Recovery of state-collected VAT as contractual price component: mischaracterization of contractual claim as public fiscal obligation

Şedinţa publică din data de 13 iunie 2023

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la data de 20.08.2018 pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtelor B. S.R.L. şi C. S.R.L. la plata sumei de 125.810 euro (echivalentul a 581.872 RON la cursul de schimb de 4,6250 RON/euro aplicabil la data formulării cererii), reprezentând TVA în valoare de 530.371 RON şi accesorii TVA în cuantum de 51.501 RON, stabilite în sarcina reclamantei de către organele de inspecţie fiscală în baza Contractului de brokeraj pentru transferul de combustibil derivat din deşeuri nr. CTPG 2711/11.07.2011, încheiat cu pârâtele.

Reclamanta a solicitat, totodată, obligarea pârâtelor la efectuarea sau acceptarea efectuării oricăror formalităţi contabile incidente în legătură cu plata sumei de 125.810 euro.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1068 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 1270 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 864 din 08 iulie 2021, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei C. S.R.L., ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, a fost admisă cererea introductivă, pârâtele B. S.R.L. şi C. S.R.L. fiind obligate la plata către reclamantă a sumei de 581.872 RON, reprezentând cuantumul achitat de aceasta cu titlu de TVA.

De asemenea, pârâtele au fost obligate la plata către reclamantă a sumei de 9.423 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru.

2. Împotriva acestei sentinţe au formulat apel pârâtele B. S.R.L. şi C. S.R.L.

Apelul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 22.11.2021, ulterior dosarul cauzei fiind transferat pe cale administrativă la secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi sub numărul x/2018*.

Prin decizia nr. 253/2022 din 16 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi, în dosarul nr. x/2018, a fost admis apelul formulat de pârâtele B. S.R.L. şi C. S.R.L. şi anulată sentinţa civilă nr. 864/08.07.2021.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

Reclamanta a fost obligată la plata unei sume de 12.589,18 RON, către fiecare dintre pârâte, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în primă instanţă, reprezentând onorariu avocat şi onorariu expert.

Totodată, reclamanta a fost obligată la plata unei sume de 12.625,42 RON, către fiecare dintre apelante, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel, reprezentând onorariu de avocat şi taxă judiciară de timbru.

3. Împotriva acestei hotărâri la data de 19 septembrie 2022, reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În susţinerea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel a încălcat obligaţia de codificare şi încadrare a actelor şi faptelor în drept.

Potrivit recurentei, chiar dacă instanţa de apel ar fi considerat, în mod greşit, că obligaţia de plată a TVA nu este o obligaţie contractuală, soluţia nu ar fi trebuit să fie, oricum, în sensul respingerii cererii sale de chemare în judecată.

Recurenta a apreciat că respingerea acţiunii, fără a se intra pe fondul cauzei, reprezintă o aplicare greşită a normelor de procedură şi un refuz de a judeca.

În susţinerea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a menţionat că decizia instanţei de apel este contradictorie, impunându-se casarea acesteia.

În dezvoltarea acestui motiv, a arătat că instanţa de apel trebuia să stabilească dacă recurenta, în calitate de reclamantă, are dreptul să obţină obligarea pârâtelor la plata sumei de 125.810 EUR. Potrivit recurentei, în timp ce prima parte a raţionamentului instanţei de apel îi confirmă acest drept, cea de-a doua parte a sa statuează în sens contrar.

Având în vedere că operaţiunea dintre părţi este purtătoare de TVA, soluţia corectă, în opinia recurentei, ar fi fost în sensul respingerii apelului.

De asemenea, recurenta a criticat modul de soluţionare a cauzei, respectiv admiterea apelului, fără ca instanţa de apel să fi judecat fondul raporturilor dintre părţi.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a înţeles să critice decizia atacată sub mai multe aspecte.

Astfel, sub un prim aspect, s-a susţinut că, potrivit instanţei de apel, recurenta, în calitate de reclamantă, ar fi trebuit să urmeze o procedură specială reglementată de Codul fiscal pentru a obţine TVA-ul stabilit în sarcina sa de către organele fiscale, în urma reîncadrării operaţiunilor de transfer deşeuri ca fiind supuse impozitării.

A menţionat recurenta că, deşi instanţa de apel a respins apelul ca nefondat, în motivarea soluţiei s-a arătat că reclamanta avea o altă cale pentru a obţine sumele pretinse.

Potrivit recurentei, în Codul fiscal nu există norme de drept procedural care să reglementeze o procedură prealabilă obligatorie sau o altă acţiune judiciară sau extrajudiciară pentru a obliga beneficiarul unei prestaţii la plata TVA.

A mai adăugat recurenta că nu există o procedură prealabilă prevăzută de lege pe care să fi avut obligaţia de a o parcurge anterior formulării cererii introductive, după cum nu există nicio altă procedură legală prin care, în calitate de creditor, să fi putut obţine un titlu executoriu împotriva celor două pârâte.

Recurenta a evocat dispoziţiile art. 193 C. proc. civ., arătând că numai pârâta are dreptul să opună neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de lege or, în cauză, societăţile pârâte nici nu au invocat această pretinsă deficienţă a acţiunii reclamantei. Prin urmare, potrivit legii, instanţa de apel nu era îndreptăţită să invoce, din oficiu, neîndeplinirea unei proceduri prealabile. Tot pe acest aspect, a arătat recurenta că cererea introductivă nu a fost respinsă ca inadmisibilă ci ca nefondată, ceea ce face de neînţeles raţionamentul instanţei de apel.

În opinia recurentei, instanţa de apel face o confuzie între existenţa dreptului dedus judecăţii şi operaţiunea contabilă. A mai precizat recurenta că instanţa de apel ar fi trebuit să stabilească dacă reclamanta este îndreptăţită să recupereze de la pârâte sumele stabilite în plus de către organul fiscal, respectiv să stabilească dacă, potrivit contractului, TVA-ul este sau nu parte din preţ.

Recurenta a susţinut că, în cauză, a fost încălcat principiul forţei obligatorii a contractelor prevăzut la art. 1270 C. civ.

S-a arătat că instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut că acţiunea sa de a recupera TVA-ul aferent preţului operaţiunilor derulate nu ar izvorî din contract.

De asemenea, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că TVA-ul solicitat de reclamantă nu ar fi parte din preţul contractului. Or, a menţionat recurenta, contractul dintre părţi prevede în mod expres faptul că, la preţul contractului, se va adăuga TVA, daca este cazul.

Recurenta a mai adăugat faptul că, potrivit legii şi practicii constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, plata TVA constituie o obligaţie intrinsecă celei de plată a preţului contractual, fiind parte a acestuia.

De asemenea, recurenta a mai arătat că, din perspectiva beneficiarului unei prestaţii, obligaţia de a plăti TVA este o obligaţie contractuală (de plată integrală a preţului), în timp ce, din perspectiva furnizorului, obligaţia de a încasa şi de achita TVA-ul este o obligaţie legală.

Recurenta a invocat dispoziţiile art. 1272 C. civ., arătând că obligaţia prevăzută de lege privind plata TVA nu poate deriva decât dintr-un cadru contractual, astfel că, în raporturile dintre părţi, neplata TVA aferentă preţului atrage răspunderea contractuală.

Recurenta a invocat faptul că, de altfel, pârâtele nu au fost prejudiciate de pretinsa neîndeplinire a formalităţilor de emitere a facturilor de corecţie.

Consideră recurenta că, dacă pârâtele ar fi suferit vreun prejudiciu ca urmare a lipsei emiterii facturilor de corecţie, acestea ar fi acţionat-o în judecată pentru a obţine despăgubiri.

Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel a făcut o confuzie cu privire la izvorul de plată a TVA. A învederat recurenta că factura nu reprezintă izvorul obligaţiei contractuale, ci numai o formalitate pentru contabilizarea operaţiunilor, sens în care a invocat decizia civilă nr. 265/A/18.04.2022 a Curţii de Apel Timişoara, pronunţată în dosarul nr. x/2020.

Potrivit recurentei, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că, în lipsa facturilor de corecţie, reclamanta este decăzută din dreptul de a solicita contravaloarea TVA.

Singura sancţiune ca urmare a neemiterii facturii de corecţie este cea prevăzută de art. 108 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal din 06.01.2016, care prevede că deducerea TVA în baza corecţiei poate avea loc doar în anumite termene.

În privinţa pârâtei B. S.R.L., s-a stabilit că nu a fost beneficiarul prestaţiilor contractuale, motiv pentru care recurenta apreciază că nici nu se impunea emiterea unei facturi de corecţie.

Cât priveşte pârâta C. S.R.L., în calitate de beneficiar real al prestaţiilor, pârâta nici nu a suferit niciun prejudiciu în absenţa facturilor de corecţie întrucât, neavând cod valid de TVA, după cum reţin organele fiscale, nu avea dreptul de a deduce această taxă.

Recurenta a mai invocat faptul că dreptul de deducere a TVA se poate exercita şi după împlinirea termenului de prescripţie, în măsura în care organul fiscal este cel care stabileşte ulterior obligaţia de colectare a TVA.

Sub un ultim aspect, recurenta a considerat că s-ar fi impus cenzurarea, în apel, a cheltuielilor de judecată solicitate de către pârâte, reprezentând onorariul avocaţial în cuantum de 25.175,36 RON.

Raportat la toate motivele invocate, recurenta a solicitat casarea deciziei din apel şi trimiterea spre rejudecare a cauzei.

Prin întâmpinarea înregistrată la 20.12.2022, intimatele B. S.R.L. şi C. S.R.L. au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi, de asemenea, obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 26 septembrie 2022.

Instanţa supremă a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 07 februarie 2023, Înalta Curte, în complet de filtru, constatând întrunite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, cu menţiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Prin răspunsul la întâmpinare transmis prin email în data de 13 februarie 2023, recurenta a solicitat înlăturarea ca neîntemeiate şi ca inadmisibile a apărărilor intimatelor şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Prin încheierea din 2 mai 2023, a fost admis în principiu recursul reclamantei, fiind acordat termen de judecată la 13 iunie 2023, cu citarea părţilor în şedinţă publică, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, urmând să îl admită pentru următoarele considerente:

Prioritar, în ce priveşte cadrul judecăţii în recurs, Înalta Curte reţine că prin sentinţa primei instanţe pârâtele (intimate în cauză) au fost obligate să plătească recurentei-reclamante suma de 581.872 RON (compusă din 30.371 RON TVA şi 51.501 RON accesorii), achitată de reclamantă, urmare a stabilirii de care organele de control a obligaţiilor fiscale în legătură cu operaţiunile impozabile derulate de părţile în litigiu, de transfer de combustibil derivat din deşeuri desfăşurat în spaţiul intracomunitar.

Astfel cum s-a reţinut prin decizia recurată, participarea societăţilor aflate în litigiu la operaţiunile menţionate anterior s-a realizat în temeiul contractului de brokeraj pentru transferul în România de combustibil derivat din deşeuri încheiat de pârâtele (societăţi italiene) B. S.R.L. - în calitate de broker şi C. S.R.L. - în calitate de notificator, cu reclamanta (destinatar).

Părţile în litigiu au încheiat subsecvent şi contractul de notificare în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 1013/2006, semnat de pârâta C. (notificator), societatea D. din Italia (producător al deşeurilor), reclamanta (destinatar al operaţiunii de import) şi societatea E. S.A., care urma să valorifice energetic combustibilul derivat din deşeuri.

Instanţa de apel, confirmând prin decizia recurată susţinerile recurentei-reclamante, a reţinut caracterul definitiv al statuărilor organelor fiscale, în sensul că în executarea operaţiunii de import facturile ar fi trebuit emise de către reclamanta-destinatar în sarcina pârâtei C. S.R.L. - notificator potrivit art. 15 lit. a) din Regulamentul (CE) nr. 1013/2006 şi nu a pârâtei B. S.R.L. - broker, cum prevedea contractul, precum şi că, în lipsa unui cod de înregistrare valid TVA, nu erau îndeplinite condiţiile taxării inverse, astfel încât recurentei-reclamante i-a revenit obligaţia de a colecta în România TVA-ul aferent tarifului încasat pentru prestaţiile efectuate.

Înalta Curte formulează şi observaţia că instanţa de apel a reţinut îndeplinirea condiţiei privind calitatea procesuală pasivă a pârâtei C. S.R.L. (notificator), soluţie de respingere a excepţiei care, nefiind recurată, a rămas definitivă, dobândind în temeiul art. 430 alin. (1) C. proc. civ. autoritate de lucru judecat.

Totodată, nici constatările instanţei de apel din decizia recurată în sensul că acordul tripartit al pârâtelor cu societatea D. (producător) nu prezintă nicio relevanţă în privinţa calităţilor deţinute de pârâte în cauză, în virtutea contractelor de brokeraj şi de notificare, stabilite potrivit Regulamentului (CE) nr. 1013/2006, nu formează obiectul disputei în recursul reclamantei.

Instanţa de apel a admis calea de atac a pârâtelor, a anulat sentinţa şi, evocând fondul, a respins acţiunea reclamantei ca nefondată.

Din conţinutul memoriului de recurs, se desprinde concluzia că recurenta-reclamantă nu critică soluţia de anulare a sentinţei, dispusă prin decizia recurată pentru motivare necorespunzătoare, motivele de casare invocate rezumându-se la modalitatea de soluţionare a acţiunii în evocarea fondului.

Recurenta-reclamantă invocă motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 din C. proc. civ., în legătură cu nesocotirea obligaţiilor procesuale ce revin instanţei de apel privind calificarea cererilor şi apărărilor formulate de părţi, precum şi analiza necorespunzătoare a dreptului pretins de reclamantă, impusă prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., privind motivarea hotărârii pronunţate, critici care se vădesc fondate.

Înalta Curte reţine, pentru început, că potrivit art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., în virtutea principiului disponibilităţii atât obiectul, cât şi limitele procesului sunt determinate prin cererile şi apărările părţilor, iar instanţa care îndatorirea de a se pronunţa asupra a tot ceea ce s-a cerut, fiind ţinută de cauza cererii de chemare în judecată pe care este învestită să o analizeze.

Înalta Curte reţine şi că motivarea hotărârii presupune expunerea raţionamentului judiciar ce întemeiază soluţia adoptată în cauza dedusă judecăţii, garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului de legalitate în calea de atac exercitată împotriva acesteia, fiind prevăzută de lege sub sancţiunea nulităţii.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., viciul motivării inexacte a hotărârii judecătoreşti include şi cuprinderea unor considerente contradictorii, care nu corespund imperativelor legale de claritate, precizie şi consecvenţă, ipoteze legale de care se prevalează recurenta-reclamantă.

Raportând aceste principii la litigiul pendinte, precum şi la criticile formulate, Înalta Curte constată că pe de o parte, instanţa de apel reţine în mod corect învestirea sa cu acţiunea în răspundere contractuală a pârâtelor, precum şi întemeierea pretenţiilor deduse judecăţii pe asumarea obligaţiilor de plată prin art. IV din contractul de brokeraj, prin care s-a instituit adiţionarea TVA, "dacă este cazul", tarifului perceput de reclamantă în raporturile contractuale stabilite cu pârâtele.

Pe de altă parte, contrazicându-şi propriile constatări privind acest cadru procesual, instanţa de apel reţine, în acelaşi timp, că reclamanta nu ar fi dedus judecăţii neîndeplinirea integrală a obligaţiei de plată a preţului, acţiunea neavând fundament contractual, ci vizând obligaţia legală a pârâtelor de plată a TVA aferent operaţiunilor desfăşurate cu reclamanta.

Principiul disponibilităţii procesuale are rang de principiu fundamental în procesul civil. Actele sau faptele deduse judecăţii pot primi o altă calificare juridică a instanţei atunci când părţile le oferă încadrări greşite în drept, ceea ce nu era cazul în speţă.

Înalta Curte constată că instanţa de apel, prin decizia recurată, nu putea înfrânge voinţa manifestată expres de reclamantă şi nici cadrul procesual fixat de pârâte prin motivele de apel, potrivit art. 477 C. proc. civ., ci era ţinută ca, observând corect cauza cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost justificată pe întregul parcurs al procesului, să îi aplice textele de lege incidente, respectând limitele învestirii, potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Înalta Curte, în analiza criticilor recurentei-reclamante porneşte de la constatarea că normele fiscale impun părţilor o anumită conduită, fiind norme de ordine publică, dar raportul juridic dedus judecăţii, în componenta sa fiscală, a primit dezlegare definitivă în sensul că recurentei-reclamante îi revenea obligaţia legală de a emite, în executarea contractului cu pârâtele, facturile de tarifare cu componentă de TVA.

Recurenta-reclamantă nu a dedus judecăţii măsura în care pârâtele beneficiare ale serviciilor prestate ar fi fost ţinute răspunzătoare pentru plata taxei datorate la bugetul de stat, individual ori în solidar cu reclamanta.

În conformitate cu decizia de impunere a organelor fiscale, obligaţiile de plată a TVA, precum şi a accesoriilor la bugetul de stat au fost executate de reclamantă care, prin cererea de chemare în judecată, s-a îndreptat împotriva pârâtelor cocontractante, în virtutea raporturilor juridice preexistente, pentru recuperarea acestor sume sub forma diferenţei de preţ neachitate, precum şi a daunelor-interese, în virtutea răspunderii contractuale.

Reclamanta se prevalează, deci, de principiul interdependenţei prestaţiilor contractuale şi de dreptul creditorului la despăgubiri care se naşte din momentul neexecutării integrale a obligaţiei de plată a preţului, obligaţie principală în cadrul convenţiei părţilor.

Înalta Curte constată că instanţa a fost învestită prin cererea de chemare în judecată cu analiza unui raport juridic civil de drept privat, având de stabilit, în raport cu prevederile din contractul părţilor dacă pârâtelor le revenea obligaţia de a suporta contravaloarea TVA şi a accesoriilor achitate de reclamantă, în virtutea convenţiei stabilite cu aceasta din urmă privind plata preţului.

De altfel, pârâtele, prin cererea de apel nici nu au propus o altă calificare juridică a cererii reclamantei întemeiate de aceasta pe principiul forţei obligatorii a contractului (pacta sunt servanda), în legătură cu suportarea componentei legale - TVA din cadrul preţului, pârâtele susţinând, dimpotrivă, că admiterea acestei cereri conduce la majorarea preţului.

Pornind de la premisa eronată că în dispută este obligaţia legală de colectare a TVA, instanţa de apel s-a limitat la constatarea că reclamanta nu a urmat procedura specială reglementată prin normele Codul fiscal, în forma în vigoare la data transferului de deşeuri (2011), respectiv prin art. 160 şi art. 330.

Potrivit acestor dispoziţii legale, persoanele impozabile care au fost supuse unui control fiscal şi au fost constatate şi stabilite erori în ceea ce priveşte stabilirea corectă a taxei colectate la bugetul de stat, fiind obligate la plata acestor sume în baza actului administrativ emis de autoritatea fiscală competentă, pot emite facturi de corecţie către beneficiari, urmând ca acestea să facă menţiunea emiterii ulterior controlului fiscal, beneficiarii având dreptul de deducere a taxei înscrise în aceste facturi, în limitele şi în condiţiile legii.

Singurele trimiteri la normele de drept incidente cauzei din considerentele deciziei recurate, se referă la aceste dispoziţii din Codul fiscal, privind obligaţia legală de emitere a facturilor de corecţie, dispoziţii cărora instanţa de apel le conferă în mod eronat valenţele unei proceduri prealabile, în absenţa căreia nici nu se mai impune cercetarea fondului, respectiv a conţinutului manifestării de voinţă a părţilor, trăsătură proprie unei excepţii procesuale potrivit art. 248 C. proc. civ.

Or, pârâtele au afirmat fără echivoc prin cererea de apel neîndeplinirea obligaţiilor contractuale ale reclamantei, instituite prin clauzele de la art. IV.2 şi art. IV.3 din contractul de brokeraj, cu consecinţa prejudicierii, prin pierderea dreptului propriu de deducere ori de recuperare a TVA, precum şi necesitatea aplecării instanţei asupra prevederilor convenţiei părţilor în litigiu şi a actelor subsecvente încheiate în executarea acesteia, în vederea stabilirii culpei contractuale.

Sunt întemeiate şi criticile în sensul că instanţa de apel, motivând respingerea acţiunii pentru unica raţiune a inexistenţei documentelor financiar - contabile din care să rezulte ajustarea preţului cu TVA, a făcut o confuzie asupra izvorului obligaţiei deduse judecăţii, care era acordul de voinţă a părţilor şi nicidecum factura ce are funcţia juridică de înscris constatator.

Instanţa de apel ignoră premisa legală a acţiunii, respectiv existenţa contractelor încheiate, ale căror clauze fundamentale au fost stabilite dinainte de părţile în litigiu, ipoteză în care factura nu ar fi putut face decât să le reflecte existenţa, prin executarea obligaţiilor contractuale.

Din analiza considerentelor deciziei recurate, se observă, în această situaţie, absenţa oricărei referiri la temeiurile de drept care au fundamentat acţiunea introductivă, în sensul încadrării situaţiei particulare în speţă în prevederile care configurează regimul răspunderii contractuale, lipsind cercetarea în fond a cauzei care ar fi trebuit să justifice soluţia din dispozitiv, de respingere a acţiunii.

Instanţa de apel a denaturat cauza cererii de chemare în judecată, cu consecinţa aplicării altor norme decât cele care fundamentează pretenţiile reclamantei, ceea ce a adus atingere dispoziţiilor art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6), precum şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., producând recurentei-reclamante o vătămare a dreptului de a-i fi analizată cererea cu care instanţa a fost învestită.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel, pornind de la menţiunea expresă a părţilor privind plata TVA, avea de verificat apărările pârâtelor privind justificarea neîndeplinirii obligaţiei de plată, în aplicarea principiului răspunderii contractuale, potrivit cu care orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile contractate, iar atunci când fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi, în condiţiile legii.

În consecinţă, constatând întemeiate criticile recurentei, nemaifiind utilă cercetarea celorlalte motive invocate în temeiul art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe, pentru o nouă judecată a acţiunii reclamantei, urmând a se avea în vedere şi dispoziţiile art. 501 C. proc. civ., precum şi cererile accesorii privind plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a celor din recurs, care dată fiind casarea pronunţată, nu pot fi acordate în această etapă procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 253/2022 din 16 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi.

Casează decizia atacată şi trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 iunie 2023.