Cassation appeal rejected: defendant liable for €18,846 loss of use; specific performance dismissal upheld as final.

Şedinţa publică din data de 20 iunie 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Circumstanţele litigiului în faţa instanţelor de fond:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 13.11.2019, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe (în continuare, "A.N.L."), solicitând obligarea acesteia, în temeiul răspunderii civile contractuale, la:

- plata de daune-interese estimate provizoriu la 55.000 euro (261.948,50 RON), adică 550 euro/lună (respectiv 2.619,49 RON/lună) pentru perioada cuprinsă între 23.07.2011 şi 13.11.2019 - sumă compusă din 45.000 euro, adică 450 euro/lună daune pentru lipsă de folosinţă şi 10.000 euro, adică 100 euro/lună daune morale -, şi în continuare, până la predarea la cheie a locuinţei, după recepţia la terminarea lucrărilor şi finalizarea completă a Cartierului B. din care face parte şi locuinţa din blocul A9, situat pe parcela nr. 2004 cu nr. cadastral x, înscrisă în cartea funciară individuală nr. x, situată în Municipiul Bucureşti, sector 1 (în continuare, "imobilul");

- asigurarea finalizării lucrărilor de construire a imobilului şi a lucrărilor de investiţii constând în creşă, grădiniţă, dispensar, sedii ale poliţiei, pompierilor, administraţiei domeniului public, terenuri de sport, spaţii verzi, parc, complex comercial, potrivit planurilor de urbanism pentru cartierul de locuinţe B., coroborat cu termenele de punere în funcţiune a imobilului;

- plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 09.01.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a trimis cauza secţiei a VI-a Civilă a aceleiaşi instanţe, apreciind că acesteia îi revine competenţa de soluţionare a cauzei.

La termenul din 10.06.2020, prima instanţă a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 23.07.2011-13.11.2016 şi a unit cu fondul cauzei excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pentru capetele 2 şi 3 de cerere.

Prin sentinţa civilă nr. 164/28.01.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă:

- a obligat reclamantul la plata către expertul judiciar a sumei de 500 de RON; - a respins ca prescris capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 550 euro/lună, pentru perioada 23.07.2011-13.11.2016;

- a admis în parte cererea, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 18.846 euro cu titlu de lipsă folosinţă aferentă perioadei 13.11.2016-31.07.2020;

- a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei şi a obligat-o să asigure finalizarea lucrărilor de construire a imobilului - prin realizarea recepţiei la terminarea lucrărilor şi predarea locuinţei la cheie către reclamant - şi a obiectivelor de investiţii pe teritoriul aferent Sectorului 1, Bucureşti din cadrul cartierului de locuinţe B.;

- a respins în rest acţiunea, ca neîntemeiată şi

- a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei civile, ambele părţi au declarat apel, reclamantul atacând şi încheierea din 10.06.2020.

Prin decizia civilă nr. 1740/02.11.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul declarat de reclamant, ca nefondat şi a admis apelul formulat de pârâtă, sentinţa civilă apelată fiind schimbată în parte în sensul respingerii ca întemeiate a capetelor doi şi trei ale cererii, restul dispoziţiilor sentinţei apelate fiind menţinute.

Împotriva acestei decizii civile, a declarat recurs pârâta, solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivare, a susţinut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.) şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Subsumat primului motiv de recurs invocat - art. 488 pct. 6 C. proc. civ. -recurenta a susţinut că instanţa de apel prezintă considerente contradictorii, în care, pe de o parte, stabileşte răspunderea A.N.L. în baza contractului de mandat şi arată că agenţia răspunde pentru obligaţiile asumate de terţi în sensul edificării imobilului şi a reţelelor de utilităţi, dar pe de altă parte statuează că este exonerată de răspundere pentru inacţiunile terţilor.

În acest sens, a subliniat că, deşi instanţa de apel a reţinut că obligaţia de realizare şi predare a construcţiei a fost în sarcina antreprenorului general, totuşi a statuat că A.N.L. este culpabilă de neîndeplinirea obligaţiilor de realizare a construcţiei, iar soluţia de respingere în parte a apelului pârâtei are drept temei încălcarea de către A.N.L. a unor obligaţii, fie asumate în baza unor contracte şi convenţii - la care reclamantul intimat nu este parte -, fie derivate din lege care ar constitui temeiul unei răspunderi civile delictuale.

Pe de altă parte, subsumat motivului de casare prev. de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., titulara recursului a apreciat greşită soluţia instanţei de apel, întrucât încălcă art. 969 şi 1.073 din C. civ. de la 1864 (în continuare " C. civ.."), prin raportare la contractul de mandat încheiat de părţi şi la prevederile Legii nr. 152/1998.

A afirmat că, opus dispoziţiilor legale evocate şi, deşi obiectul obligaţiei asumate de A.N.L. prin contractul de mandat era acela de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor, obiectul pretenţiei reclamantului a fost altul, respectiv obligarea agenţiei la finalizarea şi predarea imobilului, deşi această obligaţie revenea constructorului, în temeiul contractului de construire încheiat cu intimatul şi al contractului de antrepriză generală încheiat cu A.N.L., sens în care a făcut trimitere la art. art. 5 din Legea nr. 152/1998 şi art. 6 lit. j) din H.G. nr. 620/2011 care nu atribuie în sarcina A.N.L. obligaţia de a efectua ea însăşi lucrările de construire şi de a preda imobilul către beneficiar, îndatoriri care, oricum, ar exceda obiectul său de activitate.

Învederând că, prin contractul de mandat, mandantul îl împuterniceşte pe mandatar să îl reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi cu antreprenorul general, în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pârâta-recurentă a apreciat că obligaţia de construire nu poate fi considerată ca asumată de agenţie nici prin interpretarea clauzei contractuale care o obligă să asigure finalizarea lucrărilor cu un alt antreprenor, în ipoteza imposibilităţii primului de a finaliza lucrările şi nici de indicarea, în preambulul contractului de mandat, a Legilor nr. 152/1998 şi nr. 190/1999 sau a contractului de antrepriză generală.

A conchis că instanţa de apel trebuia să constate lipsa identităţii dintre prestaţia la care A.N.L. s-a obligat prin contract şi cea pretinsă prin cererea introductivă şi să analizeze răspunderea ce îi revine exclusiv în temeiul contractului de mandat, conform art. 1.532 şi urm. C. civ.

În continuare, recurenta a contrapus cele două contracte - mandat şi construire - sesizând natura lor fundamental diferită, sens în care a subliniat că:

- contractul de construire are ca obiect edificarea imobilului într-un anumit termen de către constructor, care garantează calitatea acestuia şi se obligă la predarea lucrării, în timp ce

- prin contractul de mandat, mandatarul îşi asumă exclusiv respectarea condiţiilor convenite prin contractul de construire, subliniind că revine constructorului obligaţia de predare şi nu A.N.L., criticând hotărârea din apel pentru că a enumerat obligaţii pe care recurenta nu şi le-a asumat prin contractul de mandat, ci derivă din contracte încheiate, ulterior contractului de mandat, cu terţii - autorităţi publice, furnizori de utilităţi, antreprenori sau constructori.

Dintr-o altă perspectivă, recurenta-pârâtă a susţinut că decizia atacată nu probează culpa A.N.L. în a se prevala de pârghiile administrative şi legale aflate la dispoziţia sa, pentru a obţine executarea şi finalizarea imobilului şi nici nu individualizează ce alte măsuri ar fi fost apte să determine acest rezultat, iar Agenţia a omis să le întreprindă. În acest sens, titulara recursului a susţinut că obligaţiile pe care şi le-a asumat erau obligaţii de diligenţă, a căror îndeplinire a dovedit-o prin înscrisurile administrate, iar simpla împlinire a termenului, fără finalizarea şi predarea imobilului, nu dă naştere unei prezumţii de culpă în sarcina sa, astfel că răspunderea îi poate fi atrasă numai în condiţiile art. 14 din contractul de mandat, prin plata de daune interese pentru nerespectarea clauzelor contractuale, nefiind convenită o clauză penală.

Susţinând că răspunderea pentru predarea locuinţei cu întârziere revine antreprenorului general, în baza art. 8 din contractul de construire, iar în art. 10 din contract a fost convenită o clauză penală, prin care părţile respectivului contract au evaluat anticipat un eventual prejudiciu, limitând astfel răspunderea pentru nerespectarea obligaţiei, recurenta a precizat că şi antreprenorul general şi-a asumat, prin art. 21 şi 65 din contractul de antrepriză generală, obligaţia de executare şi finalizare a unităţilor locative, la cheie, şi pe cea de a le preda A.N.L., pentru ca agenţia să le predea beneficiarilor, astfel că, de vreme ce nu există o dovadă a predării, recurenta a apreciat că nu îi poate fi aplicată o sancţiune, iar decizia recurată este lipsită de temei legal.

Pe de altă parte, recurenta a subliniat că existenţa contractului de mandat exclude analiza răspunderii sale pe tărâm delictual. În acest context, a reiterat că reclamantul nu a mandatat-o să îl reprezinte în relaţia cu entităţile ce s-au obligat a asigura proiectarea, finalizarea şi execuţia reţelelor de utilităţi, iar raţionamentul instanţei de apel care a conchis că A.N.L. avea obligaţia de asigurare şi realizare a lucrărilor menţionate este contrazis de încheierea unor convenţii pluripartite, cum este cazul convenţiei nr. MM 1909/06.05.2004, încheiată în temeiul art. 3 alin. (5) din Legea nr. 152/1998, în care Ministerul Transporturilor Construcţiilor şi Turismului, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local Voluntari, C. S.A., D. şi-au asumat, fiecare, propriile obligaţii, conchizând că executarea obligaţiilor nu depindea de voinţa A.N.L., Primăria Municipiului Bucureşti fiind cea care gestiona atât finanţarea, cât şi realizarea utilităţilor în cartierul B..

Totodată, a mai învederat că alte entităţi - autorităţi publice locale, operatorul de distribuţie a energiei electrice - au fost obligate prin alte hotărâri judecătoreşti la executarea utilităţilor concluzionând că răspunderea pentru inexistenţa reţelelor nu poate reveni A.N.L. şi, în consecinţă, nici repararea prejudiciului.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 02.02.2023, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. De asemenea, în ce priveşte criticile din recurs subsumate motivului de casare prev. de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., reclamantul-intimat a invocat, în principal, nulitatea recursului iar, în subsidiar, caracterul său nefondat.

Cu privire la critica recurentei-pârâte subsumate motivului de casare prev. de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., intimatul a susţinut că nu a identificat niciun argument din care să rezulte contradicţii în considerentele deciziei atacate.

În ce priveşte celălalt motiv de recurs, subsumat art. 488 pct. 8 C. proc. civ., intimatul a susţinut neîncadrarea criticilor în acest motiv de nelegalitate şi, prin urmare, nulitatea recursului din această perspectivă, deoarece:

- în realitate, prin memoriul de recurs, se reiau motivele de apel cu mici schimbări de formă dar cu teze identice;

- lipsesc critici punctuale privind considerentele hotărârii atacate;

În subsidiar, intimatul-reclamant a apreciat acest motiv de recurs ca fiind nefondat, susţinerea recurentei conform căreia aceasta şi-ar fi asumat doar obligaţii de diligenţă prin contractul asumat fiind nelegală, în contradicţie cu rolul contractual izvorât din Legea nr. 152/1998.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, reclamantul a susţinut caracterul independent al convenţiilor încheiate de A.N.L. în cadrul Programului de Locuinţe, la care reclamantul nu este parte, faţă de contractul de mandat convenit cu reclamantul-intimat.

Făcând trimitere la prevederile art. 1 şi art. 15 din Contractul de mandat încheiat, intimatul-reclamant a susţinut că acest contract complex, nenumit, de sorginte legală, a dat naştere unor obligaţii de rezultat iar nu de diligenţă, constând în asigurarea predării locuinţei la termen, cu respectarea proiectului tehnic şi a autorizaţiei de construire.

Evocând o serie de dispoziţii legale extrase din Legea nr. 152/1958 şi Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, dar şi norme din legislaţia în domeniul construcţiilor, intimatul reclamant a susţinut că inclusiv recepţia lucrărilor, care se putea face numai la finalizarea şi darea în folosinţă a locuinţelor, era o obligaţie trasată tot în sarcina A.N.L., aspect ce întăreşte concluzia conform căreia obligaţia asumată de pârâtă a fost una de rezultat.

Făcând o prezentare a mecanismului de plată şi a contractului de credit ipotecar convenit cu E., intimatul a mai susţinut că, potrivit contractului de mandat, A.N.L. avea obligaţia, în ipoteza în care constructorul nu îşi realizează obligaţiile, de a asigura finalizarea lucrărilor cu un alt antreprenor general iar neîndeplinirea culpabilă a acestei obligaţii din partea pârâtei-recurente a antrenat ulterior refuzul băncii de a mai asigura finanţarea proiectului după data de 31.12.2015.

Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie asupra recursului declarat:

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Sintetizând cadrul procesual, Înalta Curte reţine că, în urma admiterii apelului pârâtei A.N.L., a fost menţinută exclusiv dispoziţia instanţei de fond, prin care aceasta a fost obligată să achite reclamantului suma de 18.846 euro, cu titlu de lipsă de folosinţă aferentă perioadei 13.11.2016-31.07.2020 iar reclamantul nu a promovat recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, astfel încât soluţia de respingere a capetelor 2 şi 3 de cerere a rămas definitivă iar autoritatea de lucru judecat a acestei soluţii s-a consolidat.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că instanţa de apel a evocat obligaţiile asumate de A.N.L. prin contractul de mandat nr. HCA 2-55/24.07.2008 şi, pe baza art. 970 alin. (2) din C. civ. de la 1864, a Legii nr. 152/1998 şi a H.G. nr. 962/2001 şi a conchis că Agenţia şi-a asumat prin contractul de mandat obligaţia de a atinge rezultatul stabilit, finalizarea la termen a construcţiei contractate prin credit ipotecar, iar fapta sa ilicită constă tocmai în neîndeplinirea acestei obligaţii, de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire, atât în privinţa locuinţei, cât şi a lucrărilor de infrastructură, utilităţi şi urbanizare.

Curtea de apel a admis apelul pârâtei, statuând că obligaţiile asumate prin contractul de mandat de Agenţie nu pot fi extrapolate, astfel încât conducă la obligarea acesteia să finalizeze obiectivele de învestiţii din cadrul programului "Locuinţe pentru tineri, destinate închirierii", respectiv să efectueze recepţia la terminarea lucrărilor şi să predea locuinţa la cheie, obligaţii ce revin antreprenorului, conform art. 8 din contractul de construire.

Cu privire la primul motiv de recurs, acesta este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În esenţă, recurenta critică decizia recurată, contrapunând statuările instanţei de apel, cu privire la capătul 1 de cerere - în admiterea căruia răspunderea A.N.L. a fost atrasă în baza contractului de mandat -, celor cu privire la capetele 2 şi 3 de cerere, la respingerea cărora s-a reţinut că Agenţia nu poate fi obligată să finalizeze lucrările la imobil şi să predea locuinţa la cheie.

În temeiul ipotezei analizate, casarea intervine dacă motivarea este lipsită de logică, neinteligibilă şi contradictorie în aspectele sale esenţiale, expunând considerente care, simultan, infirmă şi susţin dispozitivul hotărârii.

Deciziei recurate nu îi poate fi reproşat acest viciu, de vreme ce raţionamentul instanţei de apel, sintetizat anterior, priveşte capete de cerere distincte care au primit soluţii diferite - unul de admitere şi celelalte două, de respingere, în contextul în care considerentele instanţei susţin coerent dezlegarea dată fiecăruia dintre petite.

Concret, statuarea neechivocă privind calificarea obligaţiilor A.N.L. ca fiind unele de rezultat susţine admiterea capătului 1 de cerere, construită pe premisa asumării de către Agenţie a riscului neexecutării contractelor de entităţile cu care aceasta a semnat convenţii pentru realizarea programului B.. În acelaşi timp, instanţa de apel a constatat că pretenţiile reclamantului subsumate capetelor 2 şi 3 din cerere, având ca obiect obligarea pârâtei la finalizarea şi recepţia apartamentului şi la finalizarea lucrărilor de investiţii adiacente (dispensar, grădiniţă, creşă etc.) nu sunt întemeiate deoarece pârâta nu şi-a asumat, prin contractul de mandat, faţă de reclamantul-mandant, nici obligaţia de a executa ea însăşi blocul cu apartamente, şi nici obligaţia de a realiza acele construcţii adiacente. Prin urmare, în cauză de vorba despre maniera în care instanţa de apel a interpretat clauzele contractuale şi obligaţiiile asumate de părţi neexistând vreo contradictorialitate între argumentele astfel expuse.

În consecinţă, motivul de casare invocat apare nefondat.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta-recurentă a imputat instanţei de apel că, fixând premisa greşită a asumării de A.N.L. a unor obligaţii de rezultat şi nu de diligenţă, ar fi conchis nelegal că Agenţia nu răspunde numai în temeiul contractului de mandat, prin aplicarea art. 1.532 C. civ., ci şi a celorlalte convenţii, la care reclamantul nu a fost parte.

Nu pot fi primite susţinerile privind nulitatea parţială a recursului cu privire la aceste motive de casare, invocate de intimatul-reclamant, prin întâmpinare. Conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancţiunea nulităţii poate interveni numai atunci când criticile formulate nu pot fi încadrate în niciunul din motivele de recurs enumerate limitativ în art. 488 C. proc. civ. De vreme ce recurenta-pârâtă a invocat nesocotirea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 969 şi art. 1073 din C. civ. anterior de la 1864, prezentând argumentele pentru care apreciază că hotărârea atacată înfrânge aceste dispoziţii de drept material, nu se poate reţine nulitatea cererii de recurs.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că aceste critici, subsumate de pârâta-recurentă motivului de casare prev. de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate deoarece calificarea obligaţiilor asumate de A.N.L., conform contractului de mandat, ca fiind obligaţii de rezultat, este corectă.

În acest sens, Înalta Curte constată că, în cadrul proiectului B. au fost încheiate mai multe contracte: de mandat, de antrepriză, de construire şi convenţia MM nr. 1909/06.05.2004, convenţii ce sunt indisolubil interdependente, completându-se reciproc. Contractul de mandat nr. HCA 2-55/24.07.2008 a fost perfectat în temeiul prevederilor Legii nr. 152/1998, iar recurenta A.N.L. a fost împuternicită, prin art. 1, să reprezinte reclamantul în relaţiile cu proiectantul şi antreprenorul general, în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire. Prin art. 14, în cazul în care, din cauze imputabile, antreprenorul general era în imposibilitate de a finaliza lucrările, mandatarul şi-a asumat obligaţia de a asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, iar art. 16 stabilea că mandatul încetează doar la recepţia finală a locuinţei.

Astfel cum în mod just a reţinut instanţa de control judiciar devolutiv, contractul de mandat analizat este un act juridic complex, prin care, distinct de prevederile evocate anterior, A.N.L. avea dreptul de a utiliza sumele din conturile de avans şi de credit ale reclamantului, atât pentru recuperarea cheltuielilor avansate pentru deschiderea amplasamentului şi executarea lucrărilor, cât şi a cheltuielilor necesare pe parcursul execuţiei.

Aşadar, în mod evident, în temeiul contractului de mandat încheiat cu intimatul, recurenta a fost împuternicită să urmărească execuţia şi finalizarea lucrărilor de construire a unei locuinţe, părţile contractante convenind că sunt răspunzătoare de daunele interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menţionat.

În acest context legal şi convenţional, Agenţia era obligată să îndeplinească întocmai obligaţiile asumate prin contractul de mandat şi să răspundă pentru modul în care şi-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispoziţiile art. 1.539 C. civ.

Aceste obligaţii sunt unele de rezultat, întrucât finalitatea urmărită prin activitatea Agenţiei - finalizarea imobilului - era intrinsecă raportului obligaţional, conţinutul obligaţiilor a fost expres menţionat în contractul de mandat, iar mandatarul avea posibilitatea legală şi contractuală de a le îndeplini, astfel cum au fost asumate, executarea obligaţiilor asumate fiind în puterea sa, având la dispoziţie toate pârghiile necesare pentru atingerea rezultatului urmărit de reclamantul-mandant.

Recurenta a mai susţinut că răspunderea sa contractuală trebuia analizată doar în temeiul contractului de mandat şi a art. 1.532 C. civ.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că răspunderea contractuală a pârâtei-recurente a fost atrasă în temeiul contractului de mandat, pentru încălcarea unei obligaţii asumate în nume propriu şi nu de terţi; aşadar, obligaţiile reţinute ca încălcate sunt distincte de cele asumate de constructor şi de antreprenorul general, potrivit contractelor de construire, respectiv de antrepriză generală.

Contrar criticii formulate, diferenţa dintre obiectul şi conţinutul contractelor de mandat şi construire a fost nu numai conştientizată, dar şi valorificată de instanţa de apel, care a validat soluţia primei instanţe numai cu privire la daunele interese pentru lipsa de folosinţă şi a reformat-o, prin respingerea capetelor 2 şi 3 de cerere, soluţie ce a intrat în puterea lucrului judecat.

De aceea, criticile autoarei recursului sunt străine deciziei recurate, faţă de raţionamentul curţii de apel fiind nerelevant că Agenţia nu şi-a asumat termenul de 24 de luni pentru predarea imobilului; pârâta nici nu a fost obligată la predarea imobilului şi nici nu i s-a instituit, implicit, obligaţia de a-l construi.

Printr-o altă critică, se susţine că s-ar fi reţinut în mod greşit culpa Agenţiei în neexecutarea obligaţiilor asumate.

Instanţele devolutive au reţinut că, prin probele administrate în cauză, recurenta nu a făcut dovada faptului că neexecutarea obligaţiilor contractuale este consecinţa unei cauze străine, neimputabile, în timp ce conduita celorlalte entităţi implicate în edificarea proiectului rezidenţial nu a fost apreciată drept exoneratoare de răspundere.

Aceste statuări se întemeiază pe analiza materialului probator şi reprezintă un element de netemeinicie, care nu poate fi reevaluat în recurs, cale extraordinară de atac al cărei obiect este limitat exclusiv la examinarea legalităţii hotărârii atacate, astfel cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În consecinţă, critica va fi înlăturată, fără a fi analizată pe fond.

Pentru acelaşi considerent, va fi înlăturată şi critica prin care se impută instanţei de apel că nu indică expres măsurile prin care A.N.L. ar fi putut determina finalizarea şi predarea imobilului şi nici mijloacele de probă din care ar rezulta că acestea nu au fost implementate.

Instanţa supremă va înlătura şi criticile referitoare la inexistenţa unei clauze penale în contractul de mandat, reţinând că atragerea răspunderii contractuale s-a făcut în mod legal, în temeiul art. 15 din contractul de mandat şi a dispoziţiilor C. civ. de la 1864 privind răspunderea contractuală. Împrejurarea că răspunderea ar putea reveni şi altor entităţi, în baza altor acte juridice, nu poate fi convertită într-o critică de nelegalitate a hotărârii.

De aceea, sunt nerelevante susţinerile recurentei în sensul că nu are prerogativa legală de a asigura finanţarea şi executarea lucrărilor de utilităţi pentru niciunul din amplasamentele pe care se derulează programele sale, din moment ce răspunderea sa nu a fost angajată pentru faptele celorlalte instituţii sau persoane implicate, ci pentru propriile fapte, asumate prin contractul de mandat.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 1740 din 2 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 iunie 2023.