Insufficiency of cassation grounds for annulment of recourse challenging counter-guarantee liability and operational risk exemption.

Şedinţa publică din data de 7 iunie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 12 aprilie 2021, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâta FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S:A, a solicitat instanţei obligarea pârâtei la plata către reclamantă a contragaranţiei în cuantum de 1.129.451,69 RON, aferentă garanţiei asumate de reclamantă în favoarea A. S.A., în baza scrisorii de garanţie nr. 908/25.11.2010 (beneficiar fiind B. SRL), suma la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data 11.01.2021 (data împlinirii termenului de 90 zile calendaristice de la transmiterii de către subscrisa a adresei de răspuns nr. x/12.10.2020) până la plata efectivă a sumei datorate; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, respectiv taxa judiciară de timbru, precum şi orice alte cheltuieli care ar putea interveni pe parcursul procesului, conform art. 453 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 283 din 16 februarie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A. IFN, în contradictoriu cu pârâtul Fondul Român de Contragarantare, obligându-l la plata sumei de 1.129.451,69 RON, a dobânzii legale penalizatoare de la data de 11.01.2021 şi până la data achitării efective, precum şi la plata sumei de 14.899,51 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, pârâtul Fondul Român de Contragarantare a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 1680 din 14 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat.

Invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1680 din 14 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, precizând pe scurt că normele materiale încălcate în soluţionarea apelului sunt: art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009; art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009; 969, art. 970, 977 şi 982 C. civ. de la 1864, (art. 2017, art. 1266 C. civ.), O.U.G. nr. 117/2006, Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011, Norma nr. 1/2010, Convenţia de Contragarantare nr. 1/2010.

În opinia recurentei, hotărârea atacată este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) şi art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 privind înfiinţarea Fondului Român de Contragarantare; art. 22 alin. (2) C. proc. civ. art. 970, art. 977, art. 982, art. 1080, art. 1540 C. civ. de la 1864; raportate la Convenţia de contragarantare nr. 1/2010: dispoziţiile art. 4.4, art. 6.1., art. 7.1., pe care le redă.

Reiterând cele susţinute în apel, recurenta arată că la data de 25.11.2010, Fondul Român de Contragarantare a acordat în favoarea S.C. B. S.R.L., prin mandatar FNGCIMM, o contragaranţie în valoare maximă de 314.250 euro, procent de contragarantare 75 % pe termen de 120 luni, pentru garanţia emisă de FNGCIMM în baza scrisorii de garantare nr. 908/25.11.2010, procent de garantare 29,4474 %, valoare maximă 419.000 euro.

Garanţia contragarantată menţionată este asociată unui credit de investiţii, având ca destinaţie finanţarea a două echipamente medicale, respectiv un aparat de rezonanţă magnetică şi un computer tomograf, acordat beneficiarului de A..

FNGCIMM a respins cererea de plată conform referatului de analiză nr. x din 05.11.2015, deoarece banca nu a prezentat biletele la ordin prevăzute în scrisoarea de garantare nr. 765/26.08.2009 (scrisoarea prin care s-a acordat iniţial garanţia), în original, aflate în termenul legal de prezentare la plată.

Prin adresa de înfiinţare a popririi bancare din 09.05.2017, banca a executat silit Fondul, acesta achitând garanţia şi cheltuielile de executare conform OP nr. x/15.05.2017.

Contestaţia la executare formulată de FNGCIMM a fost respinsă definitiv prin decizia civilă nr. 3366/12.10.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2017, Fondul plătind astfel garanţia contragarantată.

În referatul de analiză a cererii de plată aferente acestui beneficiar, întocmit de către FNGCIMM, se menţionează la structura de garanţii accesorii "Cesiunea drepturilor de încasat din poliţa de asigurare nr. x, precum şi din orice modificare sau prelungire ulterioară şi suplimentară a acesteia, emisă de societatea C. în favoarea B. pentru asigurarea echipamentului tip RMN".

Având în vedere că echipamentele tip RMN s-au defectat, reprezentanţii B. au solicitat în instanţa asigurătorului plata despăgubirilor aferente. Deşi la instanţa de fond beneficiarului i-a fost admisă cererea şi a fost obligat asigurătorul să plătească despăgubiri (124.694,34 RON + 65.112), instanţa de apel a admis excepţia calităţii procesuale active şi a respins acţiunea. Această soluţie se bazează pe faptul că B. nu avea calitatea de a solicita despăgubirile, întrucât cesionase poliţa de asigurare băncii - A..

Banca nu a solicitat în instanţă plata despăgubirilor de către asigurător, iar, între timp, dreptul de a le solicita s-a prescris.

Reprezentanţii FNGCIMM arată prin adresa nr. x/12.10.2020, că banca a menţionat în cererea de deschidere a procedurii insolvenţei atât garanţiile reale asupra echipamentelor tip RMN, cât şi cesionarea drepturilor de despăgubire rezultate din poliţele de asigurare, dar, este de evidenţiat pe de o parte că, bunurile nu mai pot fi valorificate în mod adecvat, întrucât sunt defecte, iar, pe de altă parte, înscrierea cesiunii poliţelor este fără obiect, întrucât banca trebuia să se îndrepte cu o acţiune directă împotriva asigurătorului C., iar nu împotriva beneficiarului B..

Faptul că banca nu s-a îndreptat cu acţiune directă împotriva asigurătorului rezultă în mod implicit din raportul lichidatorului judiciar întocmit pentru termenul de judecată din 26.04.2018, în procedura insolvenţei, în care se menţionează doar cererea beneficiarului de plată a despăgubirilor şi stadiul procesual al cererii acestuia.

Consecinţa nevalorificării de către bancă a poliţelor de asigurare constă în nediminuarea soldului cu valoarea despăgubirilor, stabilite de instanţa în cuantum de 124.694,34 RON + 65.112 RON. În mod consecutiv, nediminuarea soldului a determinat plata unei garanţii şi a unei contragaranţii în cuantum mai mare.

Potrivit pct. 12 din scrisoarea de garantare nr. 908/25.11.2010 încheiată între A. şi FNGCIMM, coroborată cu convenţia nr. 82/2008 - art. 6.5.:

"Valabilitatea Angajamentului Fondului este strict legată de condiţiile de finanţare avute în vedere la adoptarea hotărârii de aprobare a garanţiei".

Or, printre condiţiile de finanţare se regăsea şi cesiunea poliţelor de asigurare, condiţie care nu a fost respectată de bancă în sensul că nu a valorificat aceasta "garanţie".

Potrivit art. 7.4. din convenţia de contragarantare nr. 1/2010:

"(2) Fondul Român de Contragarantare plăteşte contragaranţia în toate situaţiile in care, din analiza efectuată, rezultă că garantul: a) a acordat contragaranţia conform mandatului primit, potrivit criteriilor de verificare menţionate in Anexa C.9 la aceasta; b) a plătit finanţatorului garanţia în conformitate cu condiţiile de plată prevăzute în contractul prin care a acordat garanţia contragarantată, completate, după caz, cu prevederile convenţiei - cadru de garantare. (3) In cazurile în care printr-o hotătâre judecătorească se constată în mod definitiv si irevocabil netemeinicia refuzului de plata a garanţiei, cererea de executare se analizează si se soluţionează în conformitate cu prevederile alin. (2) ".

Astfel, Fondul Român de Contragarantare plăteşte contragaranţia dacă garanţia a fost plătită în conformitate cu condiţiile prevăzute în convenţia încheiată între FNGCIMM şi A., coroborate cu prevederile scrisorii de garantare. Una dintre condiţii nu a fost respectată şi, în consecinţă, per a contrario, Fondul Român de Contragarantare a decis să plătească contragaranţia.

Chiar dacă Fondul a achitat garanţia contragarantată în baza deciziei civile nr. 3366A/12.10.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, prin care s-a respins contestaţia în anulare formulată de către aceasta, de menţionat este că în respectiva cauză Fondul nu a invocat nerespectarea de către Bancă a neexecutării poliţei de asigurare cesionată în favoarea sa, ci cu totul alt aspect, respectiv neîncasarea unor B.O.:

"Tribunalul are în vedere că acest motiv a fost cunoscut de apelantul - contestator, încă de la aprobarea solicitării de garantare, conform art. 5.8. şi art. 4 din convenţia de garantare nr. 82 din 2008, din care rezultă că finanţatorul transmite Fondului solicitarea de garantare, însoţită de dosarul de finanţare, şi abia după analiza acestui dosar (care în mod evident trebuie să conţină şi biletele la ordin) Fondul aprobă solicitarea de garantare. Prin urmare, motivul invocat de Fond în justificarea refuzului de plată vizează fondul raporturilor dintre părţi şi este anterior aprobării solicitării de garantare, cu consecinţa că Fondul este obligat să efectueze plata."

Astfel, chiar dacă Fondul a menţionat în referatul de analiză a cererii de plată, că banca are cesionată în favoarea sa poliţa de asigurare aferentă bunurilor achitate din creditul garantat, acesta a omis să invoce încălcarea de către bancă a prevederilor convenţionale arătate, potrivit pct. 12 din scrisoarea de garantare nr. 908/25.11.2010.

În concluzie, refuzul Fondului Român de Contragarantare la plata contragaranţiei, este întemeiat, în cauză fiind identificat un risc operaţional, pe care nu îl poate prelua.

Instanţa de fond a omis să analizeze şi să motiveze prevederile art. 6.1. şi art. 7.1 din convenţia nr. 1/2010, potrivit cărora "Fondul Român de Contragarantare suporta riscul IMM-ului beneficiar, dar nu preia riscul operaţional al Garantului" invocate de către FNGCIMM ca temei al respingerii cererii de plată.

În motivare instanţa de apel, faţă de toate aspectele prezentate în detaliu, a reţinut într-o singură frază faptul că:

"nu s-a invocat nerespectarea altor obligaţii asumate prin convenţia încheiată între părţi, iar aspectele legate de riscul operaţional nu au suport contractual care să justifice neplata garanţiei, actele care trebuie depuse fiind specificate în mod expres de către convenţie şi normă."

Totuşi, convenţia de contragarantare nr. 1/2010 prevede şi alte condiţii pentru ca Fondul Român de Contragarantare să aprobe o cerere de plată.

Astfel, pentru efectuarea plăţii, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: garantul să achite la zi prima de contragarantare, să fie demarate procedurile de executare silită a garanţiilor accesorii finanţării, garantul să prezinte referatul de analiza a cererii de plată.

O altă condiţie care se analizează în vederea aprobării cererii de plată formulată de garant este cea referitoare la suportarea de către Fondul Român de Contragarantare a riscului operaţional.

Astfel, instanţa a lăsat fără aplicare prevederile art. 7.1. din convenţie, referitor la riscul operaţional şi s-a raportat la a analiza doar dacă condiţiile de eligibilitate erau îndeplinite, ignorând practic celelalte prevederi convenţionale pe care le-a invocat (art. 6.1. şi art. 7.1 din convenţia nr. 1/2010, art. 6 lit. d) din Norma nr. 1/2010 şi art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009).

Art. 7.1 conţine două teze: Fondul Român de Contragarantare preia doar riscul de credit al IMM-ului beneficiar, iar per a contrario, rezultă că nu preia orice alt gen de risc, în afara celui de credit; Fondul Român de Contragarantare nu preia riscul operaţional al garantului.

Potrivit art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009:

"Activitatea de contragarantare constă în preluarea unei părţi din riscul asumat de fondurile de garantare a creditelor şi altor instrumente de finanţare la acordarea de garanţii, prin garantarea unei părţi din garanţiile acordate de acestea băncilor sau altor finanţatori pentru creditele ori alte instrumente de finanţare obţinute de întreprinderile mici şi mijlocii de la acestea".

Norma nr. 1/2010 prevede la art. 24 următoarele:

"producerea riscului de credit, fondul de garantare are dreptul la plata valorii de executare a contragaranţiei o singură dată, în termenii şi condiţiile prevăzute in convenţia încheiată cu Fondul Roman de Contragarantare."

Art. 6 lit. d) din Norma nr. 1/2010, stabileşte ca contragaranţia reprezintă "un angajament expres, irevocabil si necondiţionat prin care Fondul Român de Contragarantare preia o parte din riscul de credit asumat de fondurile de garantare la acordarea de garanţii în favoarea IMM, în condiţiile convenţiei de contragarantare".

Aceeaşi definiţie este prevăzută şi în convenţia nr. 1/2010, cu menţiunea că, în completarea Normei nr. 1/2010, este definit riscul de credit ca fiind:

"eveniment incert, dar posibil, care conduce la înregistrarea de pierderi sau nerealizarea profiturilor estimate, ca urmare a neîndeplinirii de către IMM a obligaţiilor din contractul de credit sau alt contract încheiat cu finanţatorul".

Aşadar, înţelegerea părţilor, care rezultă din interpretarea sistematică a cadrului convenţional, este că Fondul Român de Contragarantare preia doar riscul de credit al IMM-ului beneficiar.

Per a contrario, ar trebui să acceptăm că orice beneficiar al unei contragaranţii, poate, după momentul acordării finanţării, să utilizeze finanţarea pentru activităţi de terorism sau trafic de droguri ori de arme, iar Fondul Român de Contragarantare să plătească contragaranţia, pentru că suportă orice risc al IMM-ului beneficiar.

Art. 7.1 din convenţia nr. 1/2010 stabileşte că Fondul Român de Contragarantare suporta riscul al IMM-ului beneficiar, dar nu preia riscul operaţional al garantului.

Riscul operaţional este definit, la art. 7 din Regulamentul BNR nr. 20/2009, în forma în vigoare la datele acordărilor de contragaranţii în cauză:

"23. risc operaţional - riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, determinat fie de utilizarea unor procese, sisteme sau resurse umane inadecvate ori care nu şi-au îndeplinit funcţia în mod corespunzător, fie de factori externi, precum condiţiile economice şi progresul tehnologic".

Acelaşi act normativ defineşte riscul legal ca fiind o componentă a riscului operaţional:

"22. risc legal - componentă a riscului operaţional, determinată de neaplicarea sau aplicarea defectuoasă a dispoziţiilor legale ori contractuale, care afectează negativ operaţiunile sau situaţia instituţiilor financiare nebancare".

Aşadar, coroborând toate prevederile evocate, rezultă că Fondul Român de Contragarantare preia riscul de credit al IMM-ului beneficiar, dar nu preia riscul operaţional, în sensul larg al termenului.

Fondul Român de Contragarantare nu preia riscul operational al garantului, lipsa analizei îndeplinirii de către finanţator a tuturor obligaţiilor asumate prin scrisoarea de garantare nr. 908/25.11.2010 încheiată între A. şi FNGCIMM, coroborată cu Convenţia nr. 82/2008.

În referatul de analiza a cererii de plată aferente acestui beneficiar, întocmit de către FNGCIMM, se menţionează la structura de garanţii accesorii "Cesiunea drepturilor de încasat din poliţa de asigurare nr. x, precum şi din orice modificare sau prelungire ulterioară şi suplimentară a acesteia, emisă de societatea C. în favoarea B. pentru asigurarea echipamentului tip RMN".

În cauză, aşa cum a reţinut reclamanta tot în referatul de analiză a cererii de plată, imposibilitatea păţii creditului garantat a survenit din cauza defectării aparatelor tip RMN, achiziţionate din credit.

La momentul cererii de plată făcut de bancă către reclamantă, aceasta nu a invocat încălcarea obligaţiei băncii de a urmării creanţele cesionate din poliţa de asigurare, respectiv excepţia de neexecutare corespunzătoare a contractului, potrivit pct. 12 din scrisoarea de garantare nr. 908/25.11.2010 încheiată între A. şi FNGCIMM, coroborată cu Convenţia nr. 82/2008 - art. 6.5:

"Valabilitatea angajamentului Fondului este strict legată de condiţiile de finanţare avute în vedere la adoptarea hotărârii de aprobare a garanţiei".

În acest sens, rezultă un risc operaţional întreprins de către reclamantă, pe care Fondul Român de Contragarantare nu îl preia.

În consecinţă, în baza art. 7.1, coroborat cu art. 7.4 alin. (2) lit. b) din Convenţia nr. 1/2010, Fondul Român de Contragarantare a respins în mod întemeiat cererea de plată.

În opinia recurentei, instanţa de apel a reţinut în mod eronat puterea de lucru judecat din decizia nr. 3366 din 12.10.2018, prin care FNGCIMM a fost obligată la plata garanţiei contragarantate către bancă, întrucât în decizia respectivă s-au tranşat alte chestiuni faţă de cele invocate în prezenta cauză.

În motivare instanţa de apel a reţinut că:

"Este adevărat că apelanta nu a fost parte în litigiul în care s-a pronunţat decizia sus-menţionată şi că autoritatea de lucru judecat are efecte doar faţă de părţi şi succesorii acestora, conform art. 435 alin. (1) C. proc. civ., însă ea este opozabilă terţilor, conform alin. (2) al aceluiaşi articol."

Totuşi, recurenta a arătat că decizia civilă nr. 3366A/12.10.2018 analizează alte condiţii/chestiuni de drept faţă de cele invocate în prezenta cauză, pentru a fi reţinută puterea de lucru judecat (respectiv temeinicia plăţii contragaranţiei).

Reiterează că în respectiva cauză Fondul nu a invocat nerespectarea de către Bancă a neexecutării poliţei de asiguare cesionată în favoarea sa, ci cu totul alt aspect, respectiv neîncasarea unor B.O.

Astfel, chiar dacă Fondul a menţionat în referatul de analiza a cererii de plată, că banca are cesionată în favoarea sa poliţa de asigurare aferentă bunurilor achitate din creditul garantat, acesta a omis să invoce încălcarea de către bancă a prevederilor convenţionale arătate, potrivit pct. 12 din scrisoarea de garantare nr. 908/25.11.2010, aspect care înglobează un risc operaţional.

În referatul de analiza a cererii de plată aferente acestui beneficiar, întocmit de către FNGCIMM, se menţionează la structura de garanţii accesorii "Cesiunea drepturilor de încasat din poliţa de asigurare nr. x, precum şi din orice modificare sau prelungire ulterioară şi suplimentară a acesteia, emisă de societatea C. în favoarea B. pentru asigurarea echipamentului tip RMN".

Potrivit pct. 12 din scrisoarea de garantare nr. 908/25.11.2010 încheiată între A. şi FNGCIMM, coroborată cu convenţia nr. 82/2008 - art. 6.5:

"Valabilitatea Angajamentului Fondului este strict legată de condiţiile de finanţare avute în vedere la adoptarea hotărârii de aprobare a garanţiei".

Din interpretarea sistematică şi teleologică a celor două prevederi convenţionale, rezultă în mod cert că cesiunea drepturilor de încasat din poliţă a fost o condiţie de finanţare avută în vedere la aprobarea garanţiei, condiţie a cărei îndeplinire/neîndeplinire ţine de valabilitatea garanţiei.

Sub un alt aspect, recurenta apreciază că instanţa de apel a dat o interpretare eronată dispoziţiilor art. 7.4 din Convenţia de contragarantare, încălcând dispoziţiile art. 977 şi 982 C. civ.

Prin reţinerea puterii de lucru judecat, susţine recurenta, instanţa de apel s-a raportat la art. 7.4 alin. (3) din Convenţia de contragaranare.

Arată că potrivit art. 7.4. din Convenţia de contragarantare nr. 1/2010:

"(2) FRC plăteşte contragaranţia în toate situaţiile în care, din analiza efectuată, rezultă că GARANTUL:

a) a acordat contragaranţia conform mandatului primit, potrivit criteriilor de verificare menţionate în Anexa C.9 la aceasta;

b) a plătit finanţatorului garanţia în conformitate cu condiţiile de plată prevăzute în contractul prin care a acordat garanţia contragarantată, completate, după caz, cu prevederile convenţiei-cadru de garantare.

(3) În cazurile în care printr-o hotărâre judecătorească se constată în mod definitiv şi irevocabil netemeinicia refuzului de plată a garanţiei, cererea de executare se analizează şi se soluţionează în conformitate cu prevederile alin. (2)".

Totuşi, în motivare, mai susţine recurenta, instanţa de apel arată că:

"Raportat la aceste aspecte, apreciind că se impune interpretarea clauzei în sensul producerii efectelor, Curtea apreciază că trimiterea la alin. (2) nu are semnificaţia ca FRC mai poate refuza plata contragaranţiei pentru neîndeplinirea condiţiilor de la acest alineat. Dacă s-ar accepta aceasta posibilitate, alin. (3) ar fi lipsit de sens".

Redând dispoziţiile art. 977 C. civ. de la 1864 şi pe cele ale art. 982 din acelaşi cod, recurenta consideră că interpretarea instanţei de apel este în sens contrar celor avute în vedere de către părţi ("FRC mai poate refuza plata contragaranţiei pentru neîndeplinirea condiţiilor de la acest alineat. Dacă s-ar accepta această posibilitate, alin. (3) ar fi lipsit de sens"), tocmai pentru că alin. (3) al art. 7.4. din Convenţie este o prevedere în mod expres a unei situaţii concrete (existenţa unei hotărâri judecătoreşti).

Drept urmare, chiar dacă plata garanţiei a fost făcută ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti, FRC tot trebuie să facă analiza cererii de executare a reclamantei pentru a verifica dacă toate obligaţiile din convenţia nr. 1/2010 şi Norma 1/2010, aplicabile în prezentul litigiu, au fost respectate, exact aşa cum prevede acest alin. (3) al art. 7.4. din Convenţie ("cererea de executare se analizează şi se soluţionează în conformitate cu prevederile alin. (2)").

Mai susţine că intimata-reclamantă a încălcat prevederile art. 6.1 din convenţie, întrucât intimata trebuia să dea dovadă de prudenţă şi diligenţă atât la momentul acordării contragaranţiei, dar şi la plata acesteia.

Potrivit art. 6.1. din Convenţia 1/2010:

"Garantul acordă, monitorizează şi plăteşte garanţiile contragarantate cu diligenţa pe care o practică în cazul garanţiilor pe care le acordă fără această protecţie".

Faţă de apărările reclamantei intimate în sensul că a plătit contragaranţia în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive, această interpretare lasă fără aplicare obligaţia de diligenţă şi prudenţă a reclamantei în monitorizarea şi plata contragaranţiei, prevăzută la art. 6.1. din Convenţia nr. 1/2010.

În coroborare cu art. 4.4 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2010:

"Acordarea contragaranţiilor în baza prezentei convenţii se completează cu dispoziţiile legale corespunzătoare privitoare la mandat" şi cu prevederile C. civ. care stabilesc că mandatarul cu titlul oneros răspunde cu diligenţa pentru propriile afaceri (culpa cea mai mică), rezultă că reclamanta trebuia sau putea să cunoască chiar din prevederile referatului de acordare a garanţiei (secţiunea garanţii) că banca este cedentul poliţelor de asigurare, şi să refuze plata contragaranţiei, tocmai în respectarea riscului operaţional pe care Fondul Român de Contragarantare (mandant) nu îl preia.

În cauză, reclamanta a cunoscut despre existenţa poliţelor de asigurare pe care beneficiarul le cesionase în favoarea băncii, însă la momentul plăţii garanţiei contragarantate nu a invocat încălcarea de către bancă a obligaţiei de urmărire a creanţei mai întâi la C..

Convenţia nr. 90/2008 încheiată între reclamanta şi A., care prevede la art. 6.1 ca "Banca monitorizează creditele acordate cu garanţia Fondului cu diligenta pe care o practica in cazul creditelor pe care le acordă fără aceasta protecţie." Art. 6.2 prevede:

"Lunar [...] transmite Fondului (FNGCIMM) in format electronic [...] informaţii referitoare la finanţările garantate de acesta [...] aceste informaţii vor fi utilizate de Fond pentru a se asigura de faptul că situaţia sa financiară este reflectată în mod corect şi fidel, precum şi pentru o provizionare adecvată a riscurilor asumate."

Potrivit art. 12.5 din convenţia nr. 1/2010:

"Prevederile convenţiei se completează cu dispoziţiile corespunzătoare din legislaţia în vigoare."

Potrivit art. 93 din Regulamentul BNR nr. 20/2009, în forma în vigoare la data acordării contragaranţiilor în cauză:

"(3) în vederea prevenirii intrării în relaţii de afaceri cu persoane implicate în activităţi frauduloase şi în alte activităţi de natură infracţională, instituţiile financiare nebancare trebuie să aibă în funcţiune proceduri stricte care să includă cel puţin: a) solicitarea de referinţe şi informaţii de la persoane autorizate; b) consultarea informaţiilor puse la dispoziţia instituţiilor financiare nebancare de către structuri, constituite sub forma Centralei Riscurilor Bancare sau sub forma unor entităţi cu activitate similară, organizate în condiţiile legii, având drept scop colectarea şi furnizarea de informaţii privind situaţia contrapartidei în calitatea sa de beneficiar de credite ori de alte informaţii de natură financiară; c) cunoaşterea structurii participanţilor la capitalul societăţii, precum şi a persoanelor responsabile de administrarea acesteia, în cazul clienţilor persoane juridice".

Potrivit art. 101 din Regulamentul BNR nr. 20/2009, în forma în vigoare la data acordării contragaranţiilor în cauză:

"(1) Instituţiile financiare nebancare trebuie să dezvolte proceduri şi sisteme de identificare, evaluare şi monitorizare a riscului de piaţă, operaţional şi reputaţional. (2) În cazul în care riscurile menţionate la alin. (1) sunt evaluate ca semnificative, instituţiile financiare nebancare vor dispune de proceduri de administrare a acestora.

În consecinţă, obligaţiile reclamantei nu pot fi limitate doar la momentul acordării garanţiei contragarantate, întrucât trebuie acţionat cu prudenţă şi diligentă şi la momentul monitorizării şi chiar al plăţii garanţiei contragarantate, în conformitate cu art. 6.1. din Convenţia nr. 1/2010.

Astfel, contrar raţionamentului reclamantei, rezultă că aceasta avea obligaţia contractuală de a opune plata, motivat de faptul că banca trebuia să încerce îndestularea creanţei mai întâi de la asigurătorii bunurilor, având în vedere că în cauză bunurile achiziţionate din credit s-au defectat, iar abia apoi să execute garanţiile, aspect care potrivit litigiului purtat nu l-a invocat.

Reclamanta a lipsit de efecte obligaţiile de monitorizare a contragaranţiilor şi de verificare diligentă a cererii de plată prevăzute art. 6.1 din convenţie, aplicând în mod greşit normele legale.

Art. 6.1:

"Garantul acordă, monitorizează şi plăteşte garanţiile contragarantate cu diligenţa pe care o practică în cazul garanţiilor pe care le acordă fără această protecţie".

Art. 7.1:

"Fondul Român de Contragarantare suportă riscul aferent IMM-ului beneficiar, dar nu preia riscul operaţional al garantului.

Art. 3.1:

"Pot fi contragarantate garanţiile care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii: respectă condiţiile de eligibilitate prevăzute în norma in baza căreia se solicită contragaranţia şi au fost aprobate de garant conform reglementărilor proprii".

Art. 7.4.:

"(1) Fondul Român de Contragarantare analizează cererea de executare, iar dacă documentaţia primită este incompletă solicită garantului completarea ei. In cazul în care completările nu se transmit în termen de 30 de zile calendaristice, Fondul Român de Contragarantare soluţionează cererea de executare pe baza documentelor deţinute. (2) Fondul Român de Contragarantare plăteşte contragaranţia în toate situaţiile în care, din analiza efectuată, rezultă că garantul: a) a acordat contragaranţia conform mandatului primit, potrivit criteriilor de verificare menţionate în Anexa C.9. la acesta; b) a plătit finanţatorului garanţia in conformitate cu condiţiile de plată prevăzute în contractul prin care a acordat garanţia contragarantată, completate, după caz, cu prevederile din convenţia-cadru de garantare.

Art. 7.8:

"În cazul în care Fondul Român de Contragarantare refuză plata contragaranţiei pe motivul încălcării de către Garant a mandatului prevăzut la art. 4.1, acesta va plăti Fondul Român de Contragarantare daune . . . . . . . . . .".

Art. 12.5.:

"Prevederile convenţiei se completează cu dispoziţiile corespunzătoare din legislaţia în vigoare."

Art. 1080 C. civ. de la 1864:

"diligenţa ce trebuie să se pună în îndeplinirea unei obligaţii este totdeauna aceea a unui bun proprietar".

Art. 1540 C. civ. de la 1864:

"Mandatarul este răspunzător nu numai de doi, dar încă şi de culpa comisă în executarea mandatului. Pentru culpa, când mandatul este fără plată, răspunderea se aplica cu mai putina rigurozitate decât in caz contrariu."

Art. 12.8.:

"Părţile se obligă să execute cu bună-credinţă prezenta convenţie[...]."

Prin urmare, conchide recurenta, reclamanta trebuia să manifeste maximă diligenţă în acordarea garanţiei şi a contragaraţiei, precum şi în monitorizarea şi plata garanţiei contragarantate.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Intimata-reclamantă FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.:

"cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform, art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ.:

"menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e, precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ.:

"aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Prin urmare, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În privinţa recursului dedus judecăţii ne aflăm în faţa unei duplicări a susţinerilor din etapa procesuală anterioară, mărturie fiind similitudinea dintre cererile de recurs şi de apel (pag. 3-8 din cererea de apel şi pag. 3-9 din cererea de recurs; pag. 10-12 din cererea de apel şi pag. 11-13 din cererea de recurs) formulate de aceeaşi parte în cauză. În fapt, s-a formulat un al doilea set de apel, faţă de respingerea celui dintâi.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta-pârâtă tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac.

Or, simpla reiterare în cererea de recurs a criticilor din cererea de apel, fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, nu întruneşte cerinţa ce se cere a fi îndeplinită.

Totodată, se constată că recurenta-pârâtă a indicat formal în susţinerea recursului dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi o serie norme de drept material pretins încălcate (art. 977 şi art. 982 C. civ. de la 1864 - pag. 10 din cererea de recurs), fără a arăta, în raport cu cele reţinute prin decizia recurată, în ce constă nelegalitatea acesteia, din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale art. 488 C. proc. civ.

Susţinerile recurentei conform cărora instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 7.4 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2010 şi a aplicat greşit normele de drept material din art. 977 şi art. 982 C. civ. de la 1864 nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate ale deciziei recurate, întrucât se solicită instanţei de recurs să revină asupra situaţiei de fapt şi să stabilească întinderea obligaţiei de verificare care revenea conform convenţiei ("chiar dacă plata garanţiei a fost făcută ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti, FRC tot trebuie să facă analiza cererii de executare a reclamantei pentru a verifica dacă toate obligaţiile din convenţia nr. 1/2010 şi Norma 1/2010, aplicabile în prezentul litigiu, au fost respectate, exact aşa cum prevede acest alin. (3) al art. 7.4. din Convenţie").

Înalta Curte subliniază că recursul nu se poate limita la o indicare formală a textelor legale, condiţia dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligaţia de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel.

Cele expuse de recurentă în cuprinsul cererii îmbracă doar aparenţa unor critici de nelegalitate, întrucât întreaga construcţie a recursului se fundamentează pe o apreciere generală a situaţiei de fapt şi pe o simplă înşiruire şi redare a textelor legale cuprinse în O.U.G. nr. 23/2009, C. civ. de la 1864 etc., fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată şi la argumentele care au format convingerea instanţei nu poate constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de prevederile art. 488 C. proc. civ.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs, soluţionând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării şi dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile menţionate, obligaţie care revine sub sancţiunea nulităţii, titularului căii de atac promovate.

În considerarea celor ce preced, constatând că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi nici nu au fost identificate motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ, va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 1680 din 14 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 1680 din 14 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 iunie 2023.