Cassation appeal dismissed in dispute over validity of pre-sale contract and return of advance payment under insolvency law

Şedinţa publică din data de 14 iunie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 20.07.2020, reclamanta A. ŞI AGRICOLE S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B. a chemat în judecată pârâtul C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare din 20.11.2012, cu privire la terenul în suprafaţă de 4.183 m.p. situat în intravilanul municipiului Ploieşti, Bulevardul x f.n., tarlaua x, parcela x, judeţul Prahova, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară şi obligarea pârâtului la restituirea avansului achitat de către reclamantă în sumă de 415.000 RON; în subsidiar, a mai solicitat, în temeiul art. 64 lit. e) din Legea nr. 85/2014, obligarea pârâtului la restituirea avansului arătat anterior.

Prin sentinţa civilă nr. 290/25.03.2021, Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 337/13.10.2021, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În motivare, după prezentarea situaţiei de fapt, a arătat că instanţa de apel în mod nelegal a apreciat că obiectul convenţiei nu îl constituie imobilul aflat în discuţie, ci obligaţia pârâtului de a înstrăina, concluzionând chiar în sensul că un contract de vânzare-cumpărare ar fi perfect valid chiar şi în ipoteza în care pârâtul nu ar avea calitatea de proprietar al bunului.

Potrivit recurentei, recalificând obiectul convenţiei în acest sens, curtea de apel, deşi a apreciat că nu poate stabili cu claritate care este indicatorul parcelar al terenului, a lipsit de eficienţă şi nu a mai analizat probatoriul administrat în cauză, care relevă plata avansului în condiţiile în care terenul nu este nici determinat şi nici determinabil.

A mai afirmat că promisiunea de vânzare-cumpărare aflată în discuţie a fost analizată dintr-o perspectivă exclusiv teoretică, fără ca actul în sine să fie examinat de către instanţă, context în care a fost legitimată conduita lipsită de corectitudine a intimatului şi care îi permite acestuia, sub aparenţa legalităţii, să reţină suma de 415.000 RON, în temeiul unui act juridic lovit de nulitate absolută.

În continuare, a mai relevat că au fost respinse solicitările sale privind administrarea probei cu înscrisuri, constând în emiterea unei adrese de către instanţă la B.N.P. D., în vederea comunicării unor date din care să rezulte dacă pârâtul a înstrăinat prin act autentic imobilul aflat în discuţie, şi a probei cu expertiza topo-cadastrale, având ca obiectiv identificarea imobilului.

Subliniind neanalizarea corespunzătoare a înscrisurilor de la dosar, recurenta a afirmat că instanţa ar fi putut observa demersurile sale cu privire la verificarea situaţiei cadastrale a imobilului care au relevat faptul că pârâtul nu a fost niciodată proprietarul acestuia.

Totodată, a afirmat că instanţa de apel a înlăturat probele printr-o singură frază, arătând că neclarităţile privitoare la numărul de identificare în cartea funciară a imobilului pot fi soluţionate pe cale administrativă şi nu constituie o dovadă a lipsei dreptului de proprietate al pârâtului asupra terenului.

În opinia recurentei, faţă de maniera omisivă în care au fost tratate toate aspectele învederate, decizia recurată este nemotivată.

Sub acest aspect, evocând art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi jurisprudenţa instanţei supreme, a subliniat că rezultatul demersurilor lichidatorului judiciar a fost minimalizat, iar toate aspectele reliefate au fost calificate ca fiind drept neclarităţi, context în care sancţiunea pentru intimat este inexistentă.

În aceste condiţii, recurenta a afirmat că a fost încălcat dreptul său la un proces echitabil.

Concluzionând, a afirmat că în ceea ce priveşte dezlegarea dată asupra primului capăt de cerere, instanţa nu a stăruit pentru aflarea adevărului, în conformitate cu art. 22 alin. (2) C. proc. civ., ci în mod formal şi cu omiterea tuturor aspectelor invocate de către recurentă a pronunţat o hotărâre nelegală, cu încălcarea regulilor de procedură şi a normelor de drept material, cu referire la art. 1.250, coroborat cu art. 1.226 C. civ.

Un alt set de critici vizează dezlegarea dată asupra capătului de cerere subsidiar, context în care a arătat că lichidatorul judiciar a denunţat unilateral promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare din 20.11.2012, în raport cu art. 64 lit. e) din Legea nr. 85/2014, în considerarea faptului că societatea recurentă a intrat în faliment, fiind dizolvată.

În continuare, a redat conţinutul art. 248 C. civ. şi a susţinut că temeiul denunţării nu este cel prevăzut de art. 123 din Legea nr. 85/2014, ci acela reglementat de art. 64 lit. e) din aceiaşi lege, context în care a afirmat că au fost preluate şi în apel concluziile intimatului cu privire la termenul de prescripţie de 3 luni, inaplicabil de altfel în cauză.

A mai susţinut că, de asemenea, au fost ignorate demersurile lichidatorului judiciar şi că nici în privinţa acestui capăt de cerere decizia recurată nu este motivată, singura trimitere la temeiul de drept al denunţării fiind aceea că "contrar susţinerilor apelantei, sediul materiei denunţării unor contract încheiate de debitor nu îl constituie art. 64 lit. e) din Legea nr. 85/2014".

După ce a redat un paragraf din decizia nr. 42/2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a subliniat că societatea a intrat în faliment şi că este dizolvată, astfel că nu mai poate încheia acte juridice, singura opţiune fiind aceea a denunţării unilaterale a promisiunii de vânzare-cumpărare din 20.11.2012, în conformitate cu art. 64 lit. e) din Legea nr. 85/2014 şi returnarea avansului primit de intimat.

A mai relevat că intimatul nu a uzat de mijlocul legal pus la dispoziţie pe calea contestaţiei, în raport cu art. 59 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, astfel că a acceptat măsura dispusă, iar instanţa în mod nelegal s-a pronunţat şi a analizat temeinicia măsurii dispuse de lichidatorul judiciar, fiind incident art. 22 alin. (5) C. proc. civ.

În drept, a invocat ipotezele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin notele scrise depuse la dosar, intimatul a invocat excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului.

Înalta Curte a luat în examinare excepţia nulităţii recursului, invocată de intimată, urmând a o respinge, întrucât din conţinutul cererii de recurs se pot desprinde critici de nelegalitate ce pot fi analizate din perspectiva motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu poate fi reţinută incidenţa art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:

Întrucât decizia de faţă nu conţine istoricul parcursului procesual al litigiului, deoarece potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)", instanţa supremă consideră util ca, pentru facilitarea deplinei înţelegeri a prezentelor considerente, să noteze că, aşa cum s-a reţinut în etapele anterioare, devolutive, procesul de faţă a fost generat de încheierea, între A. S.R.L. şi C., a unei promisiuni de vânzare-cumpărare la 20.11.2012, cu privire la terenul în suprafaţă de 4.183 m.p., situat în intravilanul municipiului Ploieşti, tarlaua x parcela x.

Susţinând că pârâtul nu a fost niciodată proprietarul imobilului aflat în discuţie şi nici nu a intenţionat să devină, lichidatorul judiciar al societăţii reclamante a demarat prezenta procedură judiciară, solicitând constatarea nulităţii absolute a convenţiei, repunerea părţilor în situaţia anterioară şi restituirea avansului încasat de pârât de la societate, în cuantum de 415.000 RON; în subsidiar, în raport cu art. 64 lit. e) din Legea nr. 85/2014, a solicitat obligarea pârâtului la restituirea avansului, ca urmare a deschiderii procedurii generale a falimentului împotriva societăţii reclamante şi a denunţării convenţiei de către lichidator.

Prima instanţă a respins acţiunea, iar sentinţa astfel pronunţată a fost păstrată în apel, prin decizia care formează obiect al recursului de faţă, întemeiat în drept pe ipotezele art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei sau când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Niciuna dintre criticile expuse în memoriul de recurs nu este fondată.

Înalta Curte subliniază încă de la început că nu intră în domeniul verificărilor de legalitate modalitatea în care instanţa devolutivă a apreciat probele în cauză; asupra interpretării probelor legiuitorul oferă instanţelor de fond o libertate de apreciere care excedează sfera controlului de legalitate impus prin art. 483 alin. (3), coroborat cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe calea celei dintâi critici, recurenta a susţinut că instanţa de apel, recalificând obiectul convenţiei, în sensul că acesta ar consta în obligaţia de a înstrăina, iar nu în imobilul în sine, a lipsit de eficienţă şi nu a mai analizat probatoriul administrat în cauză, care relevă plata avansului în condiţiile în care terenul nu este nici determinat şi nici determinabil; astfel, convenţia a fost analizată dintr-o perspectivă exclusiv teoretică.

Totodată, a mai afirmat că au fost respinse solicitările sale privind administrarea probei cu înscrisuri, constând în emiterea unei adrese de către instanţă la B.N.P. D., în vederea comunicării unor date din care să rezulte dacă pârâtul a înstrăinat prin act autentic imobilul aflat în discuţie, şi a probei cu expertiza topo-cadastrală, având ca obiectiv identificarea imobilului.

În subsecvenţa acestor critici, a invocat încălcarea dreptului la un proces echitabil şi că instanţa de apel nu a stăruit pentru aflarea adevărului, în conformitate cu art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând acest prim motiv de recurs, Înalta Curte constată că, prin nota de probatorii depusă în apel, reclamanta a solicitat instanţei învestite cu soluţionarea căii de atac încuviinţarea probelor cu înscrisuri şi cu expertiza topo-cadastrale, pe care instanţa le-a respins la termenul din 13.10.2021, arătând că ele nu sunt pertinente, concludente şi utile cauzei.

Înalta Curte notează că în planul probaţiunii judiciare, chestiune lăsată de lege în atributul instanţelor de fond, instanţele au o marjă de apreciere asupra utilităţii probelor, adică a aptitudinii acestora de a duce în mod direct sau implicit la soluţionarea procesului, conform art. 255 alin. (1) C. proc. civ., în exercitarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, statornicit prin art. 22 C. proc. civ.

Resorturile interne ale instanţei de fond, care justifică hotărârea acesteia de a admite ori respinge o probă, apreciind asupra utilităţii sale în demersul procesual al părţilor de a dovedi starea de fapt pe care se întemeiază pretenţiile judiciare, nu pot fi cenzurate în recurs, cale extraordinară de atac prin care, în conformitate cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., poate fi verificată doar încălcarea normelor de procedură, încălcare pe care instanţa de apel nu a săvârşit-o.

Nici critica privind nelegala analiză a temeiniciei măsurii dispuse de către lichidatorul judiciar, în ceea ce priveşte solicitarea de restituire a avansului de către pârât, în baza art. 64 lit. e) din Legea nr. 85/2014, prin prisma căreia se invocă incidenţa art. 22 alin. (5) C. proc. civ., nu poate fi reţinută.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că, deşi se face trimitere la prevederile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., recurenta nu a arătat în ce mod instanţa de apel a nesocotit norma procedurală evocată.

Examinând critica legată de o presupusă depăşire a limitelor învestirii, determinată de o verificare a temeiniciei măsurii lichidatorului judiciar care potrivit susţinerilor recurentei putea fi realizată doar de judecătorul-sindic, Înalta Curte notează că recurenta pleacă de la o premisă greşită.

Astfel, pretenţiile aferente acestui capăt de cerere subsidiar au ca temei denunţarea promisiunii de vânzare-cumpărare de către lichidator urmare a deschiderii procedurii generale a falimentului.

În apărare, pârâtul a susţinut că nu a fost dispusă nicio denunţare în condiţiile art. 123 din Legea nr. 85/2014, astfel că este neîntemeiată cererea reclamantei de restituire a avansului.

În analiza acestor pretenţii ale reclamantei, instanţele de fond au examinat apărările pârâtului din întâmpinare, statuând că nu există o cauză legală pentru obligarea acestuia la restituirea avansului.

În acest context, instanţa de apel a subliniat faptul că, în mod corect a reţinut prima instanţă că recurenta nu se poate prevala de temeiul de drept invocat, respectiv art. 64 lit. e) din Legea nr. 85/2014, pentru restituirea avansului, de vreme ce sediul materiei denunţării unor contracte încheiate de debitor nu îl constituie textul de lege evocat de parte, ci cel de la art. 123 din Legea nr. 85/2014, care reglementează, printre altele, un termen de prescripţie în care administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar poate să denunţe orice contract.

Mai mult, rolul activ al judecătorului presupune obligaţia instanţei de judecată de a stabili starea de fapt şi de drept din speţă, în scopul aflării adevărului, atunci când este învestită cu situaţii de fapt ori raporturi juridice complexe.

În aceste condiţii, sunt nefondate criticile recurentei-reclamante, privind încălcarea dreptului la un proces echitabil şi a prevederilor art. 22 alin. (2) şi (5) C. proc. civ., circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că nu se poate identifica încălcarea vreunei norme de procedură sancţionată cu nulitatea.

Al doilea motiv de recurs, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la nemotivarea deciziei recurate, prin prisma căruia recurenta-reclamantă a invocat omisiunea instanţei de a analiza toate aspectele expuse în susţinerea capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a promisiunii de vânzare-cumpărare. De asemenea, a subliniat că instanţa a înlăturat probele printr-o singură frază, potrivit căreia "neclarităţile privitoare la numărul de identificare în cartea funciară a imobilului pot fi soluţionate pe cale administrativă şi nu constituie o dovadă a lipsei dreptului de proprietate al pârâtului asupra terenului".

Analiza deciziei pronunţate în apel infirmă însă o atare teză, deoarece într-o manieră logică şi limpede instanţa de prim control judiciar a expus motivele pentru care a înlăturat susţinerile titularului cererii de apel.

Astfel, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a clarificat obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare, în sensul că antrenează pentru părţi doar o obligaţie de a face, chiar dacă bunul la care se referă convenţia este un imobil.

În acest context, în raport cu argumentele expuse în memoriul de apel, instanţa de control judiciar a făcut referire, în cuprinsul motivării, la înscrisurile dosarului, analizându-le în ansamblu şi a tras pe baza lor concluzii demonstrate juridic. A subliniat, în acest sens, existenţa terenului aflat în discuţie şi a unei neclarităţi cu privire la indicatorul parcelar al terenului, chestiune ce nu constituie o dovadă a lipsei dreptului de proprietate a proprietarului şi care nici nu poate fi valorificată în sensul urmărit de recurentă, din perspectiva art. 1.226 C. civ., dată fiind natura juridică a convenţiei dintre părţi.

Aşadar, nu se poate reţine cu temei că instanţa de apel nu a motivat decizia pronunţată sub acest aspect.

Recurenta-reclamantă propune în realitate o altă situaţie de fapt în recurs, fără a justifica împrejurarea că nu există o motivare adecvată, ori complet străină de natura pricinii, ci fiind nemulţumită de modul în care, cercetând probele, instanţa a statuat asupra lor.

În mecanismul propus de către autoarea recursului, aceste neclarităţi de ordin administrativ cu privire la indicatorul parcelar ar conduce la concluzia că intimatul nu are calitatea de proprietar al terenului pe care s-a obligat să îl vândă, context în care promisiunea de vânzare-cumpărare dintre părţi este lovită de nulitate absolută.

Or, un astfel de raţionament nu poate fi primit, deoarece, astfel cum a subliniat şi instanţa de apel, convenţia dintre părţi nu este una de constituire de drepturi reale imobiliare, ci una în conţinutul căreia intră un drept de creanţă căruia îi corespunde o obligaţie de a face.

Nici critica vizând nemotivarea deciziei în ceea ce priveşte dezlegarea dată capătului de cerere subsidiar, fundamentat pe art. 64 lit. e) din Legea nr. 85/2014, prin care s-a solicitat obligarea intimatului la restituirea avansului, nu poate fi reţinută.

Înalta Curte notează că analiza deciziei din apel conduce la concluzia că instanţa de apel a menţinut dispoziţia de respingere, în motivarea căreia a arătat că denunţarea promisiunii de vânzare-cumpărare din 20.11.2012 nu se circumscrie art. 64 lit. e) din Legea nr. 85/2014, ci art. 123 alin. (1) din aceiaşi lege, context în care a arătat că denunţarea făcută de către lichidator a fost făcută cu depăşirea termenului de prescripţie de 3 luni de la data deschiderii procedurii.

În realitate, criticile dezvoltate prin memoriul de recurs în susţinerea ipotezei de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. relevă nemulţumirea recurentei-reclamante faţă de modalitatea în care instanţa de apel a soluţionat cauza, într-o manieră pe care aceasta o consideră incorectă deoarece nu corespunde cu propria ei viziune asupra temeiniciei acţiunii.

De aceea, criticile subsumate acestui motiv de recurs vor fi înlăturate.

Un ultim motiv de recurs a vizat încălcarea ori aplicarea greşită, în apel, a normelor de drept material, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta a arătat că au fost încălcate dispoziţiile art. 1.250 C. civ., coroborate cu art. 1.226 C. civ., în contextul în care instanţa de apel a apreciat nelegal că "obiectul convenţiei nu îl constituie terenul de 1.483 m.p., ci obligaţia promitentului-vânzător de a înstrăina", că "această convenţie are un obiect determinat (...)" şi că "un contract de vânzare-cumpărare ar fi perfect valid chiar şi în ipoteza în care pârâtul nu ar avea calitatea de proprietar al bunului", sens în care lipsit de eficienţă probatoriul administrat în cauză.

Subliniind natura juridică a convenţiei, în raport cu obiectul acesteia şi decizia nr. 8/10.06.2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a statut că "Antecontractele de vânzare-cumpărare pe care s-au întemeiat acţiunile intentate anterior intrării în vigoare a noului C. proc. civ. dau naştere unui raport juridic obligaţional, în conţinutul căruia intră un drept de creanţă - jus ad personam - căruia îi corespunde o obligaţie de a face - aut facere", instanţa de apel a statuat în sensul că obiectul este reprezentat de obligaţia de a înstrăina.

Afirmaţia recurentei potrivit căreia decizia ar fi dată cu aplicarea greşită a art. 1.250 C. civ., coroborat cu art. 1.226 C. civ., care ar fi atras nulitatea absolută a promisiunii de vânzare-cumpărare din 20.11.2012, a fost făcută formal, întrucât examinarea considerentelor deciziei recurate nu relevă faptul că instanţa de prim control judiciar ar fi analizat cauza din perspectiva acestor texte legale.

Recurenta a mai susţinut că, este inaplicabil în speţă art. 123 din Legea nr. 85/2014 prin raportare la temeiul legal al denunţării promisiunii de vânzare-cumpărare din 20.11.2012, şi anume art. 64 lit. e) din Legea nr. 85/2014, însă nici aceste critici nu sunt fondate.

Articolul 64 din Legea nr. 85/2014 reglementează principalele atribuţii ale lichidatorului judiciar, printre care se regăseşte şi cea de la lit. e) - denunţarea unor contracte încheiate de debitor -, în vreme ce art. 123 din aceiaşi lege reglementează situaţia contractelor în derulare la data deschiderii procedurii, stabilind în concret condiţiile în care lichidatorul judiciar poate denunţa orice contract, inclusiv termenul în care o poate face.

Astfel, analizând dezlegarea dată de prima instanţă asupra capătului de cerere subsidiar, instanţa de apel a statuat în mod just că sediul materiei denunţării unor contracte încheiate de debitor este reglementat de legiuitor la art. 123 din Legea nr. 85/2014.

În continuare, autoarea căii de atac de faţă a afirmat că este nelegală dispoziţia de respingere a cererii de restituire a avansului, întrucât pârâtul nu a uzat de mijlocul procedural pus la dispoziţie de art. 59 alin. (5) din Legea nr. 85/2014 pentru a contesta măsura dispusă de lichidator cu privire la denunţare, astfel că se impunea restituirea sumei de 415.000 RON, ca urmare a acceptării denunţării.

Sub acest aspect, Înalta Curte notează că pretenţiile subsumate acestui petit au ca temei denunţarea promisiunii de vânzare-cumpărare de către lichidator, ca urmare a deschiderii procedurii generale a falimentului, sens în care au fost invocate prevederile art. 64 lit. e) din Legea nr. 85/2014.

Formulând apărări, pârâtul a subliniat că nu a operat nicio denunţare a contractului, în condiţiile art. 123 din Legea nr. 85/2014 şi că solicitarea reclamantei este neîntemeiată.

Instanţa de fond, respingând acest capăt de cerere, dispoziţie menţinută şi prin decizia din apel, a analizat atât pretenţiile reclamantei, cât şi apărările pârâtului, context în care a statuat că nu există o cauză legală pentru obligarea acestuia din urmă la restituirea sumei de 415.000 RON, încasată cu titlu de avans, în condiţiile nerespectării termenului de prescripţie în care lichidatorul judiciar putea să denunţe contractul.

Cele expuse anterior sunt suficiente pentru a releva caracterul nefondat al acestei critici; trebuie adăugat că orice demers, circumstanţial sau aflat în conexiune cu cauza, ţine de modul în care părţile aleg să-l uzeze, şi care nu poate fi integrat în ipotezele de casare de la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În considerarea tuturor argumentelor expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. ŞI AGRICOLE S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B., împotriva deciziei nr. 337 din 13 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 iunie 2022.