Validity of mortgage claim assignment and breach of binding cassation guidance on regulatory authorization for debt recovery entities

Şedinţa publică din data de 15 iunie 2023

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, la data de 03.01.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele B. S.A., C. şi S.C. C. S.R.L., constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzelor inserate în contractul de credit ipotecar nr. x din 25 octombrie 2007 şi în contractul de ipotecă autentificat sub nr. x/25.10.2007 de B.N.P. "D.", încheiate între reclamant şi pârâta B. S.A., referitoare la dobânda revizuibilă (art. 6.1., 6.2., 6.3., 6.7. şi 9.2. din contract), dobânda penalizatoare/anatocism (art. 7 din contract), taxa de analiză a dosarului de credit, de evaluare a proprietăţii aduse în garanţie, comisionul de acordare (art. 8.1., 8.2., 8.3., 8.4. şi 8.8. din contract), scadenţa anticipată a creditului (art. 15.1., art. 15.2. lit. b) şi lit. g), art. 15.3. şi art. 15.4. din contract, art. 4 din contractul de ipotecă), cesiunea contractului (art. 17 din contract), alegerea competenţei de soluţionare a litigiilor în favoarea instanţelor de la sediul băncii pârâte din Bucureşti (art. 18.3. din contract), anularea parţială a graficelor de rambursare emise de banca pârâtă, în partea privind dobânda revizuibilă, obligarea în solidar a pârâtelor la restituirea sumelor încasate necuvenit, în temeiul clauzelor abuzive, precum şi la plata dobânzii legale aferente.

În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 148-151, art. 192 şi art. 194-195 C. proc. civ., raportat la art. 14 şi art. 12 alin. (4) din Legea nr. 193/2000.

Poziţia procesuală a pârâtelor B. S.A. şi C. a fost exprimată prin întâmpinările depuse la dosar prin care au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive proprii, excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Timiş, iar pe fond au solicitat respingerea ca neîntemeiată a acţiunii.

Prin sentinţa civilă nr. 850/03.05.2017 a Tribunalului Timiş cauza a fost declinată în favoarea Judecătoriei Timişoara, care şi-a declinat la rândul său competenţa în favoarea Tribunalului Timiş.

Prin sentinţa civilă nr. 74/C din 26 septembrie 2017 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, pe rolul căruia litigiul a fost înregistrat sub număr de dosar x/2017

2. Soluţia instanţei de fond.

Prin sentinţa civilă nr. 257/NLP/PI din 20 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. C. S.R.L., fiind respinsă acţiunea îndreptată împotriva acestei pârâte, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor C. şi B. S.A., a fost admisă în parte acţiunea, constatându-se caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 6.1, 6.3 şi 9.2 din Contractul de credit ipotecar nr. x/25.10.2007, referitoare la modalitatea de stabilire a dobânzii variabile "în funcţie de politica băncii" şi fără consimţământul reclamantului şi a clauzei prevăzute la art. 6.2 din contract în ce priveşte menţiunea "banca îşi rezervă dreptul", a clauzei prevăzute la art. 7 din contract, referitoare la dobânda penalizatoare, a clauzelor prevăzute la art. 8.2, 8.3, 8.4 şi 8.8 din contract, a clauzelor prevăzute la art. 8.15 din Contractul de credit ipotecar nr. x/25.10.2007 şi la art. 4 din Contractul de ipotecă autentificat de B.N.P. D. prin încheierea de autentificare nr. x/25.10.2007, referitoare la dreptul băncii de a declara întregul credit scadent în cazul nerespectării de către reclamant a oricărei obligaţii asumate prin contract şi/sau contractele accesorii acestuia, precum şi a clauzelor prevăzute la art. 15 .2 lit. b) şi g), 15.3 şi 15.4 din Contractul de credit ipotecar nr. x/25.10.2007, a contractului de cesiune de creanţă încheiat între B. S.A. şi C. la data de 30.05.2012, a clauzei atributive de competenţă prevăzute la art. 18.3 din Contractul de credit ipotecar nr. x/25.10.2000 şi fiind obligată pârâta B. S.A. la restituirea tuturor sumelor încasate de la reclamant în baza clauzelor declarate abuzive, împreună cu dobânda legală aferentă, de la data încasării acestora până la data încheierii contractului de cesiune de creanţă din data de 30.05.2012, iar pârâta C. la restituirea tuturor sumelor încasate de la reclamant în baza contractului de cesiune de creanţă, împreună cu dobânda legală aferentă, de la data încasării acestora până la data încetării încasării acestor sume, fiind respinsă în rest cererea.

Prin decizia civilă nr. 628/A din 10.10.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâtele C. (Ungaria) şi B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 257/20.02.2018, pronunţate de Tribunalul Timiş, în dosar nr. x/2017.

Prin decizia civilă nr. 851/A/12.12.2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2017, a fost admisă cererea formulată de intimatul-reclamant şi s-a dispus completarea deciziei civile nr. 628/10.10.2018 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, în dosarul nr. x/2017, în sensul obligării apelantelor C. şi B. S.A. la plata sumei totale de 6.500 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată în apel către intimatul-reclamant A..

Împotriva deciziei civile nr. 628/A/10.10.2018, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă au declarat recurs pârâtele C. şi B. S.A., pârâta C. declarând recurs şi împotriva deciziei civile nr. 851/A/12.12.2018.

Prin decizia nr. 969/13.04.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, au fost admise recursurile declarate de pârâta C. împotriva deciziei civile nr. 628/A din 10 octombrie 2018 şi a deciziei civile nr. 851/A din 12 decembrie 2018, ambele pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, precum şi recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 628/A din 10 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, dispunându-se casarea deciziilor recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

La data de 18.02.2022 dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. x/2017.

3. Hotărârea recurată.

Prin decizia civilă nr. 417/A din 28 iunie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a admis apelurile declarate de apelantele-pârâte B. S.A. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 257/NLP/PI/20.02.2018 pronunţate de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2017, pe care a schimbat-o în parte, în sensul respingerii cererii având ca obiect constatarea nulităţii absolute a Contractului de cesiune de creanţă încheiat între B. S.A. şi C. la data de 30.05.2012 şi menţinerii în rest a sentinţei.

II. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei decizii, precum şi a încheierii din 13 aprilie 2022, a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, cu cheltuieli de judecată.

Recurentul-reclamant a invocat motivele de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, recurentul reclamant a susţinut că instanţa de apel a nesocotit dezlegările obligatorii date de instanţa de casare, încălcând astfel dispoziţiile art. 501 C. proc. civ., prin aceea că a stabilit că prevederile art. 24 din Legea nr. 190/1999 nu prezintă relevanţă şi nu a identificat normele speciale în vigoare la data încheierii contractului de cesiune, emise în completarea art. 24 şi art. 33 din Legea nr. 190/1999, în raport de care să stabilească obiectul probei relativ la condiţiile de autorizare cerute cesionarei pentru a prelua prin cesiune creanţe ipotecare, dar şi din perspectiva activităţii de recuperare a creanţelor.

Pe de altă parte, s-a arătat că instanţa de apel nu a îndeplinit obligaţia impusă prin decizia de casare, de a oferi un răspuns explicit referitor la temeiurile de drept privind capacitatea de folosinţă specializată a cesionarei, prin raportare la legea sa naţională, precum şi cu privire la interdicţia cesionării de creanţe către alte societăţi de profil înfiinţate în spaţiul UE şi nu a valorificat înscrisul reprezentat de extrasul din registrul societăţilor din Ungaria, din care reieşea că activitatea specifică agenţiilor de colectare a fost înregistrată în obiectul de activitate al acesteia ulterior cesiunii.

Totodată, s-a susţinut că instanţa de apel nu s-a conformat obligaţiei fixate de instanţa de casare, cu privire la efectele juridice ale nulităţii clauzei de exigibilitate anticipată a creditului, asupra contractului de cesiune încheiat de intimate la 30.05.2012 şi nu a apreciat asupra criticii apelantei pârâte C. referitoare la depăşirea limitelor învestirii de către prima instanţă.

Un alt motiv de recurs invocat de reclamant a privit interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 24 din Legea nr. 190/1999, respectiv ale Legii nr. 93/2009, pe care le-a considerat, contrar încheierii interlocutorii din 13.04.2022 şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 235 din C. proc. civ., ca nefiind incidente în speţă, deşi reglementau condiţiile în care puteau fi cesionate creanţele ipotecare aflate în portofoliul unei instituţii de credit.

Apreciază recurentul reclamant că raţionamentul instanţei de apel din cuprinsul deciziei recurate contrazice măsurile dispuse prin încheierea de la 13 aprilie 2022, ceea ce atrage nulitatea deciziei pentru nemotivare.

De asemenea, se învederează faptul că instanţa de apel a omis să arate motivele pentru care a înlăturat susţinerile părţii privind incidenţa Legii nr. 32/2006, a normelor de protecţie a consumatorului şi a celor din materie fiscală, încălcând astfel prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 501 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 131 alin. (3) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

Se consideră totodată că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a principiilor disponibilităţii şi neînrăutăţirii situaţiei în propria cale de atac, dar şi cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi dreptului la apărare, prin nepunerea în discuţia părţilor a celor dintâi principii, care au stat la baza hotărârii pronunţate.

În sfârşit, recurentul-reclamant a susţinut nelegalitatea soluţiei instanţei de apel pe aspectul cheltuielilor de judecată, prin raportare la rezultatul final al procedurii.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 22.08.2022, sub nr. x/2017.

Apărările formulate în cauză

Intimatele-pârâte B. S.A. şi C. au formulat întâmpinare la recurs, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate prin cererea de recurs în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fond au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei instanţei de apel.

III. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început la data de 4 ianuarie 2017, aşadar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018.

IV. Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 8 decembrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus comunicarea raportului către părţi. Recurentul-reclamant a formulat punct de vedere scris la raport, prin care, faţă de constatările şi concluziile acestuia, s-a exprimat în sensul admiterii raportului.

La termenul din 16 martie 2023, s-au respins excepţiile nulităţii recursului, invocate de către intimatele-pârâte prin întâmpinări, iar recursul a fost admis în principiu, acordându-se termen de judecată în şedinţă publică, la data de 15 iunie 2023, în baza art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

V. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prealabil, Înalta Curte reţine că recursul declarat de reclamant, deşi îndreptat formal şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 13 aprilie 2022, nu conţine critici concrete de nelegalitate raportat la această încheiere, nemulţumirile părţii vizând în realitate nerespectarea caracterului interlocutoriu al încheierii respective, prin soluţia pronunţată asupra fondului apelului.

Ca atare, întrucât actul de procedură prin care s-au încălcat, în opinia recurentului reclamant, drepturile sale procesuale conferite de art. 235 din C. proc. civ., îl constituie însăşi decizia din apel, criticile formulate vor fi analizate prin raportare la acest act, şi nu la încheierea din data de 13 aprilie 2022.

Procedând în continuare la analiza criticilor formulate de recurentul reclamant cu privire la încălcarea de către instanţa de apel a regulilor de procedură referitoare la dezlegările obligatorii date de instanţa de casare, prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul întemeiat al acestora, în limitele care vor fi arătate în continuare.

Astfel, se constată faptul că prin decizia de casare nr. 969 din 13 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în primul ciclu procesual, s-a dispus casarea deciziei recurate, nr. 628/A din 10.10.2018 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în vederea rejudecării apelurilor declarate de pârâte cu privire la nulitatea contractului de cesiune de creanţă încheiat între acestea, urmând a se avea în vedere şi efectele juridice ale nulităţii clauzelor din contractul de credit ipotecar referitoare la declararea scadenţei anticipate.

În considerentele deciziei, Înalta Curte a constatat, pe de o parte, că normele pe care şi-au întemeiat soluţia instanţele devolutive, respectiv art. 24 şi art. 33 din Legea nr. 190/1999 sunt norme de trimitere, care se completează cu normele speciale care reglementează condiţiile de autorizare, iar pe de altă parte, că activitatea de recuperare a creanţelor este diferită de cea a instituţiilor-financiare de credit, astfel încât şi condiţiile de autorizare şi supraveghere prudenţială sunt distincte, instanţei de apel revenindu-i sarcina de a identifica normele speciale care instituiau condiţiile de validitate a cesiunii şi de a verifica validitatea convenţiei în raport cu acestea.

Faţă de modul în care au fost trasate de către instanţa de recurs limitele în care trebuia să aibă loc rejudecarea apelurilor, reiese că problema de drept referitoare la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 24 şi art. 33 din Legea nr. 190/1999 a fost dezlegată cu caracter obligatoriu pentru instanţa de trimitere.

În mod evident, prin îndrumarea dată instanţei de trimitere, de a identifica normele speciale emise în completarea dispoziţiilor art. 24 şi art. 33 din Legea nr. 190/1999, instanţa de casare a considerat implicit că acestea din urmă îşi găsesc aplicarea în cauză, susţinerea contrară a intimatelor fiind neîntemeiată.

Or, verificând decizia recurată, se constată că instanţa de apel a nesocotit dezlegarea obligatorie oferită în cuprinsul deciziei de casare cu privire la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 24 şi art. 33 din Legea nr. 190/1999, statuând contrariul, cu argumentul că declararea scadenţei anticipate a creditului de care a beneficiat recurentul reclamant a avut loc anterior încheierii contractului de cesiune, astfel că în speţă este vorba despre o activitate de recuperare a creanţelor, şi nu de creditare.

Pe de altă parte, Înalta Curte observă că instanţa de apel nu s-a conformat îndrumării date de instanţa de casare, de a avea în vedere, în soluţionarea apelurilor, efectele juridice ale nulităţii clauzei privind declararea scadenţei anticipate a creditului ipotecar asupra cesiunii de creanţă intervenite, prin prisma principiilor care guvernează efectele sancţiunii nulităţii, apreciind că, în lipsa unui capăt de cerere, nu se poate dispune desfiinţarea actelor de executare ce formează obiectul dosarului de executare nr. 969/2015 al BEJA E..

Or, Înalta Curte subliniază faptul că indicaţia din cuprinsul deciziei de casare nu era nicidecum în sensul soluţionării apelurilor în afara limitelor devoluţiunii în apel prin prisma a ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, cum greşit a înţeles instanţa de apel, ci se referea la verificarea consecinţelor lipsirii de efecte a clauzei privind declararea scadenţei anticipate a creditului, ca urmare a constatării nulităţii acesteia, asupra operaţiunii înseşi de declarare a acestei scadenţei şi, implicit, asupra validităţii cesiunii de creanţă, prin prisma obiectului cesiunii.

Procedând în modalitatea arătată, instanţa de apel a nesocotit îndatorirea de a asigura respectarea unui principiu fundamental al procesului civil, acela potrivit căruia, "În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul", consacrat de prevederile art. 501 alin. (1) din C. proc. civ.

Ca efect al nesocotirii principiului menţionat, recurentul reclamant nu a beneficiat de toate drepturile şi garanţiile care intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, ceea ce atestă vătămarea adusă drepturilor sale procesuale şi atrage anularea actului de procedură întocmit cu nerespectarea legii, conform art. 179 din C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, găsind întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel, care va face aplicarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) din C. proc. civ. în soluţionarea apelurilor declarate de pârâte, în sensul că va identifica normele speciale emise în completarea normelor generale prevăzute la art. 24 şi art. 33 din Legea nr. 190/1999, referitoare la condiţiile de autorizare pentru entităţile cesionare ale unor creanţe ipotecare aflate în portofoliul instituţiilor de credit, în vigoare la data de 30 mai 2012, şi va verifica validitatea convenţiei de cesiune prin raportare la acele norme.

În acelaşi timp, instanţa de trimitere va proceda la verificarea, cu respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare al părţilor, a consecinţelor lipsirii de efecte a clauzei privind declararea scadenţei anticipate a creditului, ca urmare a constatării nulităţii acesteia, asupra operaţiunii înseşi de declarare a acestei scadenţei şi, implicit, asupra validităţii cesiunii de creanţă, prin prisma obiectului cesiunii.

Faţă de soluţia ce va fi pronunţată şi de limitele în care va avea loc rejudecarea apelurilor, Înalta Curte nu va mai analiza motivele de recurs care privesc nemotivarea hotărârii şi greşita aplicare a legii, întemeiate pe pct. 6 şi pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., şi nici pe cele care vizează soluţia asupra cererii accesorii privind cheltuielile de judecată, întrucât culpa procesuală urmează a fi reevaluată în urma rejudecării căii de atac.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a şi alin. (2) şi art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 417/A din 28 iunie 2022 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Nefiind tranşată chestiunea culpei procesuale în ce priveşte fondul litigiului, cererea recurentului-reclamant A., de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, va fi lăsată nesoluţionată, aceasta urmând a fi avută în vedere de către instanţa care va rejudeca apelul, cu luarea în considerare a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.

În ce priveşte recursul declarat de recurentul reclamant împotriva încheierii de şedinţă din data de 13 aprilie 2022, Înalta Curte constată caracterul neîntemeiat al acestuia, în absenţa oricăror critici de nelegalitate formulate împotriva încheierii respective.

Ca atare, în baza art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursul îndreptat împotriva încheierii de şedinţă din data de 13 aprilie 2022 va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 417/A din 28 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii de şedinţă publică din 13 aprilie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2023.