Reduction of contractual penalty for breach of non-compete clause in transport services under Civil Code Art. 1541

Şedinţa publică din data de 25 mai 2023

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la 25 august 2021 sub nr. x/2021, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 50.000 Euro, (în RON la cursul de schimb anunţat de BNR pentru data plăţii efective), cu titlu de despăgubire ca urmare a încălcării dispoziţiilor contractuale prevăzute la art. 25 din contracte încheiate între părţi, dobânda legală datorată de la data depunerii cereri de chemare în judecată şi până la plata integrală şi efectivă a prejudiciului produs, în temeiul O.G. nr. 13/2011, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta B. S.R.L. a depus cerere reconvenţională la 29 decembrie 2021, prin care a solicitat instanţei să constate nulitatea absolută parţială a termenilor şi Condiţiilor-anexă la Ordinele de transport, respectiv a dispoziţiilor art. 25, care sunt abuzive şi contrare normelor de ordine publică.

Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 235/2022 din 26 aprilie 2022 a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta-pârâtă A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B. S.R.L..

A admis cererea reconvenţională şi a constatat nulitatea art. 25 din termenii şi condiţiile de transport aferente contractelor încheiate între părţi Transport order/Contract nr. x din 06.04.2021; Transport order/Contract nr. x din 01.04.2021; Transport order/Contract nr. x din 28.04.2021; Order nr. x din 01.04.2019; Order nr. x din 01.04.2019; Order nr. x din 01.04.2019, fiind obligată reclamanta să plătească pârâtei cheltuieli de judecată, în cuantum de 10.245 RON.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A. S.R.L., solicitând anularea acesteia, rejudecare cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată şi respingerea cererii reconvenţionale.

Prin decizia nr. 604/A din 11 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a fost admis apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 235/2022 din 26 aprilie 2022 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2021, pe care a schimbat-o, în sensul că:

Admite în parte acţiunea reclamantei A. S.R.L. şi obligă pârâta B. S.R.L. la plata către aceasta a echivalentului în RON la data plăţii al sumei de 5000 Euro, cu dobânda legală aferentă, calculată de la data de 25 august 2021 şi până la data plăţii efective;

Respinge, în rest, acţiunea reclamantei.

Respinge cererea reconvenţională formulată de pârâta B. S.R.L., în contradictoriu cu reclamanta A. S.R.L., având ca obiect constatarea nulităţii clauzei stipulate la art. 25 din Termenii şi condiţiile de transport;

Înlătură dispoziţia de obligare a reclamantei A. S.R.L. la plata către pârâta B. S.R.L. a cheltuielilor de judecată acordate în primă instanţă.

Obligă pârâta B. S.R.L. la plata sumei de 12.010 RON către reclamanta A. S.R.L., cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, la fond şi în apel.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au formulat recurs atât reclamanta A. S.R.L., cât şi pârâta B. S.R.L..

Recursul declarat de reclamanta A. S.R.L..

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea în parte a hotărârii atacate, cu privire la cuantumul sumei la care a fost obligată pârâta să o achite către reclamantă, prin aplicarea greşită a normelor de drept material şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

In acest sens, recurenta susţine că instanţa a aplicat art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., cu toate că aplicabilitatea acestui articol este înlăturată de prevederile art. 1541 alin. (1) lit. a) din acelaşi Cod.

Astfel, art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ. instituie ipoteza în care poate să fie aplicat acest articol, privind reducerea penalităţii sancţionatorii, în condiţiile în care obligaţia principală a fost executată în parte.

Obligaţia principală prevăzută de clauza 25 vizează obligaţia pârâtei de a nu intra în relaţii de afaceri cu C., prin deturnarea neloială a clientelei, cu ajutorul informaţiilor confidenţiale obţine prin derularea contractului dintre reclamantă şi pârâtă.

Această obligaţie "de a nu face" nu este susceptibilă a fi executată parţial, cu atât mai mult neîndeplinirea acestei obligaţii nu poate sub nici o formă să profite reclamantei.

În opinia recurentei, acestea reprezintă obligaţii de sine stătătoare - principale în lumina art. 1538 C. civ., care nu pot să fie executate parţial de către pârâtă şi/sau să profite într-un fel reclamantei.

Într-o altă critică, recurenta apreciază că instanţa de apel a aplicat art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., fără a aplica art. 1541 alin. (2) a aceluiaşi articol, care instituie regula ca în cazul reducerii penalităţii, penalitatea să rămână totuşi superioară obligaţiei principale.

Obligaţia principală instituită prin clauza 25 este de a nu deturna neloial, prin intermediul informaţiilor confidenţiale obţinute de către pârâtă, clientul reclamantei C., care a generat o cifră de afaceri de 239.319 Euro, doar în ultimii 2 ani contractuali.

Astfel, cum se poate observa valoarea obligaţiei principale este de 239.319 Euro, iar această valoare este superioară prejudiciului calculat anticipat de către părţi prin intermediul clauzei 25, care este de doar 50.000 Euro.

Prin urmare reducerea prejudiciului calculat anticipat, din moment ce acesta este deja calculat anticipat de părţi ca fiind inferior obligaţiei principale protejate de clauza 25, nu este permisă de către alin. (2) al art. 1541 C. civ. - prevedere legală ce nu a fost aplicată de către instanţa de apel.

În acest context, recurenta arată că prin cererea de chemare în judecată a solicitat instanţei de fond administrarea unei expertize contabile din care să rezulte cifra de afaceri dintre pârâtă şi clientul reclamantei C. şi să oblige pârâta să depună la dosarul cauzei contractul comercial încheiat cu C. însă, instanţa de fond a respins cererea în probaţiune, pe considerentul că pârâta a recunoscut expres că are relaţii comerciale cu C. şi că valoarea acestei relaţii comerciale nu prezintă relevanţă în speţă - aspect reţinut prin încheierea din 11 aprilie 2022.

Prin urmare, recurenta susţine că se poate afirma că prejudiciul calculat anticipat de către părţi este deja inferior obligaţiei principale şi pe cale de consecinţă nu se justifică reducerea acestuia prin aplicarea art. 1541 C. civ.

Mai susţine recurenta, că atunci când a aplicat art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., instanţa a considerat că penalitatea este excesivă raportată la prejudiciu şi s-a raportat la cifra de afaceri realizată între reclamantă şi pârâtă, în loc să se raporteze la cifra de afaceri realizată între reclamantă şi clientul deturnat, care este de 6 ori mai mare.

Astfel, prin instituirea clauzei 25, recurenta a urmărit protejarea relaţiei sale cu clientul C., iar nu protejarea relaţiei dintre reclamantă şi pârâtă.

În acest sens, se arată că relaţia cu C. generează o cifră de afaceri de 239.319 Euro, iar doar o parte din această relaţie a fost subcontractată către reclamantă, restul transporturilor fiind efectuate de către reclamantă cu autoutilitarele proprii, iar relaţia contractuală dintre reclamantă şi pârâtă a generat doar suma de 40.069 Euro - echivalentul sumei de 196.340 RON reţinută de instanţa de apel.

În acest context, recurenta susţine că în calculul efectuat de instanţa de apel s-a strecurat o greşeală materială în sensul că 196.340 RON reprezintă 40.069 Euro, nu "mai puţin de 20.000 Euro" aşa cum concluzionează instanţa de apel, însă arată că nu insistă pe acest aspect, având în vedere că raţionamentul instanţei pleacă de la o premisă greşită, cu referire la cifra de faceri realizată cu pârâta, în loc să plece de la cifra de afaceri realizată cu C., care reprezintă clientul protejat de această clauză.

Aşadar, prejudiciul suferit de către reclamantă nu este reprezentat de întreruperea relaţiei cu pârâta, ci vizează întreruperea relaţiei cu C., datorită nerespectării clauzei 25, referitoare la concurenţa neloială, clauză care nu a fost respectată de către pârâtă.

Prin urmare, recurenta susţine că orice raţionament care stă la baza reducerii penalităţii, prevăzută de clauza 25, trebuie să pornească de la cifra de afaceri realizată cu clientul protejat care este de 6 ori mai mare, iar nu de la cifra de afaceri realizată cu debitorul obligaţiei instituită în cadrul clauzei 25.

Într-o ultimă critică, recurenta apreciază că instanţa a încălcat prevederile art. 1270 C. civ. intervenind în contractul încheiat de către părţi, care au precuantificat de comun acord prejudiciul, în cazul încălcării clauzei 25, deoarece calculul unui astfel de prejudiciul este foarte greu de efectuat.

Atunci când au instituit această clauză, părţile au precuantificat despăgubirea cuvenită prin încălcarea acestei clauze, motivul vizând faptul că prejudiciul efectiv cauzat de lipsa unui astfel de client din portofoliu este greu de calculat, pentru că aceste transporturi comandate de către un client gen C., sunt de obicei într-o singură direcţie, către România, iar profitabilitatea unei firme de transport creşte atunci când reuşeşte să "meargă" încărcată în ambele direcţii, respectiv dus-întors.

Aşadar, lipsa clientului C. din portofoliul reclamantei nu are efecte prejudiciabile doar în sensul lipsirii de profit sau cifra de afaceri generată de C., având în vedere că lipsa acestui client din portofoliu influenţează inclusiv profitabilitatea legată de celelalte curse care erau legate direct de activitatea C., deoarece cursele acestui client erau "legate" de cursele recurente ale unui alt client al reclamantei.

Aşa cum se poate observa cifra de afaceri a pârâtei a explodat după preluarea acestui client, în sensul că s-a dublat, conform bazelor de date publice.

Efectul fundamental al principiului forţei obligatorii pentru părţile contractante, este acela ca sunt obligate să execute întocmai prestaţiile asumate prin contract, excepţiile de la acest principiu sunt de strictă interpretare şi au început să apară în practică în domeniul clauzelor abuzive, care se aplică persoanelor fizice, nicidecum profesioniştilor, cum este speţa de faţă.

Astfel, această obligaţie de a nu face concurenţă neloială este prevăzută inclusiv în Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, la art. 2, iar respectarea acestei clauze nu reprezintă o restrângere a libertăţii de a contracta, context în care recurenta apreciază că intervenţia instanţei, în sensul reducerii penalităţii stabilite de clauza 25, reprezintă o încălcare a art. 1270 C. civ., din moment ce aşa cum s-a arătat, art. 1541 C. civ. nu este incident în speţa de faţă.

Pentru aceste considerente, reclamanta A. S.R.L. solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

Recursul declarat de pârâta B. S.R.L..

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea în parte a hotărârii atacate, iar în rejudecare, să se menţină hotărârea instanţei de fond ca temeinică şi legală, cu consecinţa admiterii cererii reconvenţionale, în sensul de a constata nulitatea clauzelor abuzive şi a respinge acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., cu cheltuieli de judecată.

În argumentarea memoriului de recurs, se susţine că decizia atacată este nelegală, întrucât nu analizează faptul că în situaţia contractelor de transport între părţi au fost încheiate pe bursa transporturilor, locul unde cererea şi oferta se întâlnesc "piaţa virtuală", context în care, preţul şi condiţiile de transport sunt impuse de către ofertant (reclamantă) şi nu există o cale de negociere a clauzelor contractuale, concretizarea înţelegerii reflectându-se în emiterea ordinului de transport (Transport order), la care ulterior, reclamanta a ataşat înscrisul intitulat Termeni şi condiţii de transport.

In acest context, recurenta invocă nulitatea absolută parţială a art. 25 din Termeni şi condiţii şi arată că, în speţă, contractul de transport este un contract de adeziune, după cum rezultă din corespondenţa dintre cele două societăţi, contract ale cărui clauze, denumite "Termeni şi Condiţii" nu au fost negociate, acestea fiind redactate separat, având format tipizat şi fiind aduse la cunoştinţă, fără a exista posibilitatea reală de a le negocia: doar condiţiile speciale, care sunt separate şi care privesc obiectul transportului, durata contractului şi a plăţilor au făcut obiect al negocierilor dintre cele două societăţi.

Recurenta-pârâta opinează că prevederile art. 25 din Termeni şi Condiţii încalcă prevederile art. 14 C. civ., în sensul că principiul de drept reglementat de acest articol este eludat, întrucât prin clauza penală s-a încălcat echilibrul contractual impus de dispoziţiile de ordine publică, textul contractual supus controlului judiciar încălcând dispoziţiile art. 135 din Constituţia României.

Clauzele inserate în art. 25 din Termeni şi Condiţii încalcă ordinea publică având în vedere calitatea de jucător pe bursa de transporturi a reclamantei, inserarea clauzei de confidenţialitate conţinând doar generalităţi, fără a menţiona numele clienţilor direcţi pentru care instituie interdicţia şi creează posibilitatea acesteia de a închide sau de a restrânge accesul pe piaţă a agentului economic pârât. Mai mult, fiind vorba despre circulaţia mărfurilor, voinţa părţilor de a institui anumite restricţii se poate manifesta doar în măsura în care respectă principiul libertăţii comerţului înscris în art. 135 din Constituţie, în special a alin. (1) şi anume acela că economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă.

In opinia recurentei, instanţa de apel nu a aplicat prevederile art. 1203 C. civ., conform cărora, într-un contract între două firme se poate introduce o clauză de neconcurenţă pentru o anumită perioadă de timp chiar şi după încetarea contractului şi nici faptul că este posibil ca o firmă să poată impună alteia să nu poată contracta pe acelaşi domeniu cu anumiţi clienţi pentru o perioadă de timp delimitată, indiferent de motivul încetării contractului.

Având în vedere că, clauza de neconcurenţă este o clauză neuzuală, care se referă la restrângerea libertăţii de a contracta cu o altă persoană, în sensul art. 1203 C. civ., ea trebuie acceptată în mod expres, aspect care nu se regăseşte în acest contract, întrucât în înscrisurile depuse, inclusiv în corespondenţa purtată de părţi anterior nu se regăseşte nicio dovadă că această clauză este înţeleasă şi acceptată expres de către fiecare parte, preponderent de partea care se obligă.

Aşadar, condiţiile impuse şi stipulate de art. 25 nu stabilesc exact zona sau regiunea geografică cu privire la care se aplică clauza de neconcurenţă, nu detaliază clienţii reclamantei şi nu oferă criterii pe baza cărora pârâta ar avea posibilitatea identificării grupului de persoane fizice sau juridice care fac obiectul interdicţiei de a contracta.

În acest context, recurenta susţine că aceste contracte au fost executate parţial de recurenta-pârâtă, dar care nu echivalează cu acceptarea în integralitate, a conţinutului acestora, astfel că, abuzul de drept trebuie sancţionat cu nulitatea clauzei constatate ca fiind abuzivă, iar în considerarea acestor argumente, solicită constatarea nulităţii clauzei de confidenţialitate stipulată în art. 25 din anexa cuprinzând termenii şi condiţiile fiecărui transport, întrucât nu a fost negociată şi nu a fost convenită de comun acord cu reprezentanta pârâtei, aceasta clauză fiind inserată fără a fi adusă anterior la cunoştinţa co-contractantului, în mod contrar dispoziţiilor art. 14 C. civ.

Pentru argumentele pe larg descrise anterior, se solicită admiterea recursului, casarea deciziei contestate şi, în rejudecare, constatarea temeiniciei şi legalităţii sentinţei civile nr. 235 din 26 aprilie 2022 pronunţată de Tribunalul Timiş.

Prin întâmpinarea depusă la 13 februarie 2023, recurenta A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului pârâtei ca fiind nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Prin concluziile scrise, recurenta B. S.R.L. a solicitat admiterea recursului său astfel cum a fost formulat şi respingerea recursului reclamantei ca fiind nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. sunt nefondate şi urmează a fi respinse, pentru următoarele considerente:

Recursul declarat de reclamanta A. S.R.L..

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile legale cu privire la cuantumul sumei la care a fost obligată pârâta să o achite către reclamantă, prin aplicarea greşită a normelor de drept material, în sensul în care se arată că art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ. nu este incident în cauză, în condiţiile în care, instanţa a considerat că penalitatea este excesivă faţă de prejudiciu raportându-se la cifra de afaceri realizată între reclamantă şi pârâtă, în loc să se raporteze la cifra de afaceri realizată între reclamantă şi clientul deturnat.

În acest sens, se susţine că principiului forţei obligatorii pentru părţile contractante, este acela că sunt obligate să execute întocmai prestaţiile asumate prin contract, excepţiile de la acest principiu fiind de strictă interpretare, astfel că, această obligaţie de a nu face concurenţă neloială este prevăzută inclusiv în Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, la art. 2, iar respectarea acestei clauze nu reprezintă o restrângere a libertăţii de a contracta, context în care recurenta apreciază că intervenţia instanţei, în sensul reducerii penalităţii stabilite de clauza 25, reprezintă o încălcare a art. 1270 C. civ., din moment ce art. 1541 C. civ. nu este incident în speţa de faţă.

Aceste susţineri sunt nefondate, având în vedere că instanţa de apel în mod corect a constatat cum clauza de la art. 25 din contractele de transport încheiate între reclamantă şi pârâtă este una valabilă şi produce efectele pentru care a fost adoptată; că prin dispoziţiile art. 25 din Termenii şi condiţiile de transport, părţile instituind o clauză de neconcurenţă, a cărei încălcare determină în sarcina societăţii pârâte plata unor despăgubiri evaluate anticipat de părţi la suma de 50.000 Euro. Întrucât pârâta a încălcat obligaţiile pe care şi le-a asumat prin această clauză, angajându-se în raporturi comerciale cu clientul reclamantei, C. S.R.L., aceasta este ţinută să o despăgubească pe reclamantă, potrivit celor convenite în mod expres prin contractele de transport încheiate cu aceasta.

În acest sens, se reţine că penalităţile au fost instituite pentru repararea prejudiciului pe care l-ar suferi reclamanta în cazul în care pârâta i-ar deturna clienţii la care cea din urmă a avut acces, în considerarea transporturilor efectuate la ordinul celei dintâi, iar apoi instanţa de apel a apreciat că despăgubirea pretinsă de reclamantă este disproporţionată în raport cu prejudiciul efectiv suferit, aşa încât, în temeiul dispoziţiilor art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ. a dispus reducerea acesteia la echivalentul în RON la data plăţii al sumei de 5000 Euro.

Recurenta a susţinut că raţionamentul care stă la baza reducerii penalităţii, trebuie să pornească de la cifra de afaceri realizată cu clientul protejat, iar nu de la cifra de afaceri realizată cu debitorul obligaţiei instituită în cadrul clauzei 25, având în vedere că precuantificarea despăgubirii cuvenite prin încălcarea acestei clauze, viza faptul că prejudiciul efectiv cauzat de lipsa unui astfel de client din portofoliu este greu de calculat, iar respectarea acestei clauze nu reprezintă o restrângere a libertăţii de a contracta, astfel că intervenţia instanţei, în sensul reducerii penalităţii stabilite de clauza 25, reprezintă o încălcare a art. 1270 C. civ.

Cu toate acestea se constată că reclamanta a solicitat instanţei de fond prin cererea de chemare în judecată administrarea unei expertize contabile din care să rezulte cifra de afaceri dintre pârâtă şi clientul reclamantei C. şi să oblige pârâta să depună la dosarul cauzei contractul comercial încheiat cu C., iar instanţa de fond, prin încheierea din 11 aprilie 2022 a respins cererea în probaţiune, pe considerentul că pârâta a recunoscut expres că are relaţii comerciale cu C. şi că valoarea acestei relaţii comerciale nu prezintă relevanţă în speţă şi nu poate fi primită.

Prin încheierea evocată, instanţa a luat act de renunţarea reclamantei la cererea privind obligarea pârâtei de a depune la dosarul cauzei contractul comercial încheiat cu C., precum şi la cererea de efectuare a expertizei contabile din care să rezulte cifra de afaceri dintre pârâtă şi clientul reclamantei C..

În atare situaţie se observă cum criticile recurentei supun atenţiei modul de interpretare al contractului părţilor în situaţia de fapt reţinută la dosar de către instanţa de apel, ceea ce nu poate conduce la aplicarea art. 488 pct. 8 C. proc. civ. în prezenta cauză, nefiind încălcate nici prevederile legale invocate de recurentă prin memoriul de recurs.

Recursul declarat de pârâta B. S.R.L..

În argumentarea motivului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă B. S.R.L. susţine că clauza de neconcurenţă este o clauză neuzuală, care vizează restrângerea libertăţii de a contracta cu o altă persoană, în sensul art. 1203 C. civ. şi că aceasta trebuie acceptată în mod expres, aspect care nu se regăseşte în contractul părţilor, întrucât în înscrisurile depuse nu se regăseşte nicio dovadă că această clauză a fost acceptată expres de către fiecare parte, preponderent de partea care se obligă.

În acest context, recurenta apreciază că abuzul de drept trebuie sancţionat cu nulitatea clauzei constatate ca fiind abuzivă, sens în care solicită constatarea nulităţii clauzei de confidenţialitate stipulată în art. 25 din anexa cuprinzând termenii şi condiţiile fiecărui transport, întrucât nu a fost negociată şi nu a fost convenită de comun acord cu reprezentanta pârâtei, această clauză fiind inserată fără a fi adusă anterior la cunoştinţa co-contractantului, în mod contrar dispoziţiilor art. 14 C. civ.

Această critică este nefondată, având în vedere că în cauză nu există elemente probatorii care să justifice concluzia că prevederile art. 25 din Termenii şi condiţiile de transport aferente contractelor încheiate între părţi constituie o clauză neuzuală, în sensul art. 1203 C. civ., care nu a fost acceptată în mod expres de pârâtă, în condiţiile în care, aceasta se regăseşte inserată în toate cele 58 de contracte de transport încheiate între părţi, dintre care un număr de 6 contracte de transport fiind semnate şi parafate de reprezentanţii pârâtei, contracte ce au stat la baza derulării unor relaţii de colaborare care s-au întins pe parcursul a 2 ani de zile.

Aşadar, nu poate fi reţinută critica susţinută de recurentă, în sensul că societatea pârâtă s-ar fi aflat în faţa unei clauze neuzuale în raporturile dintre părţi, de vreme ce această clauză apare cu regularitate în toate cele 58 de comenzi de transport/contracte încheiate şi executate de acestea, aşa încât se constată că clauza de la art. 25 din contractele de transport încheiate între reclamantă şi pârâtă este una valabilă şi produce efectele pentru care a fost adoptată, neexistând motive care să conducă la constatarea nulităţii acesteia, astfel cum s-a solicitat prin cererea reconvenţională formulată de pârâta B. S.R.L..

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia "casarea unor hotărâri se poate cere când, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii", Înalta Curte constată că acesta a fost invocat în mod formal de către recurentă, întrucât în cauză nu s-au formulat critici din care să rezulte că hotărârea atacată ar putea fi reformată pe această cale sau ar exista motive de casare a acesteia.

Aşadar, pentru ca susţinerile dezvoltate de recurente să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., acestea trebuiau să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 604/A din 11 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 604/A din 11 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2023.