Arbitral award annulled and case remanded; insurer prevails as appellate court upholds lack of arbitration agreement.

Şedinţa publică din data de 30 mai 2023

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

1. Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat, la data de 7 iunie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 34.840,92 RON reprezentând contravaloarea reparaţiei autoturismului cu numărul de înmatriculare x, marca x seria x, având număr serie şasiu x, pentru care a fost întocmită cererea de plată a despăgubirii în cadrul dosarului de daună x, precum şi obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, conform dispoziţiilor Legii nr. 132/2017. De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor arbitrale.

În drept au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 132/2017, Normei ASF nr. 18/2017, Normei ASF nr. 20/2017, art. 541 C. proc. civ. şi art. 1470 noul C. civ.

2. Prin hotărârea arbitrală nr. 109 din 23 iulie 2021, pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat - sediul Zonal Craiova, în dosarul nr. x/2021, s-a admis acţiunea reclamantei A. S.R.L., fiind obligată pârâta B. S.A. la plata sumei de 34.840,92 RON, reprezentând contravaloarea facturii de reparaţie a autoturismului, neachitată. Totodată, a fost obligată pârâta la plata sumei de 10.103,60 RON, reprezentând penalităţile de 0,2% pe zi de întârziere. A fost obligată pârâta la plata sumei de 5.049,29 RON, reprezentând cheltuieli arbitrale.

3. La data de 15 septembrie 2021, reclamanta B. S.A. a formulat, în temeiul art. 608 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 612 C. proc. civ., acţiune în anularea hotărârii arbitrale nr. 109 din 23 iulie 2021 pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat - Sediul Zonal Craiova în dosarul nr. x/2021, precum şi suspendarea executării acestei hotărâri, cererea fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2021.

Prin sentinţa nr. 1 din 13 ianuarie 2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei, în favoarea Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, prin sentinţa nr. 35/2022 din 24 martie 2022, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei, în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă. S-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, s-a dispus suspendarea judecăţii cauzei şi înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a pronunţat decizia nr. 906 din 13 aprilie 2022, stabilind competenţa soluţionării cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de apel Ploieşti, secţia a II-a civilă sub dosar nr. x/2021, iar prin sentinţa nr. 107 din 12 octombrie 2022, s-a respins cererea de suspendare ca fiind inadmisibilă.

Prin aceeaşi decizie, s-a admis cererea în anularea hotărârii arbitrale nr. 109/23.07.2021 pronunţate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat - Sediul Zonal Craiova, s-a dispus anularea hotărârii arbitrale, cu consecinţa trimiterii cauzei la Judecătoria Craiova, competentă material şi teritorial.

4. La data de 23 decembrie 2022, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs împotriva acestei decizii, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii extraordinare atac, casarea sentinţei recurate, în sensul modificării în tot a hotărârii atacate, cu consecinţa respingerii acţiunii în anularea hotărârii arbitrale nr. 109/2021 pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Institutionalizat.

În motivarea recursului, s-a susţinut că instanţa de arbitraj a reţinut greşit aplicarea art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, derogatorii, respectiv Norma ASF nr. 18/2017, art. 7 alin. (3) şi alin. (4) lit. d), care, deşi este un act normativ cu forţă juridică inferioară C. proc. civ., produce efecte de la intrarea în vigoare, atât timp cât nu a fost declarată nelegală sau neconstituţională.

Recurenta-reclamantă a învederat că, potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma nr. 18/2017, nu este necesar acordul celeilalte părţi pentru a se urma calea de soluţionare a litigiului prin arbitraj instituţionalizat, singura condiţie necesară pentru stabilirea competenţei instanţei arbitrale o constituie formularea cererii arbitrale de către consumator.

Prin urmare, s-a arătat că lipsa convenţiei arbitrale din contractul de asigurare, izvor al pretenţiilor solicitate prin cererea de arbitrare, este complinită de aceste dispoziţii din Norma ASF nr. 18/2017, edictate în scopul apărării drepturilor asiguraţilor şi a promovării stabilităţii activităţii de asigurare în România de către Consiliul ASF.

Recurenta susţine că interpretarea dată textelor legale în sensul că şi în situaţia în care litigiul izvorăşte dintr-o asigurare de răspundere civilă auto - RCA ar fi necesară existenţa unei convenţii arbitrale pentru a putea opta pentru soluţionarea litigiului prin arbitraj ar duce la situaţia în care toate litigiile de acest gen ar fi de facto excluse de la arbitraj, fiind evident faptul ca nu este posibilă încheierea unei astfel de convenţii anterior momentului producerii evenimentului rutier, persoana păgubită fiind terţ faţă de contractul de asigurare de răspundere civilă auto.

În final, recurenta a arătat că argumentele privind incidenţa în cauza a art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. sunt nelegale, având în vedere că Tribunalul Arbitral a fost învestit prin norme legale în vigoare, astfel că nu se impune existenţa unei convenţii a părţilor.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În motivarea căii de atac, s-a susţinut, în esenţă, faptul că instanţa care a pronunţat hotărârea recurată a reţinut greşit aplicarea art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, derogatorii, respectiv art. 7 alin. (3) şi alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017, potrivit cărora nu este necesar acordul celeilalte părţi pentru a se urma calea de soluţionare a litigiului prin arbitraj instituţionalizat, singura condiţie necesară pentru stabilirea competenţei instanţei arbitrale o constituie formularea cererii arbitrale de către un consumator.

În raport cu această argumentare, Înalta Curte constată incidenţa în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., şi nu a celui indicat de recurentă, întrucât se invocă aplicarea greşită a unor norme de drept procesual, respectiv cele referitoare la arbitraj, şi nu de drept substanţial, impunându-se calificarea corespunzătoare.

Contrar susţinerilor recurentei, hotărârea atacată este conformă dispoziţiilor din Cartea a IV-a, Titlurile I şi II C. proc. civ., potrivit cărora arbitrajul se organizează şi se desfăşoară conform convenţiei arbitrale încheiate între părţi, cu respectarea principiului libertăţii de voinţă a acestora, sub rezerva respectării ordinii publice, a bunelor moravuri, precum şi a dispoziţiilor imperative ale legii.

Conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 100 din 7 martie 2017, arbitrajul constituie o excepţie de la principiul, potrivit căruia, înfăptuirea justiţiei se realizează prin instanţele judecătoreşti şi reprezintă acel mecanism juridic eficient, menit să asigure o judecată imparţială, mai rapidă şi mai puţin formală, confidenţială, finalizată prin hotărâri susceptibile de executare silită.

Prin urmare, părţile pot stabili, prin convenţia arbitrală sau printr-un act adiţional încheiat ulterior, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea şi înlocuirea arbitrilor, termenul şi locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului şi, în general, orice alte norme privind buna desfăşurare a arbitrajului.

Înalta Curte observă că, în cauză, curtea de apel a soluţionat acţiunea în anulare făcând o aplicare corectă a prevederilor evocate, reţinând că reclamanta A. S.R.L. nu a făcut dovada existenţei unei convenţii arbitrale încheiată fie sub forma unei clauze compromisorii, inserată în contractul principal, fie sub forma compromisului, context în care a apreciat ca nelegală învestirea Tribunalului arbitral în absenţa unei convenţii arbitrale, astfel cum aceasta este reglementată prin art. 548 şi următoarele C. proc. civ.. Mai mult decât atât, pârâta din acţiunea arbitrală a arătat că nu este de acord cu soluţionarea cauzei la instanţa arbitrală.

Totodată, în mod corect a reţinut curtea de apel că reclamanta din acţiunea arbitrală nu este consumator în sensul O.G. nr. 38/2015 şi O.G. nr. 21/1332, având în vedere că, potrivit acestor dispoziţii, consumatorul este persoana fizică, iar reclamanta din litigiul pendinte este o persoană juridică. În plus, se constată că dispoziţiile art. 7 alin. (4) din Norma ASF nr. 18/2017 reglementează atribuţiile conducerii executive a societăţilor, brokerilor, coordonatorului colectivului de analiză şi soluţionare a petiţiilor, astfel că, împrejurarea că în final, la lit. d) se face referirea la consumator nu înseamnă că prezentul litigiu ar trebui soluţionat de instanţa arbitrală sesizată de reclamantă, în lipsa unui acord în acest sens pe care pârâta să îl fi exprimat.

Cu privire la Norma ASF nr. 18/2017, se poate observa din chiar titlul actului că aceasta reglementează, în principal, procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare. După ce detaliază modalitatea de derulare a unei asemenea proceduri, la art. 7 alin. (3) din Normă se afirmă că în vederea soluţionării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăţi, brokeri şi asiguraţi, contractanţi, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanţii acestora, la solicitarea uneia dintre părţi, se utilizează metodele alternative de soluţionare a litigiilor, prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare. Se pune astfel accent pe faptul că soluţionarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluţionare alternativă a litigiilor se face cu respectarea dispoziţiilor legale privitoare la acestea şi că, prin aceasta, nu limitează dreptul părţilor de a se adresa instanţelor de judecată abilitate.

Fără a nega posibilitatea rezolvării unor asemenea categorii de litigii prin intermediul unor proceduri de soluţionare alternativă a litigiilor, Înalta Curte constată că această cale rămâne deschisă părţilor doar în condiţiile încheierii în scris a unei convenţii arbitrale, printr-un act normativ cu forţa juridică a Normei ASF neputându-se deroga de la dispoziţii de principiu ale C. proc. civ., care reglementează tocmai modalitatea în care poate interveni jurisdicţia alternativă, fiind de esenţa procedurii arbitrale.

Prin urmare, în soluţionarea acţiunii în anulare, în mod corect s-a reţinut incidenţa motivului prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., potrivit căruia, hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată prin acţiune în anulare atunci când tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule ori inoperabile.

Totodată, Înalta Curte constată că prin hotărârea recurată s-a stabilit că instanţa competentă să soluţioneze litigiul având ca obiect despăgubiri rezultate dintr-un raport de asigurare este Judecătoria Craiova, în conformitate cu dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., iar raportat la faptul că terţul prejudiciat, respectiv reclamanta din acţiunea arbitrală, are posibilitatea să aleagă între instanţele prevăzute la art. 115 alin. (1) C. proc. civ. şi instanţa de la sediul său. În cauză, reclamanta s-a adresat Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat Sediul Zonal Craiova, având în vedere că sediul acesteia se află în Craiova, prevalându-se astfel de dispoziţiile art. 115 alin. (1) C. proc. civ., în sensul alegerii instanţei de la sediul său.

Aceste considerente ale curţii de apel, referitoare la aplicarea prevederilor art. 115 alin. (1) C. proc. civ., cu privire la instanţa în favoarea căreia a fost trimisă cauza spre competentă soluţionare, nu au fost criticate de către recurenta-reclamantă prin recursul formulat.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 107 din 28 septembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 107 din 28 septembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 mai 2023.