Recurs nullity for failure to articulate statutory grounds of illegality in lease termination dispute
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice annulled the appellant’s appeal (recurs), thereby upholding the lower appellate decision that rejected the claimant's lawsuit and, consequently, the first-instance decision dismissing the case, leaving the respondent-company victorious. The dispute arose from a lease agreement where the lessor-owner claimed the failure to obtain a specific hospital operating authorization (CAEN 8610) triggered an automatic termination clause entitling the lessee to the return of paid rent and security deposit; however, the lower courts found that the lessee had obtained a different, secondary authorization (CAEN 8710) and that the contractual termination conditions were not met. The Supreme Court’s decision was based on procedural law rather than the merits, ruling the appeal null under Articles 489(2) and 488(1)(6) and (8) of the Code of Civil Procedure because the appellant’s arguments merely reiterated factual disputes and dissatisfaction with the lower court's interpretation of the lease contract, failing to identify specific, admissible grounds of illegality such as an actual error of law or lack of reasoning required for this extraordinary remedy.
Legislator headnote
AI generatedart. 248 alin. (1) C. proc. civ, art. 457 din C. proc. civ, art. 488 alin. (1) C. proc. civ, art. 489 alin. (2) din C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 483 alin. (3) C. proc. civ; Recurs nullity for failure to articulate statutory grounds of illegality in lease termination dispute: Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta A. S.R.L. în faliment, prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă C. întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat modificarea în tot a deciziei recurate, precum şi a sentinţei pronunţate de către prima instanţă, cu consecinţa respingerii cererii reconvenţionale şi admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 13 iunie 2023
Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 09.04.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L., a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 701.029 RON reprezentând garanţie şi chirie plătită de reclamantă în baza contractului de închiriere din 30.06.2016 şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1516 Noul C. civ.
La data de 28.08.2019 pârâta B. S.R.L., a depus cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 373.166 RON, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin încheierea de şedinţă pronunţată la 24 noiembrie 2020, instanţa a dispus anularea cererii reconvenţionale faţă de neachitarea taxei judiciare de timbru stabilite în sarcina pârâtei, potrivit dispoziţiilor din O.U.G. nr. 80/2013.
Prin sentinţa civilă nr. 201 pronunţată în data de 02.02.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea promovată de reclamantă ca fiind neîntemeiată.
2. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. C., prin care a solicitat instanţei admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei primei instanţe cu consecinţa respingerii cererii reconvenţionale şi admiterii cererii de chemare în judecată, obligarea intimatei B. S.R.L. la restituirea contravalorii garanţiei şi chiriei plătite de către reclamantă, în temeiul contractului de închiriere din data de 30.06.2016, în sumă totală de 701.029 de RON.
Prin decizia civilă nr. 1926/2022 din 12 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul reclamantei.
3. Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta A. S.R.L. în faliment, prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă C. întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat modificarea în tot a deciziei recurate, precum şi a sentinţei pronunţate de către prima instanţă, cu consecinţa respingerii cererii reconvenţionale şi admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.
În dezvoltarea motivelor de recurs recurenta-reclamantă a susţinut că, atât instanţa de apel, cât şi cea de fond au făcut o confuzie în interpretarea dispoziţiilor legale, respectiv între activităţi ce se pot desfăşura potrivit codului CAEN 8610 - activităţi de asistenţă spitalicească şi cele care se pot desfăşura potrivit codului CAEN 8710 - activităţi ale centrelor de îngrijire medicală, cele două coduri fiind total diferite. Astfel, chiar dacă o societate obţine autorizaţie de funcţionare pentru codul CAEN 8710, aceasta nu poate desfăşura şi activităţile prevăzute de codul CAEN 8610, întrucât acestea prevăd activităţi specifice pentru spital, cu personal medical specializat.
Prin urmare, ambele instanţe au reţinut în mod greşit faptul că, odată cu obţinerea autorizaţiei de funcţionare pentru codul CAEN 8710 a dispărut interesul pentru obţinerea autorizaţiei de funcţionare şi pentru codul CAEN 8610.
A mai arătat recurenta-reclamantă că, încă de la data încheierii contractului de închiriere, respectiv 30 iunie 2016, a făcut toate demersurile necesare în mai puţin de 20 de zile în vederea obţinerii autorizaţiei de funcţionare pentru codul CAEN 8610, care reprezenta principalul obiect de activitate al societăţii.
De asemenea, a mai învederat că, urmare a faptului că nu a reuşit să deschidă un spital şi pentru a mai diminua din pierderi, la 15 septembrie 2017 a încheiat contractul de cesiune nr. x cu D., în vederea obţinerii unei autorizaţii de funcţionare pentru codul CAEN 8610, întrucât această Asociaţie era deja autorizată în acest sens pentru locaţia din Iaşi, fără rezultat însă, deşi au fost întreprinse toate diligenţele necesare. Refuzul Ministerului Sănătăţii de a emite avizul de funcţionare a fost motivat de faptul că spaţiul nu corespunde din punct de vedere structural şi nu poate asigura circuitul şi dotările necesare unui spital cu paturi pe codul CAEN 8610.
Autoarea memoriului de recurs a mai susţinut că instanţa a reţinut în mod greşit faptul că reclamanta funcţiona pe codul CAEN 8710 şi nu avea motiv să solicite o autorizaţie suplimentară, întrucât pentru a putea fi autorizat pe codul CAEN 8610 societatea trebuia să funcţioneze efectiv, să aibă dotările necesare şi personal medical specializat.
S-a mai adăugat faptul că instanţa a interpretat în mod eronat dispoziţile contractului de închiriere, reţinând că nu sunt operabile dispoziţiile art. 6 alin. (8), art. 8, art. 14, art. 15 din contract, în condiţiile în care reclamanta a obţinut autorizaţie de funcţionare pentru unul dintre codurile CAEN aflate în obiectul secundar de activitate.
Totodată, a mai precizat recurenta-reclamantă că la momentul constituirii societăţii şi încheierii contractului de închiriere, reclamanta avea ca obiect principal de activitate doar codul CAEN 8610, fără a avea în obiectul său principal ori secundar codul 8710, obiectul fiind modificat la 01 februarie 2017, ca urmare a faptului că nu reuşea să desfăşoare activităţile prevăzute în actul constitutiv.
Recurenta-reclamantă a mai arătat că potrivit art. 6 alin. (8) din contractul de închiriere exista posibilitatea încetării de plin drept a contractului în situaţia în care locatorul nu putea obţine autorizaţiile de funcţionare necesare activităţilor prevăzute în actul constitutiv. Aşadar, contractul nu limita sau nu prevedea faptul că dacă reclamanta desfăşura o singură activitate, era suficientă pentru a nu opera încetarea contractului.
Prin urmare, a susţinut autoarea cererii de recurs că instanţele de judecată au trecut peste voinţa părţilor de la momentul încheierii contractului de închiriere şi au completat dispoziţiile contractuale cu clauze care nu existau.
De asemenea, recurenta-reclamantă a mai adăugat faptul că nu poate fi reţinut în sarcina sa culpa pentru faptul că nu a reuşit să obţină autorizaţia de funcţionare, întrucât aceasta revine proprietarului imobilului care nu a efectuat modificările necesare pentru a pune la dispoziţie un spaţiu care să respecte dispoziţiile legii, deşi a încasat chiria în toată această perioadă, maximizându-şi astfel profitul, în timp ce reclamanta depunea toate diligenţele necesare pentru a obţine autorizaţia de funcţionare.
A mai învederat titulara memoriului de recurs că, potrivit clauzelor contractuale, locatorul trebuia să execute toate lucrările necesare în vederea autorizării P.S.I., obligaţie care nu a fost îndeplinită niciodată de către proprietar, motiv pentru care societatea reclamantă a şi fost amendată de către I.S.U.
Prin întâmpinarea înregistrată la 28 martie 2023, intimata-pârâtă B. S.R.L. a invocat, pe cale de excepţie, netimbrarea, tardivitatea şi inadmisibilitatea cererii de recurs, solicitând, totodată, şi respingerea recursului ca nefondat.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 02.02.2023, iar prin rezoluţie s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului la 13 iunie 2023 cu citarea părţilor în şedinţă publică.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, raportat la dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., cu prioritate va analiza excepţia nulităţii recursului, excepţie care va fi admisă pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanţă cu principiul legalităţii căilor de atac reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitată în condiţiile prevăzute de lege. În privinţa recursului, una dintre condiţiile esenţiale stabilite de lege este aceea că poate fi exercitat pentru motivele strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Aceasta înseamnă că titularul recursului este ţinut să îşi conformeze conduita procesuală acestor exigenţe legale pentru a crea premisele necesare în vederea exercitării controlului de legalitate de către instanţa de recurs.
Obligaţia recurentului de a motiva recursul presupune nu numai evocarea simplei sale nemulţumiri în raport cu soluţia atacată, ci implică obligaţia de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., precum şi dezvoltarea lor în concret, respectiv raportarea motivului de casare invocat la procedura derulată în faţa instanţei anterioare şi/sau hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanţă sau raţionamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate sub aspectul regulilor de drept interpretate ori aplicate greşit.
Invocarea unor critici care nu se încadrează în mod real în motivul sau motivele de casare invocate şi nici într-un alt motiv de recurs prevăzut de lege atrage aplicarea sancţiunii nulităţii căii de atac, în conformitate cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.
Cu privire la recursul reclamantei A. S.R.L., instanţa supremă reţine că autoarea căii de atac a indicat în mod formal motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., care vizează nemotivarea hotărârii şi încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material prin decizia recurată.
Înalta Curte apreciază că recurenta-reclamantă nu a formulat nicio critică de nelegalitate care să vizeze ipotezele legale prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. de strictă interpretare, care să privească obiectul căii de atac, respectiv decizia instanţei de apel.
Astfel, deşi a indicat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticile dezvoltate prin memoriul de recurs relevă, în realitate, nemulţumirea părţii cu privire la concluziile instanţei de apel asupra fondului cauzei, toate argumentele expuse vizând reevaluarea situaţiei de fapt în aprecierea culpei contractuale şi a încadrării în ipotezele convenţionale care permiteau restituirea garanţiei şi a chiriei achitate pârâtei.
Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Simpla invocare a motivului de casare nu conduce de plano la incidenţa acelui motiv de recurs, ci trebuie indicate critici concrete privind argumentele reţinute de instanţa de apel în justificarea soluţiei pronunţate, cu referire la aspectele de nelegalitate invocate şi care nu au primit o dezlegare pentru decizia criticată, recurenta exprimându-şi nemulţumirea în legătură cu modul de examinare şi concluziilor instanţelor de fond asupra conţinutului obligaţiilor contractuale şi a executării acestora, prin urmare nu în legătură cu deficienţele motivării hotărârii recurate.
În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".
Prin urmare, se constată că în cauză motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat în mod formal de recurenta-reclamantă în cuprinsul memoriului de recurs.
Nici aspectele invocate de autoarea memoriului de recurs în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu se încadrează în motivul invocat, de strictă interpretare.
În legătură cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale a susţinut recurenta-reclamantă că, atât instanţa de apel, cât şi cea de fond, au făcut o confuzie în interpretarea dispoziţiilor legale ce reglementează activităţile ce se pot desfăşura potrivit celor două coduri CAEN care fac obiectul de activitate al societăţii.
O altă critică vizează aplicarea eronată a dispoziţiilor contractului de închiriere, respectiv a art. 6 alin. (8), art. 8, art. 14, art. 15, recurenta-reclamantă susţinând că instanţele de judecată ar fi nesocotit voinţa părţilor de la momentul încheierii contractului de închiriere.
Reţine Înalta Curte că în dezvoltarea criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă nu a făcut referire la nesocotirea regulilor de interpretare a contractului, ci la concluziile asupra îndeplinirii obligaţiilor contractuale ale părţilor, criticile neputând forma însă obiectul controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului, întrucât vizează aspectele de netemeinicie a hotărârii atacate ce nu pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut la punctul 8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. şi nici altui motiv de nelegalitate.
Verificând decizia recurată, se constată că instanţa de apel, analizând criticile reclamantei privind incidenţa în cauză a prevederilor art. 6 alin. (8) din contract, a reţinut argumentat că niciunul dintre aspectele invocate de reclamantă nu se circumscriau ipotezelor stabilite expres de părţi prin art. 6, pentru a atrage încetarea de plin drept a contractului.
Astfel, reiterarea imposibilităţii de derulare a activităţii proprii din cauza neobţinerii autorizaţiei de funcţionare şi invocarea culpei societăţii pârâte nu reprezintă o motivare a recursului în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., prin prezentarea criticilor de nelegalitate punctuale ale hotărârii atacate, respectiv prin prezentarea greşelilor de judecată săvârşite de instanţa de apel, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 din acelaşi cod, de strictă interpretare şi aplicare.
Mai mult, toate aceste critici nu reprezintă altceva decât trimiteri la situaţia de fapt reţinută în legătură cu derularea contractului de închiriere, care, prin prisma probatoriului administrat, au fost deja analizate de instanţa de apel şi, pe de altă parte, aşa cum anterior s-a arătat, reprezintă aspecte de netemeinicie care nu pot forma obiectului controlului de legalitate.
Înalta Curte constată că, de altfel, recursul conţine o reluare a motivelor de apel. Instanţa de prim control judiciar, confirmând sentinţa primei instanţe, a reţinut ca argumente pentru respingerea apelului formulat de reclamantă faptul că prevederile art. 6 din contract nu statuează asupra imposibilităţii de derulare a activităţii conform codului CAEN 8610, ci a imposibilităţii de derulare a obiectului de activitate conform actului constitutiv, fiind incluse aşadar toate activităţile care fac parte din obiectul principal, dar şi din cel secundar. Or, într-o atare situaţie obţinerea unei autorizaţii de funcţionare pentru o altă activitate decât cea principală nu abilitează locatarul să invoce prevederile art. 6.
Simpla reiterare în recurs a argumentelor expuse în cadrul apelului nu respectă exigenţele art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., acest text de lege impunând invocarea unor critici punctuale la adresa deciziei din apel, care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.
Examinarea memoriului de recurs conduce spre concluzia că recurenta-reclamantă nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Aşadar, sunt întemeiate apărările intimatei privind nulitatea recursului.
În alţi termeni, faţă de considerentele precedente se poate reţine că accesul la justiţie presupune şi respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac.
În calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept.
Prin urmare, modalitatea de redactare a recursului de către recurenta-reclamantă nu se circumscrie exigenţelor art. 488 C. proc. civ., nefiind identificate nici motive de casare de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, impunându-se, astfel, sancţiunea nulităţii recursului.
Pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, Înalta Curte va anula recursul reclamantei A. S.R.L., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă C. împotriva deciziei civile nr. 1926/2022 din 12 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Anulează recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă C. împotriva deciziei civile nr. 1926/2022 din 12 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 iunie 2023.