Buyer's rescission claim upheld; sellers' appeal dismissed, buyer's appeal annulled as unstamped.

Şedinţa publică din data de 16 iunie 2022

Asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 31 iulie 2018 pe rolul Tribunalului Vrancea, secţia I civilă, sub nr. x/2018, reclamanta A.. S.R.L. a chemat în judecată pârâţii B., C., D., E., F. şi G. pentru ca, prin hotărâre judecătorească, să se constatate rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, autentificate sub nr. x/21.09.2015, să se repună părţile în situaţia anterioară şi să fie obligaţi pârâţii, în solidar, la plata daunelor calculate conform art. VIII.2 din promisiune, în cuantum de 519.845,22 RON, la care să se adauge penalităţile de întârziere datorate până la achitarea efectivă a debitului.

Pe cale reconvenţională, pârâţii B., C., D. şi E. au solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 10.000 Euro, reprezentând costurile de demolare în baza art. VII.4 din contract.

Prin încheierea din 29 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Vrancea, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale a Tribunalului Vrancea, secţia I civilă, invocată, din oficiu, de instanţă şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a civile şi de contencios administrativ fiscal din cadrul Tribunalului Vrancea.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ fiscal, sub nr. x/2018*, la data de 5 decembrie 2018.

La 24 aprilie 2019 reclamanta şi-a precizat pretenţiile la suma de 949.081,12 RON, la care se adaugă o penalitate de 0,1% pe zi de întârziere începând cu data de 10 iulie 2018 şi până la 31 iulie 2018.

Prin sentinţa civilă nr. 18/2020 din 27 mai 2020, pronunţată de Tribunalul Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ fiscal, în dosarul nr. x/2018, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă, precum şi cererea reconvenţională, s-a dispus rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, pârâţii H. fiind obligaţi să-i restituie reclamantei avansul în cuantum de 318.070,90 RON, iar pârâţii I. să-i restituie reclamantei dublul avansului primit în cuantum de 216.722 RON. De asemenea, pârâţii au fost obligaţi, în solidar, să-i restituie reclamantei cheltuielile efectuate în cuantum de 75.702,95 RON.

Totodată, pârâţii au fost obligaţi la penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi de întârziere, calculate începând cu a 31-a zi de când hotărârea devine executorie pentru neachitarea debitelor în termenul de 30 zile, iar reclamanta-pârâtă a fost obligată să le achite pârâţilor-reclamanţi B., C., D. şi E. despăgubiri pentru demolare de 10.000 EUR sau echivalentul în RON la data achitării debitului, sumă ce se va actualiza cu indicele de inflaţie şi la care se va adăuga dobânda legală calculată de la 13 iunie 2018 până la data achitării efective.

Reclamanta-pârâtă a fost obligată la penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi de întârziere, calculate începând cu a 31-a zi de când hotărârea devine executorie pentru neachitarea debitelor în termenul de 30 zile, către pârâţii-reclamanţi H..

S-au compensat cheltuielile de judecată, pârâţii I. au fost obligaţi la plata sumei de 23.045,75 RON, iar pârâţii H. la plata sumei de 1.042 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamantă.

Împotriva sentinţei civile nr. 18/2020 din 27 mai 2020 a Tribunalului Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal au declarat apel reclamanta A.. S.R.L., pârâţii I., precum şi pârâţii H..

Apelanta-reclamantă A.. S.R.L. a solicitat obligarea pârâţilor H. la restituirea sumei de 348.118,3 RON, din care la suma de 318.070,90 RON să se adauge dobânda legală până la data plăţii efective şi penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere în raport de art. VIII.3 din promisiune, sumă ce reprezintă următoarele: 318.070,90 RON reprezintă dublul avansului primit; dobânda legală în cuantum de 13.158,13 RON pentru suma de 185.761 RON (dublul sumei plătite, cu titlu de avans, în cuantum de 92.880,90 RON); dobânda legală în cuantum de 16.889,25 RON, calculată la suma de 450.380 RON (dublul sumei plătite, cu titlu de avans, în cuantum de 225.190 RON).

Apelanţii-pârâţi I. au criticat sentinţa instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În esenţă, apelanţii-pârâţi B., C., D. şi E. au apreciat că soluţia adoptată de prima instanţă este nelegală şi lipsită de temeinicie.

Prin decizia nr. 290/2020 din 13 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-au respins apelurile declarate de pârâţii, precum şi de pârâţii H. împotriva sentinţei atacate, s-a respins, ca inadmisibil, apelul incident declarat de pârâţii H. şi s-a admis apelul declarat de societatea reclamantă A.. S.R.L.

De asemenea, s-a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de J..

S-a schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul că s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de societatea reclamantă, s-a constatat rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, şi au fost obligaţi pârâţii H. la plata sumei de 636.141,8 RON, către reclamantă. Pârâţii F., G., B., C., D. şi E. au fost obligaţi la plata penalităţilor de 0,1% pe zi de întârziere, începând cu data de 09.07.2018 şi până la data plăţii efective a sumelor datorate, cu titlu de debit principal, constând în suma de 636.141,8 RON, în privinţa pârâţilor B., C., D. şi E., respectiv suma de 216.722 RON, în privinţa pârâţilor F. şi G..

S-a respins, ca neîntemeiată, atât excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de reclamantă, cât şi cererea reconvenţională formulată de pârâţii-reclamanţi H..

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate, apelanţii-pârâţi au fost obligaţi, în solidar, la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 46.091,5 RON, constând în cheltuieli judiciare efectuate în faţa primei instanţei, precum şi la plata sumei de 24.259,58 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Prin cererea transmisă, prin e-mail, la data de 5 ianuarie 2021 reclamanta A.. S.R.L. a solicitat îndreptarea erorii materiale din dispozitivul deciziei nr. 290/13.11.2020 a Curţii de Apel Galaţi, în sensul de a se menţiona corect obligarea apelanţilor-pârâţi F. şi G. la plata debitului principal de 433.444 RON, şi nu de 216.722 RON, precizând că suma solicitată reprezintă dublul sumei de 216.722 RON, conform promisiunii de vânzare-cumpărare, acesta fiind cuantumul purtător de penalităţi.

La aceeaşi dată, distinct de cererea de îndreptare a erorii materiale, s-a depus la dosar de către reclamanta A.. S.R.L. cerere de lămurire şi de completare a dispozitivului, în temeiul dispoziţiilor art. 443 şi art. 444 din C. proc. civ., cu acelaşi petit, respectiv obligarea intimaţilor-pârâţi F. şi G. la plata debitului principal de 433.444 RON, şi nu de 216.722 RON, arătând că suma solicitată reprezintă dublul sumei de 216.722 RON, conform promisiunii de vânzare-cumpărare, acesta fiind cuantumul purtător de penalităţi.

La data de 20 ianuarie 2021 societatea A.. S.R.L. a depus la dosar completare la recursul formulat împotriva deciziei nr. 290/2020 a Curţii de Apel Galaţi şi completare la cererea de lămurire şi de completare a dispozitivului, în sensul că a solicitat obligarea pârâţilor la plata, cu titlu de penalitate de 0,1% pe zi de întârziere la sumele acordate de instanţă, reprezentând cheltuielile efectuate ca urmare a încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare din data de 9 iulie 2018, fără a fi avut în vedere dublul sumelor la care promitenţii vânzători au fost deja obligaţi.

Prin urmare, a solicitat admiterea cererii de lămurire şi de completare şi cu privire la faptul că hotărârea de apel a obligării pârâţilor la aplicarea penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, calculate de la data de 9 iulie 2018, aplicate la suma de 75.702,95 RON, care au fost acordate în fond de instanţă, reprezentând cheltuielile cu procedurile necesare încheierii şi executării promisiunii de vânzare-cumpărare.

Prin decizia nr. 38/R din 10 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a luat act de renunţarea reclamantei Societatea A.. S.R.L., în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi F. şi G., intimaţii-pârâţi B., C., D. şi E. şi cu intimatul-intervenient accesoriu J., la cererea de îndreptare eroare materială, lămurire, respectiv completare a deciziei nr. 290/13.11.2020 a Curţii de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă.

Împotriva deciziei nr. 290/2020 din 13 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, recurenta-reclamantă A.. S.R.L., recurenţii-pârâţi B., C., D. şi E., precum şi recurenţii-pârâţi G. şi F. au declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 26 martie 2021.

1. Recursul declarat de reclamanta A.. S.R.L. (R1)

Prin recursul formulat reclamanta a solicitat să se constate contradicţia dintre considerentele hotărârii şi dispozitiv, în sensul că deşi instanţa a admis, în tot, apelul reclamantei, a menţinut în tot partea cu obligarea la plata de către pârâţii F. şi G. a sumei de 433.444 RON, care reprezenta dublul sumei primite de aceştia în baza promisiunii de vânzare-cumpărare de la societatea A.. S.R.L., în dispozitivul hotărârii din apel a indicat că penalităţile se calculează şi se achită doar la suma de 216.722 RON.

În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului şi înlăturarea contradicţiei dintre considerente şi dispozitiv, hotărârea din apel urmând să fie menţinută, în rest, ca fiind temeinică şi legală, cu referire la modalitatea în care instanţa trebuie să se pronunţe.

S-a învederat că suma de 216.722 RON reprezintă suma plătită către pârâţii F. şi G., iar debitul principal pe care aceştia îl datorează societăţii A. S.R.L. este reprezentat de dublul acestei sume, adică cuantumul de 433.444 RON, astfel cum reiese din cuprinsul promisiunii de vânzare-cumpărare.

În drept, recursul reclamantei A.. S.R.L. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

2. Recursul declarat de pârâţii B., C., D. şi E. (R2)

Recurenţii-pârâţi B., C., D. şi E. au criticat decizia Curţii de Apel Galaţi sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Potrivit recurenţilor pârâţi, instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii susţin că s-a încălcat principiul tantum devolutum quantum apellatum, cât timp apelul declarat de societatea reclamantă a vizat schimbarea în parte a sentinţei pronunţate de Tribunalul Vrancea, respectiv doar cu privire la obligarea pârâţilor H. la restituirea sumei de 348.118,3 RON, din care la suma de 318.070,90 RON să se adauge dobânda legală şi penalităţile de întârziere în cuantum de 0,1% în raport de art. VIII.3 din promisiune; s-a mai solicitat desfiinţarea dispoziţiei instanţei de fond cu privire la obligarea societăţii la plata sumei de 10.000 Euro, cu accesorii, conform promisiunii şi, totodată, să fie obligaţi pârâţii H. la plata cheltuielilor de judecată în apel.

S-a arătat că societatea A.. S.R.L. a solicitat devoluţiunea judecăţii de fond doar sub aspectele indicate mai sus, neînţelegând să critice sentinţa în ceea ce priveşte dispoziţia instanţei de fond referitoare la rezoluţiunea promisiunii, iar nu de constatare a rezoluţiunii, şi nici dispoziţia instanţei de fond cu privire la compensarea cheltuielilor de judecată şi obligarea pârâţilor H. la plata doar a sumei de 1.042 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Din contră, apelanta-reclamantă a solicitat, la punctul 2 lit. c) din cererea de apel, menţinerea acestor dispoziţii ale instanţei de fond, necriticate.

Cu toate acestea, depăşind atribuţiile puterii judecătoreşti de a judeca în limita învestirii sale, Curtea de Apel Galaţi s-a pronunţat şi în ceea ce priveşte dispoziţia instanţei de fond de rezoluţiune a promisiunii şi de constatare a rezoluţiunii promisiunii de la o anumită dată, respectiv 8 iunie 2018, obligând pârâţii H. să plătească reclamantei şi cheltuielile de judecată de la fond.

Curtea de Apel Galaţi a depăşit limitele învestirii sale şi, aplicând un principiu absolut al devoluţiunii apelului, a reluat judecata cauzei pe aceste aspecte care nu au fost criticate efectiv prin apel.

Totodată, recurenţii susţin că a fost încălcat şi principiul tantum devolutum quantum judicatum, întrucât reclamanta prin cererea de chemare în judecată a solicitat obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 519.845,22 RON, iar prin decizia recurată aceştia au fost obligaţi la plata sumei de 847.863,8 RON, fără ca această diferenţă să reprezinte dobânzi, rate sau venituri ajunse la termen ulterior pronunţării sentinţei primei instanţe. De asemenea, aceştia menţionează că reclamanta a precizat cuantumul pretenţiilor la instanţa de fond la al patrulea termen de judecată, cu încălcarea art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Decizia dată este rezultatul încălcării regulilor referitoare la lipsa caracterului absolut al devoluţiunii apelului, acestea fiind reguli de procedură a căror nerespectare atrage, în opinia recurenţilor-pârâţi, sancţiunea nulităţii.

O altă încălcare a dispoziţiilor legale, cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., constă în aceea că instanţa de apel, deşi a respins ca inadmisibil apelul incident declarat de pârâţii H., a omis să motiveze această soluţie, în cuprinsul deciziei recurate nefiind indicate motivele pe care se întemeiază soluţia dată apelului incident.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material relative la interpretarea contractului şi la existenţa obligaţiilor solidare.

În cauză, instanţele devolutive nu au reţinut în sarcina promitenţilor H. vreo culpă în neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, ci au reţinut că elementul care a determinat neîncheierea actului a fost neobţinerea autorizaţiei de construcţie.

Cu toate acestea, Curtea de Apel Galaţi a motivat obligarea promitenţilor H. la plata dublului avansului primit, la dobânzi şi penalităţi, prin aceea că neasumarea de către pârâţii H. a obligaţiei de obţinere a autorizaţiei de construcţie nu conduce la reţinerea renunţării la solidaritate, aşa cum aceşti pârâţi au susţinut, potrivit art. 1453 din C. civ.

Instanţa de apel a reţinut că o asemenea renunţare la solidaritate se putea pune în discuţie doar în ipoteza în care ab initio "obligaţia ar fi fost solidară, ulterior creditorul înţelegând să renunţe la acest beneficiu".

Aplicând dispoziţiile art. 1443 din C. civ. la conţinutul art. IV din promisiune, rezultă părţile au stipulat obligaţii solidare între promitenţii vânzători, iar, în ceea ce priveşte obligaţia de la lit. d) - să solicite şi să obţină autorizaţia de construire, s-a prevăzut expres faptul că "această obligaţie le incumbă numai promitenţilor F. şi G.".

S-a învederat că, ab initio, conform proiectului de promisiune prezentat părţilor spre semnare, toate obligaţiile au fost prevăzute a fi solidare, iar la solicitarea promitenţilor vânzători H., care nu au dorit să îşi asume obligaţia de a solicita şi a obţine autorizaţia de construire, s-a prevăzut, în mod expres, că obligaţia de la punctul IV.1 lit. d) le incumbă doar promitenţilor vânzători F. şi G..

Acesta este şi motivul pentru care, în corpul articolului VIII din promisiune, s-au reglementat două ipoteze distincte: pe de-o parte, cea de la pct. 1, potrivit căreia dacă până la expirarea termenului prevăzut la art. VII.3 oricare dintre promitentele vânzătoare nu se prezintă la notariat în vederea semnării contractului de vânzare-cumpărare, promitenta cumpărătoare are dreptul fie să solicite instanţei pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, fie să considere rezolvit de plin drept antecontractul, iar pe de altă parte, ipoteza de la pct. 2, potrivit căreia în cazul neexecutării altor obligaţii stabilite prin antecontract "în sarcina promitenţilor vânzători care vor împiedica încheierea contractului" sau în cazul în care nu se obţine autorizaţia de construire, nu s-a mai reglementat posibilitatea rezolvirii promisiunii prin pact comisoriu, ci s-a prevăzut că promitenţii vânzători se obligă să achite de două ori suma primită cu titlu de avans etc.

În accepţiunea, recurenţilor-pârâţi aceste clauze se impun a fi interpretate conform regulilor instituite de C. civ., respectiv art. 1266 şi următ.

Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1267 din C. civ., text de lege potrivit căruia "clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului".

Recurenţii-pârâţi apreciază că, în interpretarea contractului, instanţa de judecată nu poate privi o clauză ut singuli; mai mult, nu poate înlătura de la aplicare, printr-o interpretare forţată, o clauză expresă şi lipsită de echivoc.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 1267 din C. civ., instanţa de apel a observat corect faptul că promitenţii vânzători H. şi, respectiv I. s-au obligat faţă de promitenta cumpărătoare A.. S.R.L. să vândă anumite terenuri situate în Focşani, intenţia promitentei cumpărătoare fiind de a edifica un spaţiu comercial (art. II.1 din promisiune).

Tot corect, instanţa de apel a reţinut şi faptul că promitenţii vânzători şi-au asumat şi alte obligaţii, respectiv cele indicate la art. IV din promisiune, cu menţionarea expresă a faptului că în ceea ce priveşte obligaţia de la art. IV.1 lit. d), respectiv de solicitare şi obţinere a autorizaţiei de construire, aceasta "le incumbă numai promitenţilor vânzători F. şi G.".

În ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor de la art. VIII - Clauza penală, instanţa de apel s-a îndepărtat de regula mai sus amintită, iar interpretarea dată acestui articol nu corespunde interpretării clauzelor unele prin altele şi potrivit înţelesului ce rezultă din ansamblul contractului.

Recurenţii-pârâţi au solicitat să se observe faptul că în vederea conservării drepturilor şi intereselor promitentei cumpărătoare, care a achitat în baza promisiunii şi a actului adiţional, anumite sume cu titlu de avans, s-au stipulat următoarele clauze penale:

- cea de la art. VIII.1, care sancţionează neprezentarea "oricărui promitent vânzător" la notariat în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în termenul stipulat la art. VII.3, de la obţinerea autorizaţiei de construire, care realizează obiectul promisiunii de vânzare cumpărare, ipoteză în care promitenta cumpărătoare avea opţiunea între a solicita pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic şi cea de a considera rezolvit de plin drept antecontractul, cu obligarea promitenţilor vânzători la restituirea dublului avansului primit etc.

- cea de la art. VIII.2, care sancţionează neexecutarea oricăror alte obligaţii stabilite prin antecontract sau în cazul în care nu se obţine autorizaţia de construire, antecontractul încheiat între părţi îşi încetează valabilitatea, conform art. VII.1, ipoteză în care promitenţii vânzători se obligă să achite de două ori suma primită cu titlu de avans.

S-a reiterat faptul că obligaţiile suplimentare asumate de promitenţii vânzători, conform art. IV.1, au caracter solidar, cu excepţia clar şi expres prevăzută a obligaţiei de la lit. d), respectiv solicitarea şi obţinerea autorizaţiei de construire.

Din perspectiva reglementării în cuprinsul promisiunii a acestei excepţii de la regula solidarităţii, practic, o renunţare la solidaritate în ceea ce priveşte această obligaţie, părţile au stipulat în cadrul articolului VIII două ipoteze, cu titlu de clauză penală, iar printr-o interpretare corectă a acestor dispoziţii, niciuna nu este aplicabilă promitenţilor vânzători H..

Astfel, ipoteza de la articolul VIII.1 din promisiune vizează neprezentarea la notariat a "oricăruia din promitenţii vânzători", ipoteză care nu poate fi reţinută în sarcina promitenţilor vânzători H., aceştia notificând-o pe cumpărătoare în repetate rânduri, ca urmare a îndeplinirii obligaţiilor asumate, să li se comunice data şi biroul notarial la care să se prezinte.

Ipoteza de la art. VIII.2 vizează neîndeplinirea altor obligaţii sau a obligaţiei de obţinere a autorizaţiei de construire, ipoteza care, ca urmare a reglementarii distincte a obligaţiilor, a fost stipulată prin utilizarea sintagmei "promitenţii vânzători".

Aşadar, se poate observa cu claritate faptul că s-a renunţat la sintagma "oricare din promitenţii vânzători", care conduce la concluzia obligaţiei solidare şi indivizibile, şi s-a optat, ca urmare a stipulării exprese a faptului că această obligaţie, cea relativă la autorizaţia de construire, este solidară doar pentru F. şi G., la utilizarea sintagmei "promitenţii vânzători", sintagmă ce nu poate viza decât promitenţii vânzători care şi-au asumat această obligaţie.

Per a contrario, dacă obligaţia relativă la autorizaţia de construire nu era exceptată de la regula solidarităţii enunţată la art. IV.1 primul paragraf, nu s-ar fi impus stipularea celor două ipoteze de clauză penală: o ipoteză aplicabilă oricărui promitent vânzător şi o ipoteză aplicabilă promitenţilor vânzători cărora le incumba obligaţia de a obţine autorizaţia de construire.

Prin urmare, rezultă, fără niciun echivoc, că existând obligaţii pe care promitenţii vânzători nu şi le-au asumat solidar (art. VI.1 lit. d), părţile au reglementat şi clauze penale distincte, relativ la conduita oricărui promitent în calitate de obligat solidar, dar şi relativ la conduita promitenţilor care nu şi-au îndeplinit obligaţia de obţinere a autorizaţiei de construire, iar aceştia nu pot fi decât promitenţii vânzători F. şi G..

Faţă de înţelesul clar şi lipsit de echivoc al actului juridic "promisiune de vânzare-cumpărare", în opinia pârâţilor B., C., D. şi E., soluţia instanţei de apel apare a fi vădit nelegală.

Faţă de împrejurarea că promitenţii vânzători H. nu au nicio culpă în neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică (scop al promisiunii), s-a solicitat să se constate că acestora nu le sunt aplicabile dispoziţiile art. VIII.1, art. VIII.2 şi art. VIII.3 din promisiune şi, pe cale de consecinţă, să se dispună înlăturarea obligării lor la plata dublului avansului primit, a costurilor efectuate de promitenta cumpărătoare cu proiectul în vederea obţinerii autorizaţiei de construire, a penalităţilor de 0,1%, a dobânzilor, precum şi a cheltuielilor de judecată efectuate, în apel, de către reclamanta societatea A.. S.R.L. şi intervenientul J..

Totodată, s-a solicitat menţinerea hotărârii instanţei de fond în ceea ce priveşte admiterea cererii reconvenţionale formulate de promitenţii H., cu obligarea societăţii reclamante şi a intervenientului J. la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel şi în recurs.

3. Recursul declarat de G. şi F. (R3)

Recurenţii-pârâţi G. şi F. au criticat decizia Curţii de Apel Galaţi sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanţa de apel a pronunţat decizia atacată cu încălcarea flagrantă a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, mai exact, cu încălcarea art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6) şi a art. 477 C. proc. civ.

Faţă de limitele stabilite prin cererea de apel de către apelanta-reclamantă A.. S.R.L., prin care s-a solicitat schimbarea sentinţei civile nr. 18/2020 a Tribunalului Vrancea doar cu privire la intimaţii-pârâţi H., recurenţii-pârâţi G. şi F. consideră că instanţa de apel a extins cererea, în mod nelegal, dispunând obligarea pârâţilor I. şi la plata penalităţilor.

Prin încălcarea de către instanţa de apel a limitelor învestirii sale, recurenţilor I. le-a fost, totodată, încălcat grav şi dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil, întrucât nu au formulat apărări, apelul promovat de reclamantă vizându-i doar pe pârâţii H.. Această modalitate a instanţei de judecată de a analiza o cerere de apel formulată doar cu privire la o parte din pârâţi şi de a dispune şi cu privire la pârâţii care nu erau vizaţi prin cererea de apel, reprezintă o încălcare gravă a dreptului la apărare prevăzut de art. 13 din C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenţii-pârâţi F. şi G. au susţinut că hotărârea pronunţată de instanţa de apel nu este motivată şi că aceasta conţine, totodată, motive contradictorii, contradicţii care ţin de esenţa problemelor de drept material supuse analizei.

O primă contradicţie a deciziei recurate priveşte faptul că deşi instanţa de apel a constatat că încheierea contractului de vânzare-cumpărare este condiţionată de obţinerea autorizaţiei de construire, cu toate acestea a considerat că neobţinerea autorizaţiei nu poate fi opusă decât în situaţia în care reclamanta ar fi formulat o cerere de perfectare a contractului de vânzare-cumpărare.

Alte considerente contradictorii vizează faptul că instanţa de apel a reţinut că obligaţia pârâţilor I. este afectată de condiţia suspensivă a predării documentaţiei DTAC de către reclamantă, însă a concluzionat că neîndeplinirea acestei condiţii de către reclamantă nu ar fi împiedicat obţinerea autorizaţiei de către pârâţii I..

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii susţin că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv a art. 1398, 1400, 1549, 1270 şi 1271 din C. civ. şi art. 7 din Legea nr. 50/1991.

Astfel, s-a arătat că obligaţia asumată de pârâţii I. privind obţinerea autorizaţiei de construire este o obligaţie afectată de o condiţie suspensivă, prevăzută de art. IV.2.4 şi art. IX.1, aşa cum a reţinut, de altfel, şi instanţa de apel.

Această condiţie suspensivă nu s-a îndeplinit ca urmare a conduitei culpabile a reclamantei, care nu şi-a respectat obligaţiile asumate prin art. IV.2.4 din promisiune, în sensul de a preda documentaţia tehnică în termen de 60 de zile lucrătoare de la data semnării promisiunii, respectiv până la data de 21 noiembrie 2015. Prin urmare, neîndeplinirea condiţiei suspensive ca urmare a culpei reclamantei conduce la concluzia că obligaţia de a obţine autorizaţia nici nu s-a născut, astfel încât instituţia rezoluţiunii este incompatibilă cu prezenta cauză.

Potrivit recurenţilor, aceştia nu pot avea nicio culpă pentru neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare având în vedere că obligaţia de obţinere a autorizaţiei de construire nu s-a născut încă.

Recurenţii pârâţi au susţinut că instanţa era obligată să observe diferenţa esenţială dintre cele două instituţii juridice: rezoluţiunea contractului şi obligaţia afectată de condiţie.

Astfel, în cazul rezoluţiunii, sancţiune ce se aplică în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale născute, părţile sunt repuse în situaţia anterioară, instanţa obligându-le la restituirea prestaţiilor şi, eventual, la plata prejudiciilor create. În schimb, în cazul unei obligaţii afectate de o condiţie suspensivă mixtă (cum este cazul în speţă), nu poate opera sancţiunea rezoluţiunii, întrucât obligaţia nu s-a născut şi, pe cale de consecinţă, nu se poate dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară.

În mod nelegal, instanţa de apel a considerat că "predarea DTAC de către executantul K. S.R.L. către societatea reclamantă la data de 05.12.2017 nu împiedică obţinerea autorizaţiei de construire (...)", întrucât o astfel de argumentare constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 50/1991, potrivit cărora cererea pentru emiterea autorizaţiei trebuie să fie însoţită de documentaţia tehnică DTAC.

Sancţionarea pârâţilor F. şi G. cu aplicarea clauzei penale prevăzute de art. VIII.2 din promisiune, în sensul obligării acestora la restituirea dublului avansului primit, este nelegală şi de natură a contura o îmbogăţire fără justă cauză în favoarea reclamantei.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată acordate, recurenţii-pârâţi au apreciat că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., atât prin prisma faptului că instanţa de judecată nu putea constata culpa pârâţilor F. şi G. în neexecutarea obligaţiei afectate de condiţia suspensivă şi, pe cale de consecinţă, nu putea dispune rezoluţiunea promisiunii bilaterale, dar şi prin prisma faptului că aceste cheltuieli sunt străine cauzei.

Norma de drept material încălcată de instanţă este situată în sfera răspunderii civile delictuale (art. 1357 din C. civ.), adică o culpă în executarea obligaţiilor contractuale care să fi determinat promovarea litigiului, culpă care să atragă astfel obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată.

Recurenţii-pârâţi F. şi G. au depus, la data de 10 mai 2021, întâmpinare la recursul formulat de recurenta-reclamantă S.C. A.. S.R.L., prin care au solicitat anularea cererii de recurs, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. în subsidiar, au solicitat respingerea cererii de recurs ca fiind inadmisibilă, potrivit art. 488 alin. (2), art. 459 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă A.. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârâţii B., C., D. şi E., ca nefondat.

De asemenea, la data de 28 iunie 2021 recurenta-reclamantă a depus întâmpinare la recursul formulat de pârâţii F. şi G., solicitând respingerea acestuia, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Intimatul-intervenient J. a depus întâmpinare la recursul formulat de pârâţii F. şi G., solicitând respingerea acestuia, ca nefondat. De asemenea, intimatul-intervenient a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâţii B., C., D. şi E., prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă şi recurenţii-pârâţi nu au formulat răspuns la întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 10 martie 2022 s-au admis, în principiu, recursurile declarate de recurenţii-pârâţi B., C., D. şi E., respectiv de recurenţii-pârâţi G. şi F., precum şi recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., s-a prorogat discutarea excepţiei de netimbrare şi a celei de nulitate a recursului declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., stabilindu-se termen la data de 26 mai 2022, ora 10:00, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul de judecată din 26 mai 2022, Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., chestiunea prealabilă a timbrajului în ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-reclamantă A.. S.R.L., soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii.

Înalta Curte constată că excepţia netimbrării recursului reclamantei societatea A.. S.R.L. este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Astfel, se reţine că potrivit dispoziţiilor art. 197 din C. proc. civ., "în cazul în care cererea este supusă timbrării, dovada achitării taxelor datorate se ataşează cererii. Netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage anularea cererii de chemare în judecată, în condiţiile legii".

De asemenea, art. 486 alin. (2) din C. proc. civ. prevede că la cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei de timbru, iar alin. (3) teza I al aceluiaşi articol stabileşte că această cerinţă este prevăzută sub sancţiunea nulităţii.

Conform dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, "recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti se taxează cu 100 RON dacă se invocă unul sau mai multe dintre motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1 - 7 din C. proc. civ..", iar potrivit art. 33 alin. (1) din acelaşi act normativ, "taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepţiile prevăzute de lege".

În aplicarea acestor texte de lege, instanţa supremă constată că prin adresa comunicată la data de 6 aprilie 2021 (la sediul procesual ales indicat prin cererea de recurs - dosarul de recurs, volumul I), recurentei reclamante societatea A.. S.R.L. i s-a pus în vedere să depună la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 100 RON, sub sancţiunea anulării cererii de recurs.

De asemenea, se constată că recurenta reclamantă a fost citată pentru termenul de judecată din 26 mai 2022, cu menţiunea de a achita taxa judiciară de timbru în sumă de 100 RON .

Întrucât societatea A.. S.R.L. nu şi-a îndeplinit obligaţia de a depune dovada achitării taxei judiciare de timbru, datorată conform art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, până la termenul din 26 mai 2022, când a rămas în pronunţare cauza, devine incidentă sancţiunea nulităţii recursului.

Este de amintit că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei acţiuni sau căi de atac, dar şi respectarea dispoziţiilor imperative vizând plata taxelor judiciare de timbru fără de care nu se poate trece la analiza cererilor formulate în faţa instanţei, aceasta nefiind legal sesizată.

Faţă de cele ce preced şi pentru a da eficienţă principiului constituţional al egalităţii în faţa legii, instanţa este obligată a examina cererile cu care este sesizată, prin prisma îndeplinirii condiţiilor de exercitare stabilite de lege.

Or, în cauză, aceste cerinţe se constată a nu fi îndeplinite, motiv pentru care, în temeiul art. 486 alin. (3) teza I, raportat la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să anuleze ca netimbrat recursul declarat de recurenta reclamantă societatea A.. S.R.L. împotriva deciziei nr. 290/2020 din 13 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursurile declarate de recurenţii-pârâţi B., C., D. şi E., precum şi de recurenţii-pârâţi G. şi F. sunt nefondate.

În mod prioritar, se cuvine menţionat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)".

I. Recursul declarat de recurenţii-pârâţi B., C., D. şi E., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., este nefondat pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. este invocat formal, deoarece recurenţii nu au indicat actul pe care instanţa de apel l-a săvârşit cu încălcarea atribuţiile autorităţii judecătoreşti şi pe care numai un organ al puterii legislative sau executive îl putea face.

Criticile privind încălcarea dispoziţiilor art. 477 şi 478 C. proc. civ., subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Este de menţionat că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept. Efectul devolutiv al apelului este însă limitat de ceea ce s-a apelat, potrivit art. 477 C. proc. civ., şi de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, conform art. 478 din acelaşi cod.

Potrivit recurenţilor, instanţa de apel a încălcat principiul tantum devolutum quantum judicatum întrucât reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, a solicitat obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 519.845,22 RON, iar prin decizia recurată aceştia au fost obligaţi la plata sumei de 847.863,80 RON, fără ca această diferenţă să reprezinte dobânzi, rate sau venituri ajunse la termen ulterior pronunţării sentinţei primei instanţe.

În conformitate cu principiului tantum devolutum quantum judicatum prevăzut la art. 478 C. proc. civ., efectul devolutiv al apelului vizează numai ceea ce s-a judecat de către prima instanţă, în apel neputându-se formula pretenţii noi.

Verificând actele din dosarul primei instanţe se constată că reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, a solicitat rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea pârâţilor, în solidar, la plata daunelor calculate conform art. VIII.2 din promisiune, în cuantum de 519.845,22 RON, la care se adaugă penalităţile de întârziere datorate până la achitarea efectivă a debitului.

Ulterior, la data de 24.04.2019, reclamanta şi-a precizat cererea de chemare în judecată în sensul că a mărit cuantumul pretenţiilor la suma de 852.863,9 RON, reprezentând dublul sumei primite de pârâţi cu titlu de avans.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a admis apelul reclamantei, a anulat în parte sentinţa atacată şi, în rejudecare, a dispus obligarea pârâţilor H. la plata către reclamantă a dublului sumei primite cu titlu de avans potrivit promisiunii de vânzare-cumpărare, respectiv 636.141,8 RON. Totodată, instanţa de prim-control judiciar a menţinut dispoziţia sentinţei apelate privind obligarea pârâţilor I. la plata sumei de 216.722 RON, reprezentând dublul sumei primite de aceştia cu titlu de avans. Aşadar, pârâţii au fost obligaţi la plata sumei de 852.863,9 RON, reprezentând dublului sumei primite cu titlu de avans, potrivit precizării cuantumului pretenţiilor depuse la prima instanţă în data de 24.04.2019.

În consecinţă, Înalta Curte constată că nu au fost încălcate limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, întrucât instanţa de apel, prin obligarea pârâţilor H. la plata dublului avansului primit potrivit promisiunii de vânzare-cumpărare în cuantum de 636.141,8 RON, a respectat limitele învestirii prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost ea modificată de parte.

Totodată, se reţine că prin cererea de mărire a cuantumului pretenţiilor reclamantei din data de 24.04.2019 nu s-a modificat cererea de chemare în judecată, în sensul prevăzut de art. 204 alin. (1) C. proc. civ., contrar criticilor recurenţilor.

O altă critică vizează încălcarea principiului tantum devolutum quantum apellatum, întrucât prin apelul declarat societatea reclamantă nu a criticat sentinţa primei instanţe sub aspectul constatării rezoluţiunii şi a compensării cheltuielilor de judecată şi obligarea pârâţilor H. la plata doar a sumei de 1.042 cheltuieli de judecată.

Potrivit principiului tantum devolutum quantum apellatum prevăzut la art. 477 C. proc. civ., efectul devolutiv al apelului nu vizează, cu necesitate, toate problemele de fapt şi de drept care au fost dezbătute de prima instanţă, ci numai acelea care sunt criticate expres sau implicit de către apelant.

Verificând cererea de apel se constată că reclamanta a solicitat schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul că în rejudecare pârâţii H. să fie obligaţi la plata dublului avansului primit potrivit promisiunii de vânzare-cumpărare, în cuantum de 318.070,90 RON, a dobânzii legale până la plata efectivă şi a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,1% zi de întârziere potrivit VIII.3 din promisiune. De asemenea, apelanta-reclamantă a mai solicitat respingerea cererii reconvenţionale formulate de pârâţii B., C., D. şi E..

Prin decizia recurată, instanţa de apel a respins apelurile declarate de pârâţi, a respins ca inadmisibil apelul incident declarat de pârâţii H. şi a admis apelul declarat de reclamantă. A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de societatea reclamantă, s-a constatat rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare şi au fost obligaţi pârâţii B., C., D. şi E. la plata sumei de 636.141,8 RON, către reclamantă. De asemenea, pârâţii F., G., B., C., D. şi E. au fost obligaţi la plata penalităţilor de 0,1% pe zi de întârziere, începând cu data de 09.07.2018 şi până la data plăţii efective a sumelor datorate, cu titlu de debit principal pentru fiecare dintre pârâţi, fiind respinsă, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională formulată de pârâţii reclamanţi B., C., D. şi E.. S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate, iar apelanţii-pârâţi au fost obligaţi, în solidar, la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 46.091,50 RON, constând în cheltuieli judiciare efectuate în faţa primei instanţei, precum şi la plata sumei de 24.259,58 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Sunt de menţionat şi prevederile art. VIII pct. 1 lit. b) din promisiune, potrivit cărora în situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare nu s-a perfectat, reclamanta, în calitate de promitentă-cumpărătoare, are opţiunea de a considera rezolvit de plin drept contractul cu obligaţia promitenţilor vânzători de a achita dublul sumei primite cu titlu de avans.

De asemenea, potrivit art. VIII pct. 3 din promisiune, plata dublului sumei primite cu titlu de avans de către promitenţii vânzători trebuie efectuată în termen de 30 de zile de la rezilierea contractului, sub sancţiunea unei penalităţi în cuantum de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere.

Din prevederile contractuale evocate rezultă fără niciun dubiu că pentru a fi obligaţi pârâţi la plata sumei reprezentând dublul avansului primit trebuie constată rezoluţiunea promisiunii de vânzare-cumpărare, iar pentru a curge penalităţile de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere este necesar să se stabilească data rezoluţiunii contractului.

În consecinţă, Înalta Curte constată că au fost respectate limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, deoarece instanţa de apel, pentru a analiza criticile reclamantei privind obligarea la plata dublului sumei primite cu titlu de avans şi a penalităţilor în cuantum de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere potrivit VIII.3 din promisiune, trebuia să constate implicit rezoluţiunea promisiunii de vânzare-cumpărare şi data de la care produce efecte.

Totodată, se constată că nu au fost încălcate limitele efectului devolutiv nici prin reanalizarea cheltuielilor de judecată efectuate în faţa primei instanţe şi obligarea pârâţilor, în solidar, la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 46.091,50 RON, întrucât prin admiterea apelului reclamantei a fost schimbată în parte sentinţa atacată şi, rejudecând cauza în fond, instanţa de apel era obligată să se pronunţe asupra cheltuielilor judiciare solicitate de părţi în raport de noua situaţie, potrivit art. 453 C. proc. civ.

În concluzie, instanţa de apel nu a încălcat normele de procedură privind limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă şi de ceea ce s-a apelat, potrivit art. 477 şi 478 C. proc. civ., motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nefiind fondat.

În egală măsură nici criticile privind nemotivarea soluţiei de respingere a apelului incident declarat de pârâţii B., C., D. şi E., circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu sunt fondate.

În aprecierea recurenţilor, deşi instanţa de apel a respins ca inadmisibil apelul incident declarat de pârâţii B., C., D. şi E., a omis să motiveze această soluţie.

Verificând, însă, încheierea din data de 21 octombrie 2020, în care au fost consemnate dezbaterile părţilor pe fondul cererilor de apel, se reţine că instanţa de apel a pus în discuţia părţilor admisibilitatea apelului incident declarat de pârâţi şi a constatat că acesta este inadmisibil prin raportare la dispoziţiile art. 472 C. proc. civ., având în vedere calitatea de apelanţi a respectivilor pârâţi.

Înalta Curte constată că prin încheierea în cuprinsul căreia au fost consemnate dezbaterile părţilor pe fondul cererilor de apel, parte integrantă din hotărârea pronunţată, potrivit art. 425 alin. (1) lit. a) teza a II-a C. proc. civ., instanţa de apel a motivat soluţia de respingere a apelului incident al pârâţilor B., C., D. şi E..

În consecinţă, motivarea curţii de apel conţine temeiurile pentru care s-a respins ca inadmisibil apelul incident formulat de pârâţi şi este conformă dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind cazul unei nemotivări, contrar celor susţinute de recurenţi.

În acest context, împrejurarea că recurenţii nu sunt de acord cu motivarea instanţei de apel nu determină aplicarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât această critică este nefondată.

Nici criticile recurenţilor privind aplicarea greşită de către instanţa de apel a normelor de drept material referitoare la interpretarea contractului şi a existenţei obligaţiei solidare, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Potrivit recurenţilor instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1453 C. civ. prin obligarea acestora la plata dublului avansului primit în condiţiile în care aceasta a reţinut că neasumarea obligaţiei de a obţine autorizaţia de construire nu conduce la reţinerea renunţării la solidaritate. În acest sens, recurenţii au susţinut că la art. IV din promisiunea de vânzare-cumpărare părţile au stipulat obligaţii solidare între promitenţii vânzători cu excepţia celei de la lit. d), privind obţinerea autorizaţiei de construire stipulată în sarcina exclusivă a promitenţilor vânzători I..

Potrivit art. 1443 C. civ. "obligaţia este solidară între debitori atunci când toţi sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie, astfel încât fiecare poate să fie ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar executarea acesteia de către unul dintre codebitori ii liberează pe ceilalţi faţă de creditor".

Din dispoziţiile legale evocate rezultă fără echivoc că solidaritatea dintre debitori există atunci când aceştia sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie.

Analizând obligaţiile promitenţilor vânzători prevăzute în promisiunea de vânzare cumpărare, se constată că la art. II.4 din promisiune fiecare dintre promitenţi s-a obligat să înstrăineze terenul propriu, respectiv câte două terenuri, iar la art. III.1 au prevăzut că obiectul contractului este indivizibil, toate cele patru terenuri reprezentând un tot unitar în vederea realizări scopului de la art. II.1 din convenţie. De asemenea, la art. IV din promisiune s-au prevăzut şi alte obligaţii, conexe operaţiunii de vânzare-cumpărare, printre care şi cea privind obţinerea autorizaţiei de construire în sarcina exclusivă a promitenţilor vânzători I..

Înalta Curte constată că atât obligaţiile de transmitere a proprietăţii imobilelor constând în terenurile identificate la art. II.4 din promisiune, cât şi cea privind obţinerea autorizaţiei de construire nu sunt obligaţii solidare, deoarece debitorii nu sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie astfel încât fiecare în parte să o poată executa. Altfel spus, pârâţii H. nu pot înstrăina terenurile care nu le aparţin sau să obţină autorizaţia de construire, în timp ce pârâţii I. nu pot înstrăina terenurile proprietatea celorlalţi promitenţi vânzători.

Prin urmare, nefiind în ipoteza unor obligaţii solidare nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 1453 C. civ. privind renunţarea la solidaritate, contrar celor susţinute de recurenţi.

În cauză, în mod corect instanţa de apel a reţinut că obligaţia asumată de pârâţi este indivizibilă artificial, însă nesolidară, întrucât, pe de o parte, părţile au prevăzut la art. III.1 cele patru terenuri ca fiind un tot unitar, iar pe de altă parte, scopul mediat al actului este reprezentat de construirea unui centru comercial şi parcarea adiacentă pe cele patru terenuri.

Nu poate fi primită nici critica privind încălcarea regulilor de interpretare prevăzute de art. 1266 şi 1267 C. civ., prin raportare la clauza penală prevăzută la art. VIII din promisiune. Recurenţii susţin că, întrucât există obligaţii pe care promitenţii vânzători nu şi le-au asumat solidar, părţile au reglementat clauze penale distincte pentru obligaţiile solidare şi pentru obligaţia exclusivă a promitenţilor vânzători I., de a obţine autorizaţia de construire la art. VIII din promisiune.

Prin urmare, recurenţii apreciază că nu puteau fi obligaţi la plata dublului avansului primit, potrivit art. VIII.2 din contract, pentru neobţinerea autorizaţiei de construire.

Potrivit art. 1266 C. civ. "contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor; la stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile stabilite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului", iar potrivit art. 1267 din acelaşi act normativ "clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului".

Înalta Curte, procedând la analiza prevederilor promisiunii de vânzare-cumpărare, constată că în conformitate cu art. II din convenţie scopul mediat urmărit de părţile contractante l-a reprezentat construirea unui centru comercial şi a unor parcări pe cele 4 terenuri, proprietatea promitenţilor. De asemenea, din prevederile art. III.1 din promisiune rezultă că părţile au prevăzut cele 4 terenuri ca un tot unitar în vederea realizării investiţiei constând într-un centru comercial.

Totodată, la art. IV.1 s-au prevăzut obligaţiile solidare ale promitenţilor vânzători privind scoaterea din circuitul agricol a parcelor, obţinerea autorizaţiei de demolare şi demolarea tuturor construcţiilor de pe terenuri, alipirea terenurilor, achitarea tuturor taxelor şi impozitelor aferente imobilelor şi transferarea contractelor pentru furnizorii de utilităţi, cu excepţia celei stipulate la lit. d), privind obţinerea autorizaţiei de construire, aflată în sarcina exclusivă a promitenţilor vânzători I..

Din prevederile contractuale evocate rezultă că obligaţiile promitenţilor vânzători sunt indivizibile voluntar, fiind stipulate în vederea îndeplinirii scopului mediat al realizării investiţiei constând într-un centru comercial.

În continuare, Înalta Curte constată că părţile au prevăzut la art. VIII din promisiune o clauză penală prin care au reglementat, la pct. 1, că în situaţia în care promitenţii vânzători nu se prezintă la notariat în vederea perfectării contractului de vânzare-cumpărare, promitentul cumpărător are posibilitatea să solicite instanţei judecătoreşti competente pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare sau să considere contractul rezolvit de plin drept, cu obligaţia promitenţilor vânzători de a achita dublul sumei primite cu titlu de avans.

De asemenea, la pct. 2 al art. VIII s-a stipulat că în situaţia în care promitenţii vânzători nu-şi execută oricare alte obligaţii prevăzute în promisiune, precum şi pe cea privind obţinerea autorizaţiei de construire, aceştia se obligă să achite de două ori suma primită cu titlu de avans de la promitenta cumpărătoare.

Din interpretarea sistematică a clauzelor contractuale evocate, se constată că părţile, în virtutea obligaţiei indivizibile asumate şi a scopului mediat al convenţiei, au prevăzut obligaţia promitenţilor vânzători de a achita dublul sumei primite cu titlu de avans chiar şi pentru nerespectarea obligaţiei de a obţine autorizaţiei de construire, aflate în sarcina exclusivă a pârâţilor I.. Altfel spus, părţile, de comun acord, au stipulat obligaţia conexă înstrăinării, prin care toţi promitenţii vânzători răspund în condiţiile art. VIII.2 din promisiune în situaţia în care pârâţii I. nu şi-ar fi executat propria obligaţie de a obţine autorizaţia de construire.

În consecinţă, clauzele contractuale au fost interpretate în mod corect de instanţa de apel, care a stabilit că şi în situaţia neexecutării de către promitenţii vânzători I. a obligaţiei de a obţine autorizaţia de construire, aflate în sarcina acestora, promitenţii vânzători B., C., D. şi E. răspund prin plata dublului sumei primite cu titlu de avans de la promitenta cumpărătoare, nefiind în situaţia încălcării regulilor de interpretare sistematică şi după voinţa părţilor, prevăzute de art. 1266 şi 1267 C. civ.

În concluzie, nefiind în situaţia încălcării sau aplicării greşite a normelor de drept material invocate de recurenţi, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

II. Recursul declarat de pârâţii F. şi G., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., este nefondat pentru următoarele considerente:

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii au arătat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6) şi art. 477 C. proc. civ.

În acest sens, recurenţii au menţionat că instanţa de apel a depăşit limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat deoarece cererea de apel a reclamantei viza doar pretenţiile faţă de pârâţii B., C., D. şi E., iar instanţa, admiţând apelul reclamantei, în rejudecarea cererii i-a obligat şi pe pârâţii I. la plata penalităţilor de întârziere.

Conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care este expresia principiului disponibilităţii, "obiectul şi limite procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor" şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ. "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel". De asemenea, art. 477 din acelaşi cod stabileşte limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat, în sensul că "instanţa de apel va proceda la judecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. Devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil".

Aşadar, şi în cazul apelului funcţionează principiul disponibilităţii, astfel încât efectul devolutiv al apelului poate fi limitat prin voinţa apelantului, care poate relua pretenţiile sale din prima instanţă în totalitate sau doar parţial. În acest sens, instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat să se constatate rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, să se repună părţile în situaţia anterioară şi să fie obligaţi pârâţii, în solidar, la plata daunelor calculate conform art. VIII.2 din promisiune, în cuantum de 519.845,22 RON, la care să se adauge penalităţile de întârziere datorate până la achitarea efectivă a debitului.

Este de menţionat şi că împotriva hotărârii primei instanţe au declarat apel reclamanta şi toţi pârâţii, reclamanta formulând mai apoi şi apel incident.

Verificând cererea de apel se constată că reclamanta a solicitat schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul că în rejudecare pârâţii B., C., D. şi E. să fie obligaţi la plata dublului avansului primit potrivit promisiunii de vânzare-cumpărare, în cuantum de 318.070,90 RON, a dobânzii legale până la plata efectivă şi a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,1% zi de întârziere, potrivit VIII.3 din promisiune. De asemenea, s-a mai solicitat respingerea cererii reconvenţionale formulate de pârâţii B., C., D. şi E..

În considerarea celor precizate, se constată că prin cererea de apel reclamanta a atacat parţial sentinţa primei instanţe în ceea ce priveşte constatarea rezoluţiunii promisiunii de vânzare-cumpărare, obligarea şi a pârâţilor B., C., D. şi E. la plata dublului sumei primite cu titlu de avans, obligarea la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere potrivit clauzei prevăzute la art. VIII.3 din convenţie şi respingerea cererii reconvenţionale.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a respins apelurile declarate de pârâţi, a respins ca inadmisibil apelul incident declarat de pârâţii B., C., D. şi E. şi a admis apelul declarat de reclamantă. A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de societatea reclamantă, s-a constatat rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare şi au fost obligaţi pârâţii B., C., D. şi E. la plata sumei de 636.141,8 RON, către reclamantă. De asemenea, pârâţii F., G., B., C., D. şi E. au fost obligaţi la plata penalităţilor de 0,1% pe zi de întârziere şi s-a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională formulată de pârâţii-reclamanţi B., C., D. şi E.. S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate.

Având în vedere că s-a contestat soluţia primei instanţe privind acordarea dobânzii legale şi a penalităţilor de întârziere, instanţa de apel a analizat clauza prevăzută de art. VIII.3 din promisiune şi, constatând că părţile au stabilit cuantumul dobânzii penalizatoare ca fiind 0,1% pe zi de întârziere pentru sumele datorate cu titlu de debit principal, i-a obligat pe pârâţi la plata acestora.

Prin urmare, instanţa de apel nu a încălcat limitele devoluţiunii determinate de ceea ce s-a apelat, întrucât aceasta a fost învestită prin cererea de apel a reclamantei cu analiza capătului de cerere privind penalităţile de întârziere prevăzute la art. VIII.3 din promisiunea de vânzare-cumpărare.

Nu poate fi primită nici critica recurenţilor privind încălcarea dreptului la apărare şi a unui proces echitabil în condiţiile obligării acestora la plata penalităţilor de întârziere, deoarece recurenţii au depus întâmpinare la apelul reclamantei, având astfel posibilitatea să formuleze apărări sub acest aspect.

În concluzie, Înalta Curte constată că nu au fost încălcate normele de procedură invocate de recurenţi, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nefiind fondat.

Criticile recurenţilor privind nemotivarea instanţei de apel şi considerentele contradictorii, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Potrivit afirmaţiilor recurenţilor decizia recurată conţine considerente contradictorii, întrucât instanţa de apel, constatând că încheierea contractului de vânzare-cumpărare este condiţionată de obţinerea autorizaţiei de construire, reţine ulterior că neobţinerea autorizaţiei nu poate fi opusă decât în situaţia în care reclamanta ar fi formulat o cerere de perfectare a contractului de vânzare-cumpărare.

Verificând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel, analizând critica apelanţilor I. cu privire la faptul că art. IV.2.4 din promisiune, coroborat cu art. IX.1, instituie o condiţie suspensivă constând în obţinerea autorizaţiei de construire, a reţinut că cererea reclamantului nu a vizat pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, situaţie în care s-ar fi putut opune neobţinerea autorizaţiei de construire, ci prin acţiune s-a solicitat constatarea rezoluţiunii promisiunii pentru neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare.

În continuare, instanţa devolutivă de prim-control judiciar a reţinut că promisiunea de vânzare cumpărare nu conţine numai promisiunea de a vinde şi pe cea corelativă de a cumpăra, ci şi alte obligaţii conexe, asumate de părţi, cum este cea a obţinerii autorizaţiei de construire, iar rezoluţiunea acesteia nu poate fi condiţionată de îndeplinirea unei astfel de obligaţii.

Altfel spus, instanţa de apel a avut în vedere că solicitarea de constatare a rezoluţiunii promisiunii de vânzare-cumpărare a fost justificată de neperfectarea contractului de vânzare-cumpărare, nu pentru neobţinerea autorizaţiei de construire, obligaţie conexă promisiunii.

Prin urmare, nu se poate reţine că decizia recurată conţine considerente contradictorii privind argumentul instanţei de apel referitor la faptul că neobţinerea autorizaţiei de construire nu poate fi opusă în cererea de constatare a rezoluţiunii promisiunii.

De asemenea, nu poate fi primită nici critica privind considerentele contradictorii ale deciziei recurate prin care instanţa de apel a reţinut că obligaţia pârâţilor I. de a obţine autorizaţia de construire este afectată de condiţia suspensivă a predării documentaţiei DTAC de către reclamantă, iar ulterior a constatat că neîndeplinirea acestei condiţii de către reclamantă nu ar fi împiedicat obţinerea autorizaţiei de către aceşti pârâţi.

Înalta Curte constată că instanţa de apel, analizând obligaţia conexă privind obţinerea autorizaţiei de construire, a constatat că termenul de 60 de zile în care reclamanta era obligată să predea proiectul şi documentaţia tehnică este unul suspensiv, instituit în favoarea ambelor părţi, în sensul art. 1413 alin. (1) C. civ., întrucât nici pârâţii nu puteau aştepta sine die predarea acestora, dar nici reclamanta nu putea admite o obligaţie practic imposibil de împlinit în termenul stipulat.

În continuare, curtea de apel a apreciat că executarea cu întârziere a obligaţiei de predare a documentaţiei tehnice nu a împiedicat obţinerea autorizaţiei de construire.

Prin urmare, Înalta Curte constată că argumentarea instanţei de apel privind nerelevanţa predării cu întârziere de către reclamantă a documentaţiei tehnice în vederea obţinerii de către pârâţii I. a autorizaţiei de construire nu este contradictorie.

Totodată, nici critica privind nemotivarea deciziei recurate nu poate fi primită, deoarece, pe de o parte, recurenţii nu au dezvoltat în cuprinsul motivului de casare în ce constă acest viciu al motivării, iar pe de altă parte, hotărârea cuprinde motivele pentru care au fost respinse apelurile pârâţilor şi admis apelul reclamantei, fiind conformă dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind cazul unei lipse a motivării, contrar celor susţinute de recurenţii F. şi G..

În acest context, împrejurarea că recurenţii nu sunt de acord cu motivarea instanţei de apel nu determină aplicarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât şi această critica este nefondată.

Criticile recurenţilor privind încălcarea normelor materiale prevăzute la art. 1398, 1400, 1549, 1270 şi 1271 din C. civ. şi a art. 7 din Legea nr. 50/1991, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Potrivit recurenţilor, obligaţia asumată de pârâţii F. şi G. privind obţinerea autorizaţiei de construire este o obligaţie afectată de condiţia suspensivă a predării de către reclamantă a proiectului şi documentaţiei tehnice, prevăzută de art. IV.2.4 şi art. IX.1, iar neîndeplinirea acesteia ca urmare a culpei reclamantei conduce la concluzia că obligaţia de a obţine autorizaţia nici nu s-a născut, astfel încât instanţa de apel, în mod greşit, a constatat rezoluţiunea promisiunii.

În cauză, se reţine că în convenţia intitulată promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare părţile nu au prevăzut doar obligaţiile de a vinde şi de a cumpăra, ci şi obligaţii conexe asumate de fiecare dintre părţi, printre care şi pe cea prevăzută la art. IV.1 lit. d) privind obţinerea autorizaţiei de construire de către pârâţii F. şi G.. De asemenea, în vederea îndeplinirii obligaţiei menţionate s-a prevăzut condiţia suspensivă a predării de către reclamantă a proiectului şi documentaţiei tehnice, prevăzută de art. IV.2.4 şi art. IX.1 din convenţie.

Prin urmare, promisiunea de vânzare-cumpărare nu a fost făcută sub condiţia suspensivă a obţinerii autorizaţiei de construire de către pârâţi, ci a fost însoţită de obligaţia conexă promisiunii, de a o obţine.

Este de menţionat şi faptul că reclamanta a solicitat constatarea rezoluţiunii promisiunii pentru neperfectarea contractului de vânzare-cumpărare şi nu pentru nerespectarea obligaţiei conexe a obţinerii autorizaţiei de construire.

În consecinţă, instanţa de apel, în rejudecare, în mod corect a constatat rezoluţiunea promisiunii pentru neperfectarea contractului de vânzare-cumpărare, nefiind relevantă în analiza rezoluţiunii promisiunii de vânzare-cumpărare critica recurenţilor privind neîndeplinirea condiţiei suspensive în îndeplinirea obligaţiei acestora de a obţine autorizaţia de construire.

Înalta Curte reţine că rezoluţiunea contractului intervine pentru neîndeplinirea obligaţiilor părţilor de a vinde, respectiv de a cumpăra, materializate în perfectarea contractului de vânzare-cumpărare şi nu pentru nerespectarea unei obligaţii conexe, a cărei sancţiune este prevăzută la art. VIII.2. din promisiune, constând în obligaţia pârâţilor de a achita reclamantei dublul sumei primite cu titlu de avans.

Nu poate fi primită nici critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 50/1991, întrucât pentru emiterea autorizaţiei de construire aceasta trebuie să fie însoţită de documentaţia tehnică DTAC, instanţa de apel în mod greşit considerând că predarea documentaţiei tehnice cu întârziere nu este un impediment în obţinerea autorizaţiei de construire.

Se constată că documentaţia tehnică a fost predată la data de 5 decembrie 2017, iar până la data de 31 iulie 2018, data introducerii acţiunii, recurenţii F. şi G. aveau posibilitatea să obţină autorizaţia de construire.

Prin urmare, nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 50/1991, deoarece pentru obţinerea autorizaţiei de construire recurenţii au avut proiectul şi documentaţia tehnică.

Critica recurenţilor privind reţinerea culpei reclamantei în nerespectarea obligaţiei de a obţine autorizaţia de construire, întrucât proiectul tehnic a fost predat incomplet, fără partea de rezistenţă, este invocată direct în recurs, cu încălcarea art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. reprezintă o aplicare a principiului înscris în art. 459 alin. (1) din acelaşi cod, conform căruia o cale extraordinară de atac nu poate fi exercitată omisso medio, nefiind nici cazul unei excepţii de la această regulă în cauză.

Prin urmare, critica privind neîndeplinirea obligaţiei reclamantei de a preda complet documentaţia tehnică va fi înlăturată de la analiză în cadrul căii extraordinare de atac a recursului.

De asemenea, nu poate fi primită nici critica recurenţilor privind obligarea lor în mod greşit la plata cheltuielilor de judecată, întrucât nu se poate reţine vreo culpă a acestora în neexecutarea obligaţiei de a obţine autorizaţia de construire afectată de condiţia suspensivă.

Potrivit art. 453 C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. În cauză se constată că procesul a fost pierdut de pârâţi deoarece apelurile acestora au fost respinse, iar apelul reclamantei a fost admis, fiind schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată.

Aşadar, în mod corect pârâţii au fost obligaţi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin celelalte critici privind cuantumul cheltuielilor de judecată nu se contestă nelegalitatea deciziei atacate, ci se reiau motivele de apel, care au primit o soluţionare din partea primei instanţe de control judiciar şi care nu poate forma obiect al controlului judiciar în calea extraordinară a recursului în considerarea principiului unicităţii căii de atac, prevăzut la art. 460 C. proc. civ. şi a limitelor stabilite de art. 483 alin. (3) din acelaşi cod.

În considerarea celor evocate, Înalta Curte constată că normele de drept material invocate de recurenţi nu au fost încălcate de instanţa de apel, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nefiind fondat.

Pentru toate aceste argumente, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va anula recursul declarat de recurenta reclamantă societatea A.. S.R.L. împotriva deciziei nr. 290/2020 din 13 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă, ca netimbrat şi va respinge ca nefondate recursurile pârâţilor B., C., D., E., G. şi F. împotriva aceleiaşi decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenţii-pârâţi B., C., D. şi E., precum şi de recurenţii-pârâţi G. şi F. împotriva deciziei nr. 290/2020 din 13 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă, ca nefondate.

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A.. S.R.L. împotriva deciziei nr. 290/2020 din 13 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă, ca netimbrat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 iunie 2022.