Tacit consent to increased water tariffs via continued service use: validity of unilateral price changes and procedural capacity of public sub-units

Şedinţa publică din data de 15 iunie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la 23 mai 2016, reclamanta Administraţia Naţională Apele Române - Administraţia Bazinală de Apă Mureş - Sistemul de Gospodărire a Apelor Mureş a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.A., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 188.156,62 RON.

La primul termen de judecată, reclamanta a depus o cerere intitulată "de modificare/precizare a cererii de chemare în judecată" prin care a arătat că îşi majorează cuantumul obiectului cererii sale de la suma de 188.156,62 RON, la suma de 235.722,18 RON, aferentă costului serviciilor prestate pe toată perioada anului 2015, potrivit facturilor depuse în completare pentru suma de 47.566 RON.

Prin sentinţa nr. 470/2019 din 8 noiembrie 2019, pronunţată de Tribunalului Sibiu, în dosarul nr. x/2016, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta Administraţia Naţională Apele Române - Administraţia Bazinală de Apă Mureş - Sistemul de Gospodărire a Apelor Mureş, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A. şi a fost obligată aceasta la plata către reclamantă a sumei de 235.722,18 RON debit restant.

Împotriva sentinţei nr. 470/2019 pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Sibiu a declarat apel pârâta S.C. A. S.A.

Prin decizia nr. 363/2020 din 3 noiembrie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă a respins apelul declarat de A. S.A. împotriva sentinţei nr. 470/2019 pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Sibiu.

La 18 ianuarie 2021, recurenta-pârâtă S.C. A. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 363/2020 din 3 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de dipoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta apreciază că soluţia pronunţată nu are corespondent în considerentele hotărârii, acestea neîndeplinind cerinţele legale în ceea ce priveşte motivarea hotărârii judecătoreşti, astfel cum este prevăzut de art. 425 C. proc. civ.. instanţa de apel nu a procedat la o examinare reală a problemelor esenţiale deduse judecăţii, limitându-se la aprecieri cu caracter general şi la simple preluări ad literam a susţinerilor intimatei.

Arată că, sub aspectul negocierilor purtate între părţi, instanţa de apel a reţinut doar că "intimata a invitat apelanta la negocieri asupra tarifului pentru prestarea serviciilor, iar aceasta a refuzat, dovedit prin adresa nr. x/09.12.2014."

În acest mod, consideră că instanţa de apel a ignorat în totalitate înscrisurile care probează negocierile ulterioare dintre părţi, respectiv (i) Procesul-verbal de negociere din data de 25.08.2015; (ii) Nota de conciliere şi Protocolul nr. 8003/26.11.2015; (iii) Procesul-verbal de conciliere finală din data de 07.12.2015.

Mai arată şi faptul că raţionamentul expus prin decizia recurată nu cuprinde nicio analiză a incidenţei principiului forţei obligatorii a contractului şi a lipsei consimţământului unui cocontractant cu privire la anumite clauze ale contractului.

Astfel, deşi recurenta a subliniat prin actele procesuale efectuate în faţa instanţei de apel că intimata-reclamantă nu poate impune un al tarif decât cel de 164 RON/mii mc, stabilit prin acordul părţilor, iar cu privire la tariful majorat nu exista consimţământul său - condiţie esenţială de valabilitate a contractului, judecătorul apelului nu a expus niciun punct de vedere pe marginea acestor argumente, după cum reiese din considerentele hotărârii atacate.

Cu alte cuvinte, argumentele recurentei nici nu au fost analizate de instanţa de apel, deşi, în mod evident, astfel de elemente prezintau relevanţă în dezlegarea pricinii. Practic, instanţa a ignorat cu desăvârşire nu doar raţionamentele recurentei, dar şi apărări punctuale, individualizate distinct şi apte să conducă la o soluţie diferită asupra fondului cauzei.

Susţine că motivarea hotărârilor judecătoreşti se impune din perspectiva dreptului la un proces echitabil, întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care, în circumstanţele concrete ale cauzei, a fost soluţionat procesul. Astfel, Curtea arată că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 pargraful 1 din Convenţie, înglobează, între altele, dreptul părţilor unui proces de a-şi prezenta observaţiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor. Cu alte cuvinte, art. 6 implică, mai ales, în sarcina "tribunalului", obligaţia de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi cererilor de probă ale părţilor sub rezerva aprecierii pertinentei.

Prin urmare, solicită instanţei de recurs să constate că decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate argumentele esenţiale şi decisive prezentate de recurentă în cuprinsul cererii de apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ceea ce determina temeinicia motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu consecinţa admiterii apelului şi casării în tot a hotărârii recurate.

Recurenta susţine că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a interpretat şi a aplicat greşit dispoziţiile procedurale prevăzute de dispoziţiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora:

"pot sta în judecată asociaţiile, societăţile sau alte entităţi fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii."

Consideră că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că beneficiara serviciilor are conducere proprie şi organizare proprie şi respectă rigorile art. 56 alin. (2) C. proc. civ., fiind constituită potrivit O.U.G. nr. 107/2002.

Or, dispoziţiile O.U.G. nr. 107/2002, anexa 1, nu cuprind nicio referire la "constituirea" unităţilor fără personalitate juridică din subordinea administraţiilor bazinale de apă, ci doar o enumerare a acestor unităţi.

Mai mult, O.U.G. nr. 107/2002 este o ordonanţă de urgenţă prin care a fost înfiinţată Administraţia Naţională "Apele Romane", astfel cum reiese din titlul actului normativ. Nu se poate considera, astfel, că prin O.U.G. nr. 107/2002, s-a dispus şi "constituirea" tuturor subdiviziunilor din cadrul ANAR, încât toate aceste subunităţi ar putea sta în judecată, prin aplicarea dispoziţiilor art. 56 alin. (2) C. proc. civ.

Totodată, instanţa de recurs urmează să constate că regula în materia capacităţii procesuale de folosinţă este aceea că aceasta aparţine numai persoanelor care au folosinţa drepturilor civile, conform art. 56 alin. (1) C. proc. civ.

Excepţiile prevăzute la alin. (2), privind asociaţiile, societăţile sau alte entităţi fără personalitate juridică, constituite conform legii, urmează a fi interpretare, aşadar, în sens restrictiv, nefiind permisă extinderea cazurilor de excepţie la situaţia in care legea nu prevede în mod expres şi neechivoc faptul că entitatea se constituie/înfiinţează prin lege.

Susţine că Sistemul de Gospodărire a Apelor Mureş nu este o entitate fără personalitate juridică înfiinţată prin lege, cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel.

Prin urmare, în opinia recurentei, instanţa de apel a încălcat în mod flagrant dispoziţiile art. 56 alin. (1) C. proc. civ., pronunţând o hotărâre într-o cauză iniţiată de o persoană fără capacitate procesuală pasivă şi care nu poate sta în judecată, neavând nici folosinţa drepturilor civile şi neîndeplinind nici condiţia impusă de excepţia prevăzută la art. 56 alin. (2), respectiv de a fi constituită potrivit legii.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

În opinia sa, instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1182 C. civ., conform cărora:

"(1) Contractul se încheie prin negocierea lui de către părţi sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta; (2) este suficient ca părţile să se pună de acord asupra elementelor esenţiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredinţează determinarea acestora unei alte persoane."

Astfel, consideră că instanţa de apel a apreciat în mod eronat că între cele două părţi litigante a fost încheiat un contract de prestări servicii aferent anului 2015, în vederea asigurării nivelului de captare a apei brute, de la acumularea permanenta Ighis - Barajul de priză Copşa Mică.

În acest context, instanţa de apel a considerat că simpla prestare a serviciilor de către intimata-reclamantă este de natură a consfinţi manifestarea de voinţă a părţilor cu privire încheierea contractului, chiar şi în contextul în care recurenta şi-a exprimat în mod explicit dezacordul cu privire la tariful propus.

Sub acest aspect, recurenta consideră că instanţa de apel a ignorat şi dispoziţiile art. 1185 C. civ. care prevăd că:

"Atunci când, în timpul negocierilor, o parte insistă să se ajungă la un acord asupra unui anumit element sau asupra unei anumite forme, contractul nu se încheie până nu se ajunge la un acord cu privire la acestea."

În acord cu textele de lege menţionate, recurenta susţine că nu se poate considera că între părţi a fost încheiat un contract, dacă nu s-a ajuns la un acord cu privire la preţ, mai ales dacă, în timpul negocierilor, acest element al contractului a constituit obiectul principal al discuţiilor precontractuale.

Lipsa acordului uneia dintre părţi cu privire la preţ echivalează cu lipsa consimţământului - condiţie esenţială pentru validitatea unui contract, în conformitate cu dispoziţiile art. 1179 alin. (1) C. civ.

Arată că, în speţă, pretinsul contract în temeiul căruia intimata a emis facturile a căror plata este solicitată în prezentul litigiu nu a fost acceptat de către A., în raport de tariful nejustificat propus de către intimata-reclamantă, contractului lipsindu-i consimţământul recurentei cu privire la unul dintre elementele esenţiale ale contractului, respectiv tariful prestării serviciilor.

Ca atare, recurenta consideră că nu există niciun cadru contractual pentru emiterea unor facturi la tariful de 284 RON/mii mc, fiind inexistent consimţământul său pentru încheierea pretinsului contract invocat de către intimată şi căruia instanţa de apel i-a atribuit valoarea contractuală.

În lipsa unui acord privind modificarea tarifului, apreciază că instanţa de recurs urmează să constate că părţile şi-au exprimat în mod mutual consimţământul pentru un tarif de 164 RON/mii/mc, tarif ce se impune a fi respectat de către ambii cocontractanţi, în lipsa unei modificări consensuale a contractului, în raport de prevederile art. 1270 C. civ., ce reglementează principiul forţei obligatorii a contractului.

Recurenta susţine că instanţa de apel s-a substituit părţii în sensul acceptării unui tarif de 284 RON/mii mc, cu depăşirea evidentă a competenţei instanţei de judecată, care nu are prerogativa de a stabili clauze contractuale, aceasta fiind atributul exclusiv al părţilor.

Totodată, recurenta arată că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că în situaţia în care furnizorul solicită majorarea nejustificată a preţului - orice negociere în vederea stabilirii preţului aferent prestării serviciilor este de prisos atâta vreme cât beneficiarul continuă să primească aceste servicii, "acceptând astfel tacit condiţiile prestării."

O astfel de concluzie nu se poate formula decât printr-o interpetare şi aplicare greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 400/2005, care prevăd că, "pentru serviciile comune de gospodărire a apelor prestate de Administraţia Naţională "Apele Române", prevăzute în anexa nr. 4 pct. II, tarifele se stabilesc prin negociere directă între unităţile din subordinea Administraţiei Naţionale Apele Romane şi utilizatori."

Arată că instanţa de apel a plecat de la premisa greşită conform căreia piaţa de furnizare de servicii de asigurare nivel apă brută este o piaţă concurenţială, existând un echilibru între cerere şi ofertă; or, necesarul de apă brută pentru activitatea recurentei nu poate fi asigurat decât printr-o relaţie contractuala cu intimata, care administrează ambele baraje hidrografice din zona geografică incidentă.

Astfel, lipsa unei opţiuni a recurentei cu privire la prestatorul de servicii de asigurare nivel apă brută a fost speculată cu rea-credinţă de către intimata-reclamantă, care a procedat la emiterea unor facturi fără temei contractual, la un tarif nenegociat şi vădit injust, cu încălcarea flagrantă a dispoziţiilor art. 1170 C. civ.

Prin urmare, recurenta susţine că lipsa opoziţiei sale cu privire la prestarea serviciilor nu echivalează cu exprimarea consimţământului cu privire la încheierea contractului la tariful impus de intimata-reclamantă, contrar celor reţinute în mod eronat de către instanţa de apel, ci a fost determinată de necesitatea continuării activităţii sale şi de nevoile curente ale oraşului Copşa Mică.

Consideră că instanţa de apel a reţinut în mod vădit eronat şi lipsit de fundament că intimata-reclamantă ar fi iniţiat o negociere reală a tarifului, iar recurenta s-a opus în mod nejustificat "toate demersurile finalizându-se indecis, prin procesul-verbal din 25.08.2015".

Arată că, nici după etapa concilierii finale, părţile nu au ajuns la un consens, ceea ce în niciun caz nu a conferit intimatei-reclamante dreptul de a emite facturi fundamentate pe tariful de 284 RON/mii mc. mai ales că autoritatea şi-a asumat respectarea hotărârilor judecătoreşti definitive/irevocabile pronunţate pe marginea diferendului (dosarul nr. x/2013, soluţionat definitiv prin Decizia nr. 425/22.04.2015, pronunţată de Tribunalul Sibiu; dosarul nr. x/2014, soluţionat definitiv prin Decizia nr. 1322/26.11.2015, pronunţată de Tribunalul Sibiu).

Totodată, contrar celor reţinute de către judecătorul apelului, susţine că intimata-reclamantă a refuzat orice negociere reală a tarifului aferent anului 2015, în timp ce recurenta-pârâtă a participat la o serie de negocieri, atât în faţa autorităţii locale, cât şi în faţa Administraţiei Naţionale "Apele Române", existând inclusiv mai multe concesii ale recurentei în vederea stingerii diferendului.

Caracterul eronat al raţionamentului instanţei de apel reiese şi din faptul că, în ceea ce priveşte negocierile dintre părţi, instanţa a analizat numai (i) Adresa nr. x/03.12.2014, emisă de intimata ABA Mureş şi (ii) Adresa nr. x/09.12.2014, emisă de către recurenta A., fără a se raporta şi la înscrisurile care probează negocierile ulterioare dintre părţi.

Recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 363/03.11.2020, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, în dosarul nr. x/2016 şi pe cale de consecinţă, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Intimata-reclamantă Administraţia Naţională Apele Române - Administraţia Bazinală de Apă Mureş - Sistemul de Gospodărire a Apelor Mureş nu a formulat întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, însă, acest motiv de recurs este nefondat, pentru considerentele care succed.

În argumentarea acestui motiv de recurs recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 56 alin. (1) C. proc. civ. a interpretat şi a aplicat greşit dispoziţiile procedurale prevăzute de art. 56 alin. (2) C. proc. civ., pronunţând o hotărâre într-o cauză iniţiată de o persoană fără capacitate procesuală şi care nu poate sta în judecată, neavând nici folosinţa drepturilor civile şi neîndeplinind nici condiţia impusă de excepţia prevăzută la art. 56 alin. (2) C. proc. civ., respectiv de a fi constituită potrivit legii.

Înalta Curte constată că acţiunea dedusă judecăţii a fost formulată de Administraţia Naţională Apele Române - Administraţia Bazinală de Apă Mureş - Sistemul de Gospodărire a Apelor Mureş şi subliniază că potrivit anexei 2 ("DENUMIREA ŞI SEDIILE direcţiilor de ape, organizate pe bazine şi grupuri de bazine hidrografice, ale subunităţilor acestora şi ale celorlalte unităţi din subordinea Administraţiei Naţionale "Apele Române"") a O.U.G. nr. 107/2002, cu modificările ulterioare, Sistemul de Gospodărire a Apelor Mureş este o subunitate teritorială a Administraţiei Bazinale de Apă Mureş, respectiv a ANAR, instituţie publică de interes naţional ce administrează bunuri din domeniul public al statului şi are în proprietate bunuri situate în bazinul hidrografic superior al râului Mureş.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei, posibilitatea de a sta în judecată a Sistemului de Gospodărire a Apelor Mureş, chiar dacă nu are personalitate juridică, este recunoscută de art. 56 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că asociaţiile, societăţile sau entităţile fără personalitate juridică pot sta în judecată, dacă sunt constituite potrivit legii, această entitate fiind constituită potrivit O.U.G. nr. 107/2002, aspect reţinut în mod legal de instanţa de apel.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În speţă, hotărârea atacată este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, decizia recurată fiind clară şi concisă, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia, nefiind, astfel, incident motivul de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Este ştiut că potrivit art. 425 C. proc. civ., motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Prin urmare, obligaţia de a-şi motiva decizia nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, întrucât, atunci când argumentele au un element comun determinat, instanţa este autorizată să le grupeze şi să le discute împreună.

Se constată că instanţa de apel a avut în vedere criticile esenţiale invocate de apelanta A. S.A. şi a dat o soluţie corectă litigiului dedus judecăţii.

Or, prevalându-se de faptul că raţionamentul expus prin decizia recurată nu cuprinde nicio analiză a incidenţei principiului forţei obligatorii a contractului şi a lipsei consimţământului unui cocontractant cu privire la anumite clauze ale contractului, în realitate, recurenta îşi exprimă nemulţumirea cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei de apel, aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat.

Astfel cum a fost stabilită în etapele devolutive ale procesului şi fără a fi reluată decât pe scurt, pentru a facilita deplina înţelegere a raţionamentului care stă la baza prezentei decizii, situaţia de fapt vizează încheierea între părţile aflate în litigiu a unui contract de prestări servicii (cu prelungire anuală) în vederea asigurării nivelului de captare a apei brute de la acumularea permanentă Ighiş - Barajul de priză Copşa-Mică, în baza căruia intimata-reclamantă, în calitatea sa de furnizor, a prestat servicii de natura celor prevăzute în art. 4 din Anexa 3 a O.U.G. nr. 107/2002, corelativ existând obligaţia recurentei-pârâte, în calitate de utilizator, la plata lunară a contribuţiei specifice de gospodărire a apelor.

Până la 31 decembrie 2012, relaţiile contractuale s-au derulat firesc, la preţul convenit de 164 RON/mii mc la captare apă brută, însă, din 2013 intimata-reclamantă a majorat tariful, iar părţile nu s-au mai înţeles asupra preţului contractului.

Înalta Curte constată că prezentul litigiu a fost generat de neplata serviciilor prestate de intimata-reclamantă recurentei-pârâte în perioada 01.01.2015-25.08.2015, la tariful majorat de 284 RON/mii mc.

Apelul, prin efectul său devolutiv a permis instanţei să conchidă că pârâta a refuzat plata serviciilor ce i-au fost prestate în perioada anului 2015, fiind de acord doar cu tariful anterior de 164 RON/mii/mc, dar nici pe acesta nu l-a achitat, nefăcând vreo dovadă în acest sens.

Se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport de stabilirea situaţiei de fapt reţinută în cauză.

Este adevărat că potrivit art. 4 alin. (1) din Anexa 3 la Legea 400/2004, tarifele de prestare a serviciilor se stabilesc prin negociere directă cu utilizatorii, însă, este de necontestat că intimata a invitat recurenta la negocieri asupra tarifului pentru prestarea serviciilor, iar aceasta a refuzat, toate demersurile finalizându-se indecis prin procesul-verbal din 25.08.2015, iar susţinerile referitoare la înscrisurile, care probează negocierile dintre părţi (procese-verbale de negociere, note de conciliere etc.), sunt aspecte de netemeinicie, ce excedează controlului instanţei de recurs.

Se impune precizarea faptului că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de apreciere a probatoriului administrat în cauză (ex. Adresa nr. x/03.12.2014, emisă de intimata ABA Mureş şi (ii) Adresa nr. x/09.12.2014, emisă de către recurenta A., procese-verbale etc.).

Astfel, schimbarea situaţiei de fapt stabilită în cauză nu se poate produce în recurs, ceea ce tinde să obţină recurenta-pârâtă atunci când aduce în discuţie reaprecierea probelor.

Împrejurarea că instanţa de apel s-ar fi substituit părţii în sensul acceptării unui tarif de 284 RON/mii mc reprezintă doar o interpretare eronată a recurentei în ceea ce priveşte raţionamentului care a stat la baza soluţiei adoptate.

Este de esenţă că pârâta a beneficiat neîntrerupt de serviciile furnizate de reclamantă, chiar şi în lipsa unui contract actualizat, în atare context, fiind lipsite de justificare susţinerile recurentei vizând lipsa consimţământului, pretinsa încălcare a forţei obligatorii a contractului ori a dispoziţiilor art. 1182, art. 1185 C. civ.

În concordanţă cu principiile de drept civil, dacă A. S.A. nu era de acord cu prestarea unui serviciu la un preţ majorat, avea la îndemână sistarea prestării.

Or, cum în mod corect a reţinut instanţa de control judiciar, recurenta-pârâtă a preferat să beneficieze de asigurarea nivelului de captare apă brută, acceptând astfel tacit condiţiile prestării.

Prin urmare, câtă vreme recurenta beneficiază de serviciile intimatei, în contextul imposibilităţii acesteia din urmă de a înceta prestarea serviciilor (dat fiind că aceasta, în calitate de furnizor, deserveşte întreaga comunitate oraşul Copşa Mică, iar oprirea apei ar crea o problemă socială gravă), este firesc ca aceasta să le şi plătească, obligaţia de plată fiind una legală.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte subliniază că practica judiciară nu poate constitui un motiv de nelegalitate al hotărârii recurate.

Se constată că recurenta-pârâtă nu invocă puterea de lucru judecat, ci practica judiciară (decizia nr. 425/22.04..2015 pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. x/2013; decizia nr. 1322/26.11.2015 pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. x/2014), care nu are valoare probatorie în sine şi nici nu reprezintă izvor de drept. Aceasta întrucât Constituţia României proclamă principiul că judecătorul se supune numai legii şi, în cazuri particulare, potrivit normelor procesuale, acelor decizii date în interpretarea ori în interesul legii care au generalitate şi obligativitate.

În acest sens, se impune precizarea că instanţa de judecată este suverană în a-şi forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecăţii.

Fără a reitera considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu se confirmă nici motivul de nelegalitate instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât, astfel cum s-a arătat, instanţa de apel a dat o corectă eficienţă normelor de drept material incidente speţei şi regulilor de drept pe care s-a bazat soluţia.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. şi invocate de recurentă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 363/2020 din 3 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, menţinând decizia recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE NOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 363/2020 din 3 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2022.