Validity of private promise of assignment of authentic claim and nullity of cassation for reiterated appeal arguments

Şedinţa publică din data de 13 iunie 2023

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată în data de 08.11.2021 pe rolul Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. a solicitat, în principal, a se constata nulitatea absolută a promisiunii de cesiune sub semnătură privată încheiată în data de 8.01.2021 prin email, iar în subsidiar, a se dispune anularea acesteia, în oricare dintre variante, cu restituirea sumei de 50.000 euro sau contravaloarea în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii şi a sumei de 730.575 RON, achitate pârâtei, şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 1315, 1316 şi urm. C. civ., art. 1242, art. 1244, art. 1323, art. 1247, art. 1248 C. civ.

Prin sentinţa nr. 114/LP/2022 din 19 mai 2022, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată având ca obiect nulitate act juridic şi a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 23.800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

2. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A. S.R.L., care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 320/2022 - A din 08 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, fiind obligată apelanta să plătească intimatei cheltuieli de judecată parţiale în apel în cuantum de 10.000 RON.

3. Reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs atât împotriva acestei din urmă decizii, cât şi a sentinţei nr. 114/LP/2022 din 19 mai 2022, pronunţate de Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în totalitate a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului formulat, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei de fond şi admiterii cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimatei-pârâte la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta-reclamantă a susţinut că în cauză este incident principiul simetriei formelor actelor juridice. Astfel, câtă vreme obiectul cesiunii este un act autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute şi promisiunea de cesiune trebuia încheiată tot în formă autentică, aşa cum prevăd dispoziţiile din Secţiunea a 8-a, Cartea a V-a, Capitolul I C. civ., care nu face nicio trimitere la materia vânzării.

A mai arătat recurenta-reclamantă că obiectul actului atacat este unul autentic, nefiind atacat dreptul de proprietate asupra unui imobil, motiv pentru care nu poate fi incidentă Decizia nr. 23/2017 dată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dezlegarea unor chestiuni de drept reţinută de către instanţa de apel, aceasta fiind pronunţată în altă materie.

În cuprinsul memoriului de recurs recurenta-reclamantă a mai făcut referire la dispoziţiile art. 1242 C. civ., care prevăd nulitatea absolută pentru nerespectarea formei autentice cerute de lege şi la dispoziţiile art. 1244 din acelaşi act normativ, referitoare, de asemenea, la nulitatea absolută pentru convenţiile care au ca obiect strămutarea sau constituirea de drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară neîncheiate în formă autentică.

De asemenea, a mai precizat recurenta-reclamantă că promisiunea de cesiunea trebuia confirmată (acceptată) şi de către cealaltă parte, respectiv C. S.A. tot prin înscris autentic, fapt ce nu s-a întâmplat, astfel că şi acesta constituie un motiv de nulitate absolută potrivit art. 1316 C. civ.

A mai adăugat titulara cererii de recurs că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că reclamanta trebuia să probeze faptul că C. S.A. s-ar fi opus cesiunii, având în vedere că potrivit textului de lege acceptul trebuia să fie acordat expres.

S-a mai arătat că pentru valabilitatea promisiunii era necesar ca aceasta să conţină clauzele actului final, însă actul atacat este lacunar şi încheiat sub semnătură privată la distanţă, faţă de actul juridic cedat, care este unul complex, bilingv şi autentic. Astfel, în mod eronat a constatat instanţa de apel că promisiunea de cesiune asigură îndeplinirea acestei condiţii legale.

O altă critică se referă la imoralitatea cauzei actului atacat, care rezultă din modul de redactare al actului şi din conduita pârâtei atât înainte, cât şi după încheierea actului, care a urmărit de la bun început obţinerea unei sume de bani de la reclamantă, respectiv suma de 200.000 euro.

Recurenta-reclamantă, în considerarea celor de mai sus, a mai făcut referire la dispoziţiile art. 1235 şi 1236 C. civ. privitoare la cauza actului juridic, susţinând totodată că este imorală cauza actului atacat, întrucât intimata nu a urmărit decât obţinerea unui câştig imoral, un astfel de act fiind sancţionat cu nulitatea absolută, potrivit art. 1238 C. civ.

De asemenea, s-a mai arătat că o dovadă de rea-credinţă din partea intimatei este şi cesionarea autentică la 15 aprilie 2021 a promisiunii de vânzare-cumpărare pe care o încheiase în luna octombrie 2022, promisiune notarială şi nu sub semnătură privată, intimata considerând nul absolut actul încheiat cu reclamanta în luna ianuarie 2021, câtă vreme reclamanta nu fost notificată pentru îndeplinirea obligaţiilor, intimata nu s-a adresat instanţei de judecată pentru desfiinţarea sau rezilierea actului, precum şi nota de informare din 22 aprilie 2021 cu privire la încetarea actului intervenită în luna ianuarie 2021.

Autoarea cererii de recurs a mai invocat nulitatea relativă a promisiunii faţă de lipsa cauzei actului juridic, întrucât intimata nu şi-a asumat nicio obligaţie prin promisiunea de cesiune.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 04 ianuarie 2023.

Prin întâmpinarea înregistrată la 27 martie 2023, intimata-pârâtă B. S.R.L. a solicitat, pe cale de excepţie, anularea recursului raportat la prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea ca nefondat şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Prin rezoluţia din 24 aprilie 2023 a fost acordat termen de judecată la 13 iunie 2023 pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor,.

Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a luat în examinare, cu prioritate, excepţia nulităţii prezentei căi extraordinare de atac, invocată prin întâmpinare, urmând a anula recursul pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanţă cu principiul legalităţii căilor de atac reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitată în condiţiile prevăzute de lege. În privinţa recursului, una dintre condiţiile esenţiale stabilite de lege este aceea că poate fi exercitat pentru motivele strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aceasta înseamnă că titularul recursului este ţinut să îşi conformeze conduita procesuală acestor exigenţe legale pentru a crea premisele necesare în vederea exercitării controlului de legalitate de către instanţa de recurs.

Obligaţia recurentului de a motiva recursul presupune nu numai evocarea simplei sale nemulţumiri în raport cu soluţia atacată, ci implică obligaţia de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., precum şi dezvoltarea lor în concret, respectiv raportarea motivului de casare invocat la procedura derulată în faţa instanţei anterioare şi/sau hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanţă sau raţionamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate sub aspectul regulilor de drept interpretate ori aplicate greşit.

Invocarea unor critici care nu se încadrează în mod real în motivul sau motivele de casare invocate şi nici într-un alt motiv de recurs prevăzut de lege va atrage aplicarea sancţiunii nulităţii căii de atac, în conformitate cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Cu privire la recursul reclamantei A. S.R.L., instanţa supremă reţine că autoarea căii de atac a indicat în mod formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material prin decizia recurată.

Înalta Curte apreciază că recurenta-reclamantă nu a formulat nicio critică de nelegalitate care să vizeze ipotezele legale prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. de strictă interpretare, care să privească obiectul căii de atac, respectiv decizia instanţei de apel, motivarea fiind concepută ca o reiterare a criticilor din calea de atac devolutivă exercitată împotriva sentinţei primei instanţe.

Astfel, deşi a indicat în mod expres motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile dezvoltate prin memoriul de recurs relevă, în realitate, nemulţumirea părţii cu privire la concluziile instanţelor de fond.

În legătură cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale a susţinut recurenta-reclamantă că atât instanţa de fond, cât şi cea de apel în mod eronat au apreciat incidenţa în cauză a Deciziei nr. 23/2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dezlegarea unor chestiuni de drept, având în vedere că această hotărâre se referă strict la materia vânzării şi nicidecum la materia cesiunii. De asemenea, a mai susţinut, în esenţă, că în cauză fiind aplicabil principiul simetriei formei actelor juridice, promisiunea de cesiune ce are ca obiect un act autentic trebuia încheiată tot într-o formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.

Susţinerile recurentei-reclamante subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă nu constituie critici, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile identice ale aceleiaşi părţi făcute prin cererea de apel.

Trimiterile recurentei-reclamante în cuprinsul memoriului de recurs la textele de lege ale art. 1243 C. civ., referitoare la principiul simetriei actelor juridice, ale art. 1315-1316 C. civ., privind materia cesiunii, precum şi ale art. 1279 C. civ., cu privire la conţinutul promisiunii de a contracta, fără a se arăta în concret în ce constă eroarea din raţionamentul curţii de apel, nu relevă încălcarea sau aplicarea greşită de către instanţa de control judiciar devolutiv a unor reguli de drept sau a dispoziţiilor legale aplicabile.

Reluarea ca atare a criticilor din apel nu reprezintă o motivare a recursului în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., prin prezentarea criticilor de nelegalitate punctuale ale hotărârii atacate, respectiv prin prezentarea greşelilor de judecată săvârşite de instanţa de apel, cu referire la dispoziţiile de drept material invocate, în acelaşi sens nefiind permisă nici reevaluarea situaţiei de fapt, a probatoriului administrat, deci, a temeiniciei deciziei recurate.

Motivele formulate de recurenta-reclamantă nici nu vizează punctual argumentele reţinute de instanţa de apel în justificarea soluţiei de respingere a apelului care a concluzionat, în acord cu prima instanţă, că nu erau incidente cauzele de nulitate absolută şi relativă a promisiunii de cesiune de contract încheiat la data de 8.01.2021, respectiv lipsa formei autentice ad validitatem, cauza ilicită ori absenţa cauzei.

Prin reluarea ca atare a motivelor susţinute şi la instanţa de control judiciar devolutiv, recurenta-reclamantă tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv, cum este conceput memoriul de recurs al reclamantei.

Tocmai de aceea, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar şi nu doar reiterarea susţinerilor de la judecata din faţa instanţei de apel, care au primit o dezlegare prin decizia recurată.

Prin urmare, nu sunt întrunite exigenţele art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, care vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, dispoziţii de strictă interpretare şi aplicare.

De aceea, examinarea memoriului de recurs conduce spre concluzia că recurenta-reclamantă nu a formulat nicio critică ce ar putea fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) Cod procedură civilă.

Aşadar, sunt întemeiate apărările intimatei-pârâte privind nulitatea recursului.

În alţi termeni, faţă de considerentele precedente se poate reţine că accesul la justiţie presupune şi respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac.

În calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept.

Prin urmare, având în vedere că motivele de recurs formulate de recurenta-reclamantă nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. şi cum în cauză nu pot fi reţinute nici motive de ordine publică pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, Înalta Curte va constata nulitatea căii extraordinare de atac, în temeiul art. 248 şi art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Referitor la cererea intimatei-pârâte B. S.R.L. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din acelaşi cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile şi în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus la dosarul cauzei dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat, cheltuieli de transport şi cazare .

Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante în promovarea recursului urmează să fie admisă cererea, privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente procesului, în sensul obligării recurentei-reclamante A. S.R.L. la plata sumei de 37.041,51 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 320/2022 - A din 08 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata către intimata-pârâtă B. S.R.L. a sumei de 37.041,51 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 iunie 2023.