Nullity of cassation appeal for failure to substantiate legal grounds in insurance damages dispute

Şedinţa publică din data de 24 mai 2023

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secţia a II-a civilă la 05.04.2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 67.608 euro, în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând diferenţa de indemnizaţie de despăgubire neachitată, a sumei de 193.664 euro, în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând diferenţa de indemnizaţie de despăgubire neachitată pentru lucrările neefectuate şi a sumei de 79.347 euro, în echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune pentru pierderile financiare generate societăţii reclamante, cu cheltuieli de judecată.

La 27.02.2020 reclamanta şi-a precizat acţiunea, în sensul că şi-a majorat pretenţiile aferente primelor două capete de cerere cu suma de 47.796,29 euro, valoarea totală a acestora fiind de 309.068,29 euro.

Prin sentinţa civilă nr. 704/22.10.2020, Tribunalul Arad, secţia a II-a civilă a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 83.155,40 euro, reprezentând valoarea de înlocuire a bunurilor aflate în imobil şi distruse în incendiu şi suma de 287.836,38 euro, reprezentând contravaloarea reparaţiilor necesare imobilului pentru repunerea acestuia în starea anterioară incendiului, inclusiv a demersurilor necesare înlăturării consecinţelor incendiului conform expertizei în evaluare bunuri imobile. A respins capătul de cerere privind acordarea pierderilor financiare pentru perioada 23.06.2016-30.01.2020, estimate la suma de 196.959,75 RON şi a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 49.668 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel atât reclamanta, cât şi pârâta.

Prin decizia civilă nr. 109/A/24.02.2022, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a respins apelul reclamantei, a admis apelul pârâtei şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a diminuat sumele acordate, respectiv de la 83.155,4 euro la 64.521,76 euro, suma încuviinţată cu titlu de valoare de înlocuire a bunurilor aflate în imobil şi distruse în incendiu, de la 287.836,38 euro la 225.912,93 euro, suma reprezentând contravaloarea reparaţiilor necesare imobilului pentru repunerea acestuia în starea anterioară şi de la 49.668 de RON la 38.883,14 RON, suma acordată cu titlu de cheltuieli de judecată; a menţinut în rest sentinţa apelată şi a obligat intimata-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 3.764,06 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În motivare, a arătat că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că ar fi trebuit să invoce prevederile art. 1.530 C. civ., în condiţiile în care intimata nu a plătit la scadenţă suma de bani din asigurare.

Sub acest aspect, a subliniat că în cauză erau incidente dispoziţiile art. 1.350, 1.355, 1.357, 1.381, 1.385 şi ale art. 1.386 C. civ. şi nu cele ale art. 1.530 C. civ., deoarece intimata nu a respectat clauzele contractului de asigurare.

Referitor la despăgubirea acordată pentru repararea imobilului, în opinia recurentei, instanţa de apel a aplicat eronat prevederile art. 10.6 din contractul de asigurare, reţinând că intimata nu poate fi obligată la plata T.V.A., împrejurare care a determinat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.350 şi ale art. 1.266-1.269 C. civ., rap. la cele ale art. 297-300 din Codul fiscal.

De altfel, a apreciat că hotărârea curţii de apel nu este motivată sub acest aspect.

Cu privire la despăgubirile aferente bunurilor mobile - mijloace fixe -, a susţinut că instanţa de prim control judiciar a făcut o interpretare şi aplicare greşită a normelor de drept material şi a probatoriului, în condiţiile în care a dat eficienţă concluziilor experţilor tehnici fără să ţină cont de apărările sale.

În continuare, recurenta a susţinut că hotărârea este nemotivată, deoarece considerentele hotărârii nu relevă motivele pentru care i-au fost respinse apărările, iar instanţa de apel a dat prevalenţă concluziilor experţilor care nu au explicat în niciun fel criticile pe care le-a expus şi argumentat pe larg în cererea de lămurire.

În opinia sa, procedând astfel, instanţa de apel a încălcat nu numai dispoziţiile C. proc. civ., ci şi dreptul său la un proces echitabil, precum şi principiile dreptului procesual civil.

Totodată, a arătat că instanţa de prim control judiciar nu a prezentat motivele pentru care a înlăturat apărările sale referitoare la incidenţa prevederilor art. 1.350, 1.355, 1.357, 1.381, 1.385 şi art. 1.386 C. civ.

Cu privire la apelul intimatei, a susţinut că din cuprinsul deciziei atacate nu rezultă care sunt motivele pentru care intimata nu putea fi obligată la plata T.V.A., atât timp cât recurenta nu poate recupera în totalitate această taxă şi a plătit o primă de asigurare suplimentară în valoare de 117 euro, aspect ignorat şi neanalizat de instanţa de apel.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

La 04.07.2022 intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul dispoziţiilor art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor, care au fost înştiinţate că au dreptul de a-şi prezenta punctul de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; nicio parte nu şi-a expus punctul de vedere.

La termenul din 29.03.2023 recursul a fost admis în principiu, în condiţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

La termenul de astăzi, Înalta Curte, faţă de prevederile art. 489 alin. (2) raportate la cele ale art. 457 alin. (1) C. proc. civ., a invocat din oficiu, excepţia nulităţii recursului, pe care analizând-o cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar în conformitate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau a mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., condiţia legală fiind aceea ca dezvoltarea motivelor să facă posibilă încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

În speţă, recursul este întemeiat pe cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În argumentare, sub un prim aspect, recurenta a susţinut, în esenţă, că în mod greşit instanţa de apel a reţinut ca aceasta ar fi trebuit să invoce art. 1.350 C. civ. şi nu prevederile legale indicate de titulara acţiunii, respectiv art. 1.350, art. 1.355, art. 1.357, art. 1.381, art. 1.385 şi art. 1.386 C. civ., care, în opinia sa, erau incidente în cauză din perspectiva faptului că intimata nu şi-a respectat obligaţiile asumate prin contract, împrejurare care a determinat pierderi financiare generate de imposibilitatea de utilizare a bunului asigurat pe o perioadă de 45 de luni. De asemenea, a afirmat că decizia atacată nu cuprinde motivele pentru care apărările sale referitoare la normele legale aplicabile în speţă au fost înlăturate.

Aceste critici au invocate şi pe calea apelului declarat de autoarea căii de atac împotriva hotărârii primei instanţe, iar asupra lor instanţa de prim control judiciar a statuat că pretenţiile reclamantei sunt subsumate răspunderii contractuale, fiind solicitate cu titlu de prejudiciu pentru răspunderea contractuală a intimatei. Pornind de la această concluzie, instanţa de apel a analizat apelul titularei acţiunii şi a statuat că angajarea răspunderii intimatei pentru beneficiul nerealizat nu poate fi obţinută decât pe temeiul art. 1.350 C. civ., care însă nu a fost invocat în cauză. Suplimentar, a subliniat că şi în contextul în care s-ar statua că prejudiciul său derivă din neîndeplinirea obligaţiei contractuale de către intimată, acesta nu ar putea fi acordat, întrucât prejudiciul previzibil pentru neexecutarea unei obligaţii de plată la scadenţă este reprezentat de daunele moratorii, nu de profitul nerealizat, potrivit art. 1.535 C. civ. De asemenea, s-a reţinut că cererea sa nu poate fi primită nici din perspectiva condiţiilor contractuale care, la art. 5.2.1. din condiţii generale, cuprind o clauză de excludere a răspunderii asigurătorului pentru pierderile de profit sau pentru lipsa de folosinţă a bunurilor.

În acest context, susţinerea părţii recurente privind nemotivarea hotărârii apare ca fiind formală, atât timp cât instanţa de apel a expus pe larg considerentele prin prisma cărora temeiul de drept invocat de reclamantă nu era incident în cauză.

Totodată, împotriva acestor considerente, recurenta nu a formulat nicio critică şi nici nu a justificat greşeala de judecată a instanţei de apel în ceea ce priveşte statuările sale cu privire la izvorul pretenţiilor reclamantei.

Recurenta s-a rezumat a relua motivul de apel, fără a dezvolta alte argumente care să justifice raţionamentul eronat al instanţei de prim control judiciar în ceea ce priveşte concluziile sale referitoare la împrejurarea că prejudiciul pretins derivă din contractul încheiat între părţi şi, în consecinţă, răspunderea intimatei nu putea fi angajată decât pe temei contractual.

Expunerea argumentelor din apel, neurmate de nicio critică îndreptată împotriva considerentelor instanţei de apel nu răspunde exigenţelor prevăzute de 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. şi nu este de natură a determina limitele sesizării instanţei de recurs al cărei control este limitat la verificarea conformităţii hotărârii cu normele de drept pretins încălcate, în limitele aspectelor sesizate de recurent prin memoriul de recurs.

O altă critică circumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1.350 C. civ., coroborate cu cele ale art. 1.266 - art. 1.269 C. civ., rap. la cele ale art. 297-300 Codul fiscal, în susţinerea căreia a arătat că prevederile art. 10.6 din contractul de asigurare a fost interpretat în mod greşit, având în vedere că recurenta nu poate recupera în integralitate T.V.A.-ul aferent bunurilor asigurate. Sub acest aspect, a prezentat condiţiile în care această taxă poate fi recuperată de la bugetul de stat, subliniind că numai în situaţia în care decontul de T.V.A. cuprinde sume negative, doar atunci sumele aferente acestei taxe pot fi rambursate. A mai afirmat că dreptul său de a încasa TVA-ul aferent bunurilor asigurate derivă şi din actul adiţional nr. x la contractul de asigurare.

Răspunzând acestor critici deduse judecăţii şi în apel, instanţa de prim control judiciar a reţinut că în măsura în care clauza care exclude acoperirea acestei taxe din asigurare nu face nicio diferenţă între T.V.A.-ul deductibil şi cel nedeductibil, intimata este exonerată de la plata acestuia în temeiul contractului de asigurare.

Nici împotriva acestor statuări ale instanţei de apel, recurenta nu a formulat nicio critică, ci s-a limitat a relua, într-o manieră identică, această apărare, fără a reclama vreun viciu de legalitate considerentelor reţinute de instanţa de prim control judiciar în justificarea soluţiei pronunţate sub acest aspect.

Totodată, deşi nu a răspuns în mod particular fiecărui argument, instanţa de apel a analizat şi expus raţionamentul său care a condus la concluzia sus-amintită.

Prin reluarea apărărilor sale din apel fără niciun corespondent în motivarea instanţei devolutive, recurenta tinde la o reevaluare a clauzei contractuale, aspect ataşat situaţiei de fapt şi nu unui element de nelegalitate, atât timp cât împotriva considerentelor instanţei de prim control judiciar autoarea căii de atac nu a dezvoltat nicio critică concretă de natură să combată concluzia instanţei de apel cu privire la clauza contractuală.

Mai mult, deşi se susţine încălcarea textelor legale sus-menţionate referitoare la interpretarea contractului, din cuprinsul memoriului de recurs nu se identifică nicio critică aptă să susţină alegaţiile recurentei.

Nici criticile privind valorificarea concluziilor experţilor tehnici şi nemotivarea hotărârii sub acest aspect, nu pot fi circumscrise vreunui motiv de nelegalitate, întrucât ele vizează modul în care instanţa a apreciat asupra probatoriului administrat în cauză; acestea nu fac referire la normele legale pretins încălcate şi nici nu cuprind argumentele care ar putea reliefa o astfel de situaţie.

Reevaluarea elementelor probatorii din cauză este incompatibilă cu calea de atac promovată, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei ei, legea recunoscând doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, nu şi al treilea grad devolutiv.

Mai mult, decizia recurată cuprinde motivele care au condus instanţa de apel la pronunţarea dispoziţiei de admitere a apelului intimatei-pârâte cu privire la valoarea mijloacelor fixe şi care, în mod implicit, vizează şi susţinerile recurentei în sensul că nu ar exista suprapuneri între bunurile evaluate ca mijloace fixe şi cele luate în considerare la calcularea valorii reparaţiilor necesare pentru aducerea imobilului la starea anterioară producerii riscului asigurat.

În aceste condiţii, analiza memoriului de recurs impune concluzia că recurenta-reclamantă nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. fiind invocate doar formal.

Faţă de această împrejurare, Înalta Curte constată că în cauză devine incidentă ipoteza sancţionatorie prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., motiv pentru care în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul.

Totodată, reţinând culpa procesuală în sarcina autoarei căii de atac, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 2.380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 109/A/24.02.2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 2.380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 mai 2023.