - emiterea biletului la ordin şi 10.01.2019, cea a încheierii contractelor de vânzare.

În continuare, au arătat că bunurile imobile valorificate prin cele trei contracte de vânzare erau bunuri comune, deţinute în devălmăşie, în regimul matrimonial al comunităţii legale; au susţinut că reclamanta nu avea dreptul de a formula acţiunea revocatorie şi împotriva recurentei C., faţă de art. 353 alin. (1) C. civ., anterior sistării stării de devălmăşie.

Aşadar, au apreciat că acţiunea revocatorie a fost admisă cu încălcarea art. 1.563 C. civ., deoarece privea bunuri aflate în patrimoniul comun al recurenţilor şi nu exclusiv al debitorului B.; cum această condiţie de admisibilitate nu era îndeplinită, instanţa de prim control judiciar trebuia să respingă apelul declarat, validând respingerea acţiunii.

Cu privire la condiţia ca actele juridice să fi creat un prejudiciu creditorului, prevăzută de art. 1.562 C. civ., aceşti recurenţi au susţinut că în mod greşit a fost considerată îndeplinită, deşi din probatoriu a rezultat că preţul de vânzare al imobilelor - de 500.000 euro, achitat în integralitate de E. - nu este derizoriu sau lezionar. Au apreciat că instanţa de apel a lipsit contractele de vânzare de forţa lor juridică şi a afectat, totodată, siguranţa circuitului civil.

Autorii căii de atac au imputat şi modul în care instanţa de apel a constatat starea de insolvabilitate, învederând că, în esenţă, aceasta s-a bazat pe răspunsurile interogatoriu prin care au recunoscut că aveau nevoie de lichidităţi, contrar atât art. 1.417 alin. (2) C. civ., cât şi jurisprudenţei instanţei supreme.

În continuare, au criticat raţionamentul potrivit căruia cele trei contracte de vânzare ar fi provocat o însărăcire debitorului B., reiterând că, dacă preţul vânzării nu a fost derizoriu sau lezionar, vânzarea unor bunuri nu poate crea sau o agrava insolvabilitatea, fiind doar schimbarea tipului de active deţinute.

Cum bunurile imobile înstrăinate erau ipotecate în favoarea unei societăţi bancare, doar aceasta era susceptibilă să îşi acopere creanţa de 365.909,86 euro în situaţia executării silite, când se recuperează doar 25-75% din valoarea reală a bunurilor executate; în contrast, prin vânzarea către pârâtă E., nu numai că au achitat creanţa ipotecară, dar au obţinut şi o sumă 135.000 euro, suplimentar.

Au conchis că tranzacţiile efectuate nu au avut nici ca scop şi nici ca finalitate sărăcirea propriului patrimoniu, în dauna creditoarei reclamante, reiterând că inexistenţa unui prejudiciu determinat este confirmată de chiar raţionamentul instanţei de apel, care constată că E. a achitat suma de 550.000 euro prin virament bancar şi suma de 40.000 euro în numerar.

Pe de altă parte, au susţinut că virarea de către pârâta E., a unei părţi de 180.000 euro din preţul datorat pârâţilor D., către fiica acestora, a fost apreciată irelevantă în analiza acţiunii revocatorii, susţinând că, faţă de acest act, reclamanta avea deschisă o acţiune distinctă.

Recurenţii au invocat că verificarea condiţiei fraudei creditorului s-a făcut în mod nelegal de instanţa de apel, care a sancţionat-o pe pârâta E., deşi aceasta nu putea fi considerată că a contribuit la prejudiciul suferit de reclamantă, din moment ce a achitat preţul convenit.

Autorii recursului au enumerat considerentele în temeiul cărora curtea de apel a validat îndeplinirea condiţiei, susţinând că nu se poate impune unui subiect de drept civil să nu manifeste diligenţă în exercitarea propriilor drepturi, pentru a nu ridica suspiciunea de fraudă şi nici să se aprecieze că actele de înstrăinare ar putea fi declarate inopozabile, dacă terţii dobândesc creanţe împotriva sa.

Au arătat şi că instanţa de apel s-a aflat în eroare cu privire la persoana care ar fi putut cauza prejudicii reclamantei, din moment ce nu recurentul B., ci societatea G. S.A. a amânat creanţa şi a emis subsecvent bilete la ordin care nu au putut fi încasate; au susţinut că distincţia dintre cele două subiecte de drept nu dispare, chiar dacă acest recurent a fost avalist al instrumentelor de plată şi acţionar al societăţii.

Revenind la încasarea unei părţi din preţ în contul fiicei lor, recurenţii au arătat că a intervenit anterior naşterii creanţei reclamantei şi într-o manieră publică şi transparentă, iar această donaţie putea fi atacată prin alte mijloace procesuale.

Au conchis, solicitând instanţei de recurs să constate că nici condiţia fraudei comise de recurenţii-pârâţi D. nu este îndeplinită, întrucât nu poate exista fraudă fără prejudiciu, iar diligenţa sporită nu putea conduce la ideea ca s-a urmărit fraudarea reclamantei A..

O ultimă condiţie analizată a fost cea a complicităţii la fraudă a terţului cu care debitorul a contractat; a apreciat eronate considerentele prin care, în susţinerea îndeplinirii condiţiei, instanţa de apel a reţinut că E. a plătit vânzătorilor o sumă suplimentară de 90.000 euro, acceptând majorarea preţului agreat prin antecontractele de vânzare cu 100.000 euro, că aceasta nu ar fi achiziţionat imobilele cu intenţia de a face o investiţie, din moment ce a permis recurenţilor să locuiască în continuare într-unul dintre imobile, în temeiul unui contract de locatiune şi că există relaţii de prietenie între pârâţi.

Au considerat aceste considerate contrare art. 1.562 alin. (2) C. civ. care stipulează că terţul trebuie să fi contribuit la mărirea stării de insolvabilitate a debitorului, nu la micşorarea acesteia şi au făcut referire la mijloacele de probă administrate în cauză.

În drept, recursul a fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin recursul propriu, pârâta E. - dezvoltând aceleaşi argumente cu cele expuse de pârâţii D. în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sintetizate mai sus - a invocat încălcarea dispoziţiilor C. proc. civ.: art. 9 şi 22 privind principiul disponibilităţii şi rolului activ al judecătorului, art. 477 şi 479 alin. (1) teza a doua, referitoare la limitele devoluţiunii în apel şi la prerogativa instanţei de a invoca, din oficiu, motive de nelegalitate de ordine publică şi art. 430 alin. (4) referitor la autoritatea de lucru judecat provizorie.

Cu privire la încălcarea principiului disponibilităţii, pârâta-recurentă E. a susţinut că, deşi reclamanţii au învestit instanţele cu o cerere de revocare a contractelor de vânzare, instanţa de apel, schimbând hotărârea primei instanţe a dispus o soluţie de inopozabilitate a acestor contracte, schimbând astfel, fără a pune în discuţia părţilor, obiectul cererii şi încălcând, în acest mod, şi dreptul la un proces echitabil, aspecte care atrag nulitatea hotărârii, neputând fi primit argumentul instanţei de apel privind utilizarea unei terminologii inadecvate de către reclamant, de vreme ce acesta a fost asistat de avocat.

Recurenta a învederat că instanţa de apel a refuzat în mod nejustificat să cerceteze condiţiile de admisibilitate ale acţiunii revocatorii, în special cele referitoare la anterioritatea creanţei şi a prejudiciului, susţinând că a fost astfel înfrânt principiul legalităţii consacrat de art. 7 C. proc. civ. şi principiul rolului activ al judecătorului prev. de art. 22 C. proc. civ.

Recurenta a mai susţinut că, dacă ar fi analizat condiţiile de admisibilitate ale acţiunii, instanţa de apel ar fi constatat că biletul la ordin a fost emis după 10 luni de la data vânzării apartamentelor apreciind că argumentul instanţei de apel referitor la o pretinsă autoritate de lucru judecat existentă cu privire la îndeplinirea acestei condiţii este eronat, de vreme ce, din perspectiva art. 430 alin. (4) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat al hotărârii primei instanţe este una provizorie.

Un set distinct de critici, de asemenea similare celor ale pârâţilor D., a fost prezentat în fundamentarea ipotezei de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitoare la refuzul instanţei de apel de a cerceta condiţia anteriorităţii creanţei, ceea ce echivalează cu o absenţă a motivării.

În continuare, a invocat şi cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., subsumat căruia, pentru motive similare cu ceilalţi pârâţi, a arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile reglementate de art. 1.562-1.565 C. civ. şi prezentând aceleaşi argumente referitoare la lipsa caracterului anterior al creanţei şi lipsa prejudiciului produs prin contractele de vânzare încheiate, precum şi cele referitoare la lipsa complicităţii sale la pretinsa fraudă.

A afirmat că, deşi nu s-au adus dovezi privind intenţia de fraudă, s-a început urmărirea sa silită, iar bunurile - dobândite şi achitate - au fost puse în vânzare, pentru a se achita sumele datorate de B..

În privinţa considerentelor privind complicitatea sa la fraudă, dedusă din plata unei sume suplimentare de 90.000 euro către vânzători şi din acceptul ca aceştia să utilizeze imobilul, a arătat că imobilele au fost achiziţionate în scop investiţional şi a încercat să le valorifice; totodată, a permis ca imobilul să fie folosit pentru a evita degradarea acestuia.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 09.03.2023, intimata-reclamantă a solicitat constatarea nulităţii recursurilor, iar în subsidiar, respingerea acestora ca nefondate.

Cu privire la excepţia de nulitate, intimata-reclamantă a susţinut că niciunul din motivele invocate nu constituie motive de nelegalitate ci de netemeinicie astfel că nu pot fi încadrabile în niciunul din cazurile de casare prev. de art. 488 C. proc. civ.

În combaterea pe fond a argumentelor prezentate de recurente, intimata a susţinut temeinicia concluziei instanţei de apel care a plecat în raţionamentul său juridic de la faptul că aspectele referitoare la certitudinea şi anterioritatea creanţei sunt chestiuni necontestate, de vreme ce pârâta nici nu a declarat apel împotriva sentinţei primei instanţe care a stabilit aceste două chestiuni de fapt şi nici nu a formulat apărări prin întâmpinare prin intermediul cărora să solicite o reevaluare a acestor aspecte în apel, apreciind din această perspectivă, că ansamblul de critici formulate de recurenţi sunt nefondate.

În combaterea pe fond a acestor susţineri, intimatul a ţinut să precizeze că, în realitate, obligaţia de garanţie a fost asumată de pârâtul D. în anul 2015, în considerarea acestei obligaţii fiind avalizate succesiv mai multe bilete la ordin, emise la 28.12.2018, 27.06.7019, 31.07.2019, 02.09.2019 şi 02.10.2019 şi că, pe de altă parte, condiţia anteriorităţii creanţei, ce era prevăzută de C. civ. de la 1864, nu a mai fost reglementată de dispoziţiile noului C. civ.

Cu privire la criticile legate de lipsa motivelor care să sprijine soluţia instanţei de apel, intimatul a susţinut caracterul nefondat ala cestor argumente, învederând că instanţa de apel a realizat o reapreciere corectă a întregii probaţiuni administrată în cauză, iar faptul că instanţa de apel a preluat din motivele de apel datele de identificare ale imobilelor şi ale contractelor prin care acestea au fost înstrăinate, precum şi modul de achitare a preţului, nu echivalează cu o preluare a motivelor din cererea de apel şi cu lipsa unei motivări proprii a instanţei, intimatul redând pasajele din decizia atacată în susţinerea propriei poziţii procesuale conform căreia hotărârea atacată cuprinde motivele pe care se sprijină.

În ce priveşte critica referitoare la complicitatea la fraudă a recurentei E., intimata a susţinut că aceasta rezultă din întreaga stare de fapt precum şi probaţiunea administrată, fiind evident că achiziţionarea celor trei imobile a avut ca scop salvarea de la urmărire a acestor imobile, în virtutea relaţiilor de prietenie dintre recurenţi, iar nu scopul de investiţie afirmat în instanţă.

Cu privire la critica recurenţilor legată de stare de devălmăşie în care se aflau bunurile anterior înstrăinării, intimata a susţinut că această chestiune nu împiedică exercitarea acţiunii revocatorii, eventualul partaj al bunurilor devălmaşe urmând a fi realizat în cursul executării silite şi neinteresând acţiunea revocatorie, făcând trimitere în acest sens la un exemplu de jurisprudenţă al instanţei supreme.

Nu în ultimul rând, faţă de critica legată de o pretinsă încălcare a principiului disponibilităţii, intimata a susţinut că ambele părţi au agreat pe parcursul procesului că instanţa a fost învestită cu o acţiune revocatorie, astfel că ansamblul de critici formulate de recurentă privind pronunţarea instanţei de apel peste limitele învestirii sale este inadmisibilă de vreme ce a fost ridicată pentru prima dată în recurs.

La termenul de astăzi, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii, pentru considerentele expuse în practicaua prezentei decizii.

Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor declarate:

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Preliminar examinării motivelor de recurs, pentru a înlesni înţelegerea considerentelor prezentei decizii, va fi sintetizată starea de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţele devolutive pentru ca ulterior, cele două recursuri să fie analizate împreună, acestea deducând instanţei critici similare.

Instanţele devolutive au reţinut că, la 27.08.2015, între G. S.A., în calitate de promitent-vânzător - al cărui acţionar şi administrator era recurentul-pârât B. - şi reclamanta A. S.R.L., în calitate de promitent-cumpărător, a intervenit un antecontract de vânzare-cumpărare, în formă autentică, cu privire la mai multe imobile - distincte de cele cu privire la care s-a născut prezentul litigiu. În baza acestei promisiuni, G. S.A. a emis un bilet la ordin cu titlu de garanţie, pentru suma de 1.000.000 euro.

La 20.12.2018, pârâţii B. şi C. (în continuare, "pârâţii D."), în calitate de promitenţi-vânzători, au încheiat cu pârâta E. (în continuare, "pârâta E."), în calitate de promitent-cumpărător, două antecontracte de vânzare-cumpărare autentificate la Societatea Profesională Notarială F. sub nr. x şi y, prin care s-a promis vânzarea apartamentelor nr. x şi 2, situate la demisol şi mansardă în imobilul din Bistriţa, judeţul Bistriţa-Năsăud, fiecare la un preţ de 150.000 euro care trebuia achitat până la 24.12.2018, 10.000 euro în numerar şi 140.000 euro prin virament bancar, în contul pârâtului B..

Pârâta E. a virat în conturile lui B. şi fiicei acestuia, C., o sumă totală de 550.000 euro: la 20.12.2018, în contul lui B. suma de 370.000 euro; iar în contul fiicei, 80.000 euro la 31.12.2018 şi 100.000 euro, la 05.02.2019.

Reclamanta a susţinut, iar pârâţi nu au combătut că, la 28.12.2018, biletul la ordin emis iniţial, a fost înlocuit cu un altul, avalizat personal de recurentul-pârât B., pentru suma de 3.033.867,37 RON.

La 10.01.2019, pârâţii D., în calitate de vânzători, au încheiat cu pârâta E., în calitate de cumpărător, trei contracte de vânzare-cumpărare la Societatea Profesională Notarială F. cu privire la imobile situate în Bistriţa, judeţul Bistriţa-Năsăud (în continuare, la aceste contracte, se va face trimitere cu sintagma "contractele de vânzare").

Prin contractul autentificat sub nr. x/10.01.2019, a fost înstrăinat imobilul reprezentând teren intravilan arabil situat în str. x şi casă de locuit în regim de înălţime D+M la preţul de 100.000 euro, achitat, anterior semnării contractului, astfel: 10.000 euro în numerar, iar diferenţa prin virament bancar, 10.000 euro, în contul pârâtului B. şi 80.000 euro, în contul fiicei pârâţilor C..

Prin contractul autentificat sub nr. x/10.01.2019, a fost înstrăinat apartamentul nr. x, situat în Piaţa Petru Rareş, pentru un preţ de 200.000 euro, achitat anterior semnării contractului, astfel: 10.000 euro, în numerar, şi, prin virament bancar, 140.000 euro în contul pârâtului B. şi 50.000 euro, în contul fiicei pârâţilor C..

În fine, prin contractul autentificat nr. x/10.01.2019, a fost înstrăinat apartamentul nr. x, situat în Piaţa Petru Rareş, pentru un preţ de 200.000 euro, achitat în aceleaşi condiţii ca şi cel pentru apartamentul nr. x.

La 02.10.2019, la finalul perioadei de înlocuire succesivă a biletelor la ordin, aspect nedisputat de părţi, a fost emis ultimul titlu de credit, seria x nr. x, în aceleaşi condiţii cu cele precedente, bilet la ordin avalizat de pârâtul D..

La 21.10.2019, acest bilet la ordin a fost refuzat la plată; ulterior, reclamanta A. S.R.L. a iniţiat executarea lui silită, în dosarul de executare nr. 180/2019 al Biroului Executorului Judecătoresc H..

La 01.11.2019, prin încheierea civilă nr. 549, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea comună de deschidere a procedurii de insolvenţă în formă generală formulată de grupul de societăţi G. S.A., I. S.R.L. şi J. S.R.L., reprezentate legal prin administrator B. şi a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei împotriva G. S.A.

În aceste circumstanţe factuale, reţinute în etapele procesuale anterioare, instanţa de apel a reformat sentinţa primei instanţe şi, reţinând întrunirea condiţiilor acţiunii revocatorii, a dispus inopozabilitatea contractelor de vânzare faţă de creditoarea-reclamantă.

Cu privire la critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care recurenţii invocă încălcarea principiului disponibilităţii şi impută instanţelor de fond că nu au sancţionat formularea greşită a pretenţiei de către autoarea demersului judiciar, întrucât aceasta a solicitat "revocarea" contractelor de vânzare, în timp ce instanţa de apel a dispus "inopozabilitatea" acestora, instanţa supremă apreciază că această critică este nefondată.

Nu este vorba în cauză despre o depăşire a cadrului procesual de către instanţa de apel şi, nici despre o înfrângere a principiului disponibilităţii, ci avem de a face cu utilizarea unei alte terminologii juridice care însă desemnează aceeaşi acţiune judiciară.

Astfel, de-a lungul timpului, acţiunea revocatorie, reglementată în prezent, sub această denumire, în cuprinsul art. 1562-1565 C. civ., a cunoscut, din perspectivă doctrinară, şi alte denumiri, precum acţiune pauliană sau acţiune în inopozabilitate. Termenul de "acţiune pauliană" provine din vechiul drept roman, de la creatorul ei, pretorul K., această denumire păstrându-se până în prezent în limbajul juridic de specialitate. Denumirea doctrinară de "acţiune în inopozabilitate" provine de la efectele pe care le produce admiterea unei astfel de acţiuni judiciare, efecte care, de altfel, sunt descrise de art. 1565 alin. (1) C. civ. conform căruia "actul atacat va fi declarat inopozabil atât faţă de creditorul care a introdus acţiunea (...)".

Astfel, din punct de vedere al terminologiei juridice cei trei termeni sunt sinonimi şi pot fi utilizaţi ca atare în limbajul juridic pe care îl folosesc atât avocaţii, cât şi instanţele, în redactarea actelor de procedură. Aşa fiind, critica recurenţilor, privind o eventuală înfrângere a principiului disponibilităţii nu poate fi primită, deoarece, admiţând acţiunea revocatorie exercitată de către reclamantă, instanţa de apel putea să se exprime fie în sensul revocării celor trei contracte, aşa cum au solicitat reclamanţii, utilizând terminologia juridică veche şi care rezultă din denumirea acţiunii conform titlului marginal al art. 1562 C. civ. (revocarea urmând a-şi produce efecte, oricum, numai relativ la creditorul reclamant), fie să se exprime în acord cu efectele acestei acţiuni şi ale art. 1565 alin. (1) C. civ., adică să declare inopozabile contractele atacate faţă de creditorul reclamant. Alegând să utilizeze terminologia juridică folosită de C. civ. actual, instanţa de apel nu a încălcat principiul disponibilităţii şi nici un a depăşit cadrul procesual, din apărările părţilor, formulate atât în faţa primei instanţe cât şi în apel, rezultând neechivoc faptul că acestea au înţeles care este obiectul şi cauza acţiunii precum şi faptul că se judecă în cadrul unei acţiuni revocatorii/pauliene, cu toate consecinţele ce derivă din eventualitatea admiterii unei astfel de acţiuni.

Nici critica subsumată aceluiaşi motiv de casare - art. 488 pct. 5 C. proc. civ.- legată de refuzul instanţei de apel de a analiza anterioritatea creanţei creditorului-reclamant, nu poate fi primită.

Aşa cum se poate observa, instanţa de fond a subliniat că pârâţii nu au contestat calitatea de creditor a reclamantei şi nici caracterul cert al creanţei de care se prevalează aceasta. De asemenea, a reţinut condiţia anteriorităţii creanţei invocată de către creditorul-reclamant. Certitudinea şi anterioritatea creanţei nu au fost contestate de către pârâţii-recurenţi, nici prin formularea unui apel împotriva hotărârii primei instanţe şi nici prin apărările formulate în întâmpinarea depusă la apelul părţii adverse, pentru a repune în discuţie acest aspect în faţa instanţei de apel. În acest context, valorificând dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora "instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată", curtea de apel a apreciat că anterioritatea creanţei reprezintă un aspect de fapt necontestat de părţi şi care, dată fiind necontestarea lui, nu mai trebuie analizată, dezlegarea dată fiind în acord cu exigenţele art. 255 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora, dacă un anumit fapt este necontestat, instanţa va putea decide, ţinând seama de circumstanţele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui.

Prin urmare, chiar dacă referirea instanţei de apel, din finalul raţionamentului expus, la o anumită putere de lucru judecat dobândită de sentinţa primei instanţe cu privire la acest aspect de fapt, nu poate fi pusă la adăpost de critică, totuşi, acest aspect este neesenţial de vreme ce valorificarea unui aspect de fapt necontestat de părţi, nici în faţa primei instanţe şi nici în apel, reprezintă un demers cognitiv permis de dispoziţiile procedurale sus-menţionate. O atare concluzie a instanţei de apel este, de altfel, întărită de circumstanţele speţei, din care rezultă în mod evident anterioritatea creanţei şi, mai important, anterioritatea obligaţiei pârâtului D., care şi-a asumat calitatea de garant-fidejusor încă de la momentul naşterii raportului juridic dintre reclamanta-creditor A. S.R.L. şi societatea G. S.A., emiţând în numele societăţii G. mai multe bilete la ordin succesive, pe care le-a avalizat personal şi care au fost emise cu titlu "garantare antecontract x/2015".

Aşadar, în afară de faptul că aspectul privind anterioritatea creanţei reprezintă o chestiune de fapt a cărei stabilire cade în aprecierea instanţelor de fond, Înalta Curte constată că, din probaţiunea administrată, şi mai ales din emiterea succesivă, cu titlu de garantare a plăţii, a mai multor bilete la ordin, obligaţia de garanţie a pârâtului D. şi creanţa corelativă a reclamantei au luat naştere încă de la data naşterii raportului juridic dintre cele două societăţi (anul 2015), ea fiind reconfirmată succesiv prin emiterea periodică a biletelor la ordin avalizate menţionate deja mai sus, fiind aşadar cu mult anterioară momentului în care au fost încheiate contractele de vânzare a căror revocare s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată.

Este neavenită şi critica întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform căreia, refuzând să analizeze condiţia certitudinii creanţei, prin invocarea art. 477 din acelaşi cod şi a autorităţii de lucru judecat, instanţa de apel ar fi încălcat norme de procedură prevăzute de lege, sub sancţiunea nulităţii.

Articolul 477 C. proc. civ. nu poate fi aplicat în sensul propus de recurenţi, întrucât sintagma "soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată." trebuie interpretată ca referindu-se la dispoziţii regăsite în dispozitiv şi nu la statuări în fapt sau în drept expuse în considerentele hotărârii. Acestea pot face obiectul unui apel distinct, promovat în condiţiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., dacă partea le apreciază prejudiciabile şi prefigurează valorificarea lor subsecventă de către adversar.

Posibilitatea instanţei de apel de a invoca motive de ordine publică nu poate fi convertită într-o critică de nelegalitate a hotărârii, întrucât motivele la care fac referire recurenţii nu au caracter de ordine publică, iar dispoziţia citată consacră o facultate a judecătorului, de care partea nu se poate prevala în calea de atac.

Nici critica privind greşita valorificare a autorităţii de lucru judecat de către instanţa de apel nu poate fi primită, aşa cum rezultă din considerentele expuse deja mai sus. Fundamentarea unui raţionament juridic corect de către instanţa de apel prin invocarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei primei instanţe, nu este, într-adevăr, la adăpost de critică deoarece prevederile art. 430 alin. (2) C. proc. civ. statuează în mod expres că "autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv considerentele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă". Or, în afară de faptul că ansamblul de considerente ale primei instanţe, referitoare la certitudinea şi anterioritatea creanţei, nu sprijină dispozitivul sentinţei pronunţate de aceasta, ci soluţia de respingere a acţiunii pronunţată de tribunal, aceste împrejurări de fapt au constituit în realitate aspecte necontestate de părţi, nici în faţa primei instanţe şi nici în apel, fiind în mod corect valorificate de către instanţa de apel, însă în virtutea dispoziţiilor art. 255 alin. (2) C. proc. civ. referitoare la lipsa necesităţii dovedirii unui fapt necontestat. Prin urmare, argumentarea deficitară în drept a unui raţionament juridic corect, nu afectează legalitatea hotărârii şi nu poate conduce la casarea acesteia. Din această perspectivă, considerentul din decizia atacată referitoare la o presupusă autoritate de lucru judecat al sentinţei atacate, nu este nici decisiv şi nici decizoriu, de vreme ce instanţa de apel a valorificat corect, din punct de vedere probator şi al regulilor de procedură, o stare de fapt necontestată de părţile litigante, demers permis de prevederile art. 255 alin. (2) C. proc. civ.

Celelalte critici ale recurenţilor, subsumate art. 488 pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. vor fi sistematizate prin raportare la condiţiile specifice ce trebuie îndeplinite pentru admisibilitatea acţiunii pauliene: creanţa să fie certă, actul atacat să fi creat creditorului un prejudiciu, să existe o fraudă a debitorului şi o complicitate a terţului la aceasta.

Toate aceste condiţii au fost analizate şi tranşate de către instanţa de apel prin considerentele care susţin dispozitivul deciziei, împrejurarea că instanţa de apel a considerat certitudinea şi anterioritatea creanţei ca fiind aspecte de fapt necontestate de părţile litigante, nefiind de natură a conduce la concluzia că aceste condiţii nu au fost examinate.

Prin urmare, nu poate fi primită critica referitoare la neanalizarea certitudinii şi anteriorităţii creanţei, din perspectiva lipsei motivelor care să sprijine soluţia, întrucât decizia recurată răspunde exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. fiind decelabil raţionamentul instanţei de apel care a condus la reţinerea ca îndeplinită a acestor condiţii, respectiv prin raportare la statuările primei instanţe coroborate cu lipsa oricăror susţineri în sens contrar expuse în apel de pârâţi.

Cu privire la critica pârâţilor-recurenţi referitoare la anterioritatea creanţei, din perspectiva condiţiilor impuse de art. 1562-1563 C. civ., Înalta Curte constată că, deşi art. 1.563 C. civ. prevede, cu referire la creanţă, doar că aceasta trebuie să fie certă la data introducerii acţiunii, se admite că, de principiu, creanţa trebuie să fie anterioară actului atacat, pentru că în caz contrar, este dificil de conceput un prejudiciu cauzat creditorului. Reamintind că, în anumite condiţii, acţiunea revocatorie poate fi este admisibilă şi dacă actul atacat precedă naşterea creanţei, dacă este încheiat când asumarea unor noi datorii de către debitor se prefigurează cu un grad suficient de certitudine, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a realizat o aplicare greşită a dispoziţiilor legale invocate de vreme ce a stabilit anterioritatea creanţei reclamantei faţă de momentul încheierii actelor juridice atacate prin cererea de chemare în judecată.

Aşa cum s-a precizat în considerentele expuse supra, anterioritatea creanţei reprezintă o împrejurare de fapt a cărei determinare revine instanţelor de fond, iar în cauza de faţă, instanţa de apel a conchis în mod temeinic, prin raportare la poziţiile procesuale ale părţilor, asupra anteriorităţii creanţei, date fiind şi celelalte circumstanţe ale litigiului, din care rezultă că obligaţia de garanţie a pârâtului D. şi creanţa corelativă a reclamantei-creditor, s-au născut la momentul naşterii raportului juridic dintre cele două societăţi, biletele la ordin succesive fiind emise, începând cu anul 2015 în considerarea obligaţiei de garanţie asumată de pârât.

În privinţa celei de a doua condiţii, ca actul atacat să fi creat creditorului un prejudiciu, instanţa de control judiciar devolutiv a arătat că prejudiciul suferit de creditor constă în crearea sau mărirea unei stări de insolvabilitate prin încheierea actului juridic. A validat această condiţie constatând că sumele obţinute din vânzarea imobilelor nu au fost utilizate în întregime pentru plata unor datorii exigibile, iar reclamanta, în calitatea sa de creditor chirografar, ar fi avut posibilitatea a se îndestula, cel puţin în parte, din valoarea imobilelor, dacă acestea ar fi rămas în patrimoniul debitorului. De asemenea, a observat că, potrivit art. 1.417 alin. (2) C. civ., starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus executării silite, faţă de valoarea totală a creanţelor exigibile, iar aceasta poate fi dovedită cu orice mijloc de probă. În sfârşit, s-a reţinut că, direcţionând, în lipsa oricărei contraprestaţii, suma de 180.000 euro către fiica sa, C., debitorul B. şi-a mărit starea de insolvabilitate.

Simpla lectură a motivării instanţei de apel, invalidează critica recurenţilor, subsumată ipotezei de casare reglementată de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care reproşează curţii de apel o motivare in abstracto.

Considerentelor anterior sintetizate, recurenţii nu le opun critici de nelegalitate care să poată fi analizate în recurs, iar examinarea proprie a Înaltei Curţi reflectă că instanţa de prim control judiciar a făcut o aplicare legală a art. 1.562 alin. (1) C. civ.

Astfel, a stabilit starea de fapt şi, pe baza acesteia, a reţinut starea de insolvabilitate a debitorului prin raportare la art. 1.417 alin. (2) C. civ., calificând contractele de vânzare ca acte de însărăcire, întrucât au fost încheiate pentru a sustrage bunurile debitorului de la urmărire, iar preţul cuvenit din tranzacţii nu i-a revenit integral.

Din această perspectivă, Înalta Curte reaminteşte că prejudiciul la care se referă art. 1562 C. civ. trebuie să se producă în patrimoniul creditorului şi constă în imposibilitatea acestuia de a-şi recupera creanţa datorită stării de insolvabilitate create sau agravate prin actele atacate cu acţiunea pauliană. Imposibilitatea de recuperare a creanţei, ca urmare a stării de insolvabilitate creată prin actul de înstrăinare defăimat ca fiind fraudulos, face ca acea creanţă a creditorului să devină paguba sa, acesta fiind prejudiciul la care se referă dispoziţiile ce reglementează acţiunea revocatorie.

Prin urmare, sunt neavenite şi eronate argumentele recurenţilor conform cărora nu ar exista un prejudiciu deoarece imobilele s-ar fi înstrăinat la valoarea lor reală de piaţă, astfel că în patrimoniul lor, în schimbul imobilelor înstrăinate au intrat sumele de bani încasate. Câtă vreme prejudiciul la care se referă art. 1562 C. civ. constă în imposibilitatea creditorului de a-şi mai recupera, în tot sau în parte, creanţa, ca urmare a golirii patrimoniului debitorului de orice activ urmăribil, Înalta Curte constată legală şi temeinică concluzia instanţei de apel care a constatat existenţa prejudiciului prin aceea că, în urma încheierii celor trei acte de înstrăinare, reclamanta a fost pusă în imposibilitate de a-şi mai satisface creanţa întrucât patrimoniul pârâtului-garant D. a fost golit de orice bun urmăribil, o dovadă în acest sens fiind ineficacitatea procedurii de executare silită demarată de reclamanta-creditoare.

Cu privire la criticile vizând condiţia privitoare la fraudarea intereselor creditorului, urmărită de către debitor, Înalta Curte constată că instanţa de apel a argumentat, prin trimitere la probele administrate, care sunt aspectele de fapt ce conduc la concluzia că ceea ce s-a urmărit a fost golirea patrimoniului de active urmăribile, pentru a împiedica creditoarea-reclamantă să îşi mai recupereze, în tot sau în parte, creanţa, astfel că nu se poate susţine că această condiţie nu ar fi fost analizată de curtea de apel. Instanţa supremă subliniază că dovedirea fraudei debitorului se poate realiza prin orice mijloace de probă, inclusiv prezumţii simple. Existenţa intenţiei de fraudare, reprezintă aşadar un aspect de fapt ce trebuie determinat de către instanţele de fond, pe baza probelor administrate în cauză, iar instanţa de apel a expus argumentele în baza cărora şi-a fundamentat concluzia, aceste aspecte de fapt şi de temeinicie a hotărârii neputând face obiect de analiză în recurs, cale de atac extraordinară ce vizează exclusiv legalitatea hotărârii atacate iar nu şi temeinicia concluziilor instanţei de apel prin raportare la probele administrate.

Aceleaşi considerente sunt valabile şi cu privire la criticile recurenţilor referitoare la condiţia complicităţii la fraudă a terţului dobânditor cu titlu oneros, pârâta-recurentă E., susţinerea principală a recurenţilor fiind axată pe ideea că probele administrate în cauză nu ar releva această complicitate la fraudă, aşa cum a reţinut instanţa de apel. Înalta Curte constă că instanţa de apel a prezentat contextul factual al cauzei şi, decelând în conduita pârâtei E. elemente de natură a răsturna prezumţia de bună-credinţă în privinţa terţului dobânditor, a apreciat îndeplinită această condiţie, cu trimitere la probele şi indiciile care au fost de natură a configura această concluzie referitoare la complicitatea la fraudă a terţului. Dacă aspectul de legalitate are în vedere efectuarea unei analize cu privire complicitatea la fraudă a terţului, cerinţă îndeplinită prin hotărârea atacată, existenţa sau inexistenţa complicităţii terţului reprezintă un aspect de fapt, ce se stabileşte din analiza probatoriului, aspect care ţine de temeinicia hotărârii iar nu de legalitatea acesteia pentru a putea face obiect de analiză în recurs.

Înalta Curte constată nefondată şi critica întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care recurenţii au invocat nemotivarea hotărârii, arătând că instanţa de apel ar fi preluat în considerentele proprii motivele de apel expuse de reclamantă.

Deşi în hotărârea atacată există unele pasaje, vizate de critica recurenţilor, care sunt similare unor pasaje din cererea de apel, acestea redau exclusiv modul în care a fost achitat preţul prin cele trei contracte de vânzare, elementele de identificare ale imobilelor vândute, elementele de identificare ale contractelor încheiate, aşadar aspecte de fapt necontestate de autorii căii de atac şi care nici nu puteau fi expuse într-o altă variantă decât cea descriptivă. În schimb, în ceea ce priveşte analiza condiţiilor acţiunii pauliene, se constată că instanţa de apel a expus raţionamente proprii, atât cu privire la starea de fapt, cât şi cu privire la concluziile ce se pot trage din probele administrate dar şi cu privire la modul în care trebuie interpretate şi aplicate dispoziţiile legale incidente, astfel că această critică nu poate fi primită.

Deopotrivă lipsite de fundament sunt şi restul criticilor subsumate acestui motiv de casare, care susţin o pretinsă lipsă a analizei elementelor esenţiale ale cauzei. Înalta Curte reaminteşte că art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale impun judecătorului să examineze cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate şi nu să expună un răspuns detaliat pentru fiecare argument.

Contrar susţinerilor recurenţilor, elementele pe care s-a bazat concluzia curţii de apel sunt expuse inechivoc de instanţă şi verificabile în starea de fapt stabilită de curtea de apel cu respectarea art. 479 C. proc. civ. Ele se referă la plata de către terţ - pârâta E. - a unei sume de 90.000 euro, suplimentară faţă de preţul convenit, interpretată de instanţa de control judiciar devolutiv drept contrastantă cu o intenţia declarată de a face o investiţie, dar şi neuzuală pentru un cumpărător care îşi apără interesele. În acelaşi registru a fost interpretată şi permisiunea oferită pârâţilor D. de a rămâne în continuare în posesia imobilelor cumpărate timp de patru ani, pentru o chirie modică, dar şi faptul că aceştia au fost împuterniciţi să tranzacţioneze unul dintre imobilele obiect al contractelor de vânzare.

Curtea de apel nu era obligată să răspundă în mod distinct şi separat tuturor argumentelor prezentate de pârâţi, cu atât mai mult cu cât unele erau pur speculative sau irelevante, cum ar fi cele prin care au susţinut că, prin convenţiile atacate, au obţinut o sumă mai mare decât cea încasabilă în ipoteza derulării raporturilor juridice în matca lor firească - adică în ipoteza în care reclamanta, creditor chirografar, ar fi participat la o executare silită în concurs cu un creditor garantat.

În setul de critici care vizează efectele acţiunii pauliene vor fi încadrate motivele de recurs prin care se invocă proprietatea comună în devălmăşie a bunurilor înstrăinate prin contractele atacate şi se impută instanţei de apel că nu a individualizat creanţa la care face trimitere art. 1.565 alin. (2) C. civ.

Motivul de recurs prin care se invocă faptul că bunurile înstrăinate au fost obiect al unei proprietăţi comune în devălmăşie va fi înlăturat, întrucât a fost conceptualizat şi invocat numai în faţa instanţei de recurs şi nu în faţa instanţelor devolutive, contrar principiului non omisso medio. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte subliniază că, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de nelegalitate enumerate la alin. (1) al aceluiaşi text de lege "nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor". Or, pârâţii-recurenţi nu au invocat acest aspect nici în faţa primei instanţe şi nici în cursul judecării apelului, în afară de faptul că starea de devălmăşie nu reprezintă un element care să împiedice exercitarea acţiunii revocatorii atâta vreme cât se constată complicitatea la fraudă inclusiv a proprietarului devălmaş, complicitate la fraudă reţinută, de altfel, în mod explicit, de instanţa de apel prin considerentele hotărârii atacate.

Înalta Curte va înlătura şi critica privind dreptul terţului dobânditor de a păstra bunul, prevalându-se de art. 1.565 alin. (2) C. civ., întrucât stabilirea sumei de bani pe care terţul ar trebui să o plătească creditorului pentru păstrarea bunului nu constituie o condiţie pentru admiterea acţiunii pauliene/revocatorii, acest drept al terţului fiind reglementat de art. 1565 alin. (2) C. civ. ca efect al admiterii acţiunii. De vreme ce prejudiciul suferit de creditor este evident şi constă în cuantumul creanţei pe care nu a mai putut să o recupereze de la debitorul său, ca urmare a golirii patrimoniului acestuia de active urmăribile, nimic nu împiedică terţul dobânditor să achite creditorului creanţa acestuia, rămânerea acestei creanţe nesatisfăcute fiind, în accepţiunea art. 1562 şi art. 1565 alin. (2) C. civ., prejudiciul suferit de creditor.

Faţă de ansamblul considerentelor expuse, Înalta Curte, statuând asupra caracterului nefondat al recursurilor, le va respinge, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Totodată, va da eficienţă art. 453 alin. (1) C. proc. civ. şi va dispune obligarea recurenţilor-pârâţi la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 14.792 RON, cheltuieli de judecată dovedite atât în prezentul recurs, cât şi în cererea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2022 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, constând în servicii de cazare avocat (432 RON), cheltuieli de transport (1360 RON) şi onorariu de avocat (13.000 RON, din care 6.000 RON în dosarul de recurs şi 7.000 de RON în dosarul având ca obiect cererea de suspendare a deciziei din apel), conform documentelor justificative depuse la dosarul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenţii-pârâţi B. şi C. şi de recurenta-pârâtă E. împotriva deciziei civile nr. 614 din 10 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, ca nefondate.

Obligă recurenţii-pârâţi B., C. şi E. la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 14.792 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 iunie 2023.