Insurance liability: limits of retrial and application of comparative negligence norms in traffic death cases

Şedinţa publică din data de 24 mai 2023

Analizând actele de la dosar şi decizia atacată, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 27.06.2017 pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pe pârâta S.C. D. S.A. şi pe intervenientul forţat E., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 13.687,87 RON, cu titlu de daune materiale şi a daunelor morale în sumă de 800.000 RON, către A., tată al defunctului F., de 800.000 RON, către reclamanta B., mamă a defunctului şi de 500.000 RON, către reclamanta C., soră a defunctului.

La 13.12.2017, reclamantul A. şi-a majorat cererea de obligare a pârâtei la plata de daune materiale până la 15.627,87 RON; prin încheierea din 22.01.2018, prima instanţă a respins excepţia tardivităţii cererii precizatoare.

Prin încheierea din 12.02.2018, instanţa de fond a respins solicitările în probaţiune ale pârâtei care vizau aspecte cu privire la care, prin încheierea din 04.12.2017, se dispusese că sunt reţinute în hotărârea de condamnare a intervenientului forţat.

Prin sentinţa civilă nr. 486/NLP/PI/24.04.2018, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâta S.C. D. S.A., a admis în parte cererea şi a obligat pârâta să plătească reclamantului A. suma de 12.680,39 RON, cu titlu de daune materiale şi, de asemenea, să plătească daune morale reclamanţilor, lui A. şi B. câte 230.000 RON şi reclamantei C., 50.000 RON.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii A., B. şi C., intervenientul E. şi pârâta S.C. D. S.A., care a atacat şi încheierile din 04.12.2017, 22.01.2018 şi 12.02.2018; apelurile au fost respinse prin decizia civilă nr. 690/A/05.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Împotriva acestei decizii, pârâta S.C. D. S.A. a declarat recurs, admis prin decizia civilă nr. 99/26.01.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, decizia recurată fiind casată în parte, iar cauza trimisă aceleiaşi instanţe pentru o nouă judecată a apelului pârâtei.

În al doilea ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 167/A/15.03.2022, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de S.C. D. S.A. şi a schimbat în parte hotărârea apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantul A. a sumei de 9.510 RON, daune materiale, iar cu privire la daunele morale, a sumei de 120.000 RON către reclamantul A., a sumei de 120.000 RON către reclamanta B. şi a sumei de 37.500 RON către reclamanta C..

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs atât reclamanţii A., B. şi C., cât şi pârâta S.C. D. S.A.

Recurenţii-reclamanţii au solicitat casarea deciziei civile recurate şi, în rejudecare, în principal, respingerea apelului pârâtei, iar în subsidiar, înlăturarea dispoziţiilor privind reaprecierea daunelor morale şi reţinerea în sarcina victimei a unei culpe concurente inferioare proporţiei de 25%.

Printr-o primă critică, au imputat instanţei de apel încălcarea art. 501 C. proc. civ., a dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil, prevăzute de art. 24 alin. (1) din Constituţia României, art. 13 C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Au susţinut că, în lipsa îndrumărilor sub acest aspect, în rejudecare, instanţa de apel nu putea să reevalueze daunele morale; mai mult, că, în dosarul format după casare, nu s-a pus în discuţie dimensiunea prejudiciului moral pe care l-au suferit şi nu au fost administrate probe în dovedirea daunelor morale.

Au apreciat că modul în care a fost reanalizat prejudiciul moral de către curtea de apel este o negare a suferinţelor suportate şi o îngrădire a dreptului lor de a le dovedi, întrucât dispoziţia de reducere s-a întemeiat exclusiv pe motivarea că "nu există nicio probă cu privire la eventualele nevoi speciale pe care le-ar presupune depăşirea traumei".

O critică distinctă a vizat nemotivarea hotărârii recurate, invocându-se că în aceasta nu se indică probele care au fundamentat dezlegarea potrivit căreia hotărârea primei instanţe nu identifică în mod real suferinţa produsă recurenţilor.

Subsecvent, au susţinut că nu există niciun temei de drept procesual ori material care să permită diminuarea daunelor morale, iar Norma A.S.F. nr. 23/2014, la care se face trimitere în decizia recurată, permite analiza culpei concurente a victimei, dar nu reaprecierea daunelor morale.

Autorii căii de atac au susţinut că practica judiciară evocată în considerentele deciziei atacate ignoră alte hotărâri judecătoreşti, pe care le administraseră în faţa instanţei de rejudecare, ceea ce, în viziunea acestora, reflectă încălcarea principiului egalităţii de tratament.

O critică distinctă a vizat încălcarea art. 1.371 şi 1.358 C. civ., prin aceea că instanţa de apel a reţinut culpa concurentă a victimei, pe baza unei prezumţii judiciare.

Au susţinut că reţinerea nelegală a culpei concurente a victimei F. pentru necuplarea centurii de siguranţă, a dus la aplicarea greşită a art. 1.371 C. civ., astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 12/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

De asemenea, au apreciat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică, cu încălcarea art. 329 C. proc. civ. referitoare la prezumţiile judiciare, deoarece lipseau orice premise care să justifice deducţia că decesul a fost cauzat de necuplarea centurii de siguranţă; au afirmat, totodată, că prezumţia reţinută este contrazisă de înscrisurile de la dosar.

A conchis solicitând, în rejudecare, înlăturarea considerentului privind culpa comună a victimei, iar în subsidiar, reevaluarea proporţiei de 25%, reţinută de curtea de apel în legătură cu nepurtarea centurii de siguranţă.

Recursul a fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin recursul propriu, pârâta a invocat încălcarea şi aplicarea greşită a art. 1.371 C. civ., apreciind că dispoziţia ar fi trebuit aplicată şi în privinţa faptului că F. a acceptat să fie transportat de o persoană aflată sub influenta băuturilor alcoolice, evocând, în acest sens mărturisirea intervenientului forţat şi dispoziţiile art. 349 alin. (1) C. proc. civ.

În drept, a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A solicitat, totodată, prin memoriul de recurs, în temeiul art. 500, 643 şi 723 C. proc. civ., desfiinţarea actelor de executare efectuate în baza deciziei civile recurate, cu consecinţa întoarcerii executării silite.

La 24.06.2022, recurenţii-reclamanţi au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului pârâtei ca nefondat şi a cererii de desfiinţare a actelor de executare ca inadmisibilă.

La 29.06.2022, recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare la recursul reclamanţilor, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

În cauză, s-a derulat procedura de filtrare a recursului, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu în conformitate cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ. acesta a fost, potrivit încheierii din 26.10.2022, comunicat părţilor, cu menţiunea că au dreptul de a depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, fără ca acestea să depună o poziţie procesuală.

Prin încheierea din 08.03.2023, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursurile şi a stabilit termen de judecată pentru soluţionarea acestora, astăzi, 10.05.2023, când, din oficiu, a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Deliberând, în primul rând asupra excepţiei nulităţii recursului declarat de pârâtă, în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 494 şi art. 482 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul a fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin prisma încălcării şi aplicării greşite a art. 1.371 C. civ., susţinută de autoarea căii de atac prin refuzul instanţei de prim control judiciar de a da eficienţă faptului că victima a acceptat să fie transportată de intervenientul forţat, deşi cunoştea că acesta a consumat băuturi alcoolice.

Instanţa supremă reţine că motivul de casare este invocat formal, întrucât nu propune un raţionament care să invalideze aplicarea legii de instanţa de prim control judiciar care să poată fi evaluat, ci urmăreşte reevaluarea materialului probator - declaraţiile intervenientului forţat, sens în care se invocă art. 349 alin. (1) C. proc. civ. şi martorei G. -, pentru a conchide că victima cunoştea, la momentul când a acceptat să călătorească cu intervenientul forţat, că acesta consumase băuturi alcoolice.

Un atare demers ar presupune, însă, un control de fond, incompatibil cu examenul de legalitate pe care instanţa supremă îl poate desfăşura în această cale extraordinară de atac.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile expuse de recurenta-pârâtă nu poate fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar excepţia invocată din oficiu este fondată, întrucât exigenţele legii de procedură privind motivarea căii de atac sunt încălcate nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în situaţia motivării necorespunzătoare a căii de atac.

În considerarea celor ce precedă, reţinând că recurenta-pârâtă nu s-a conformat obligaţiei reglementate de art. 488 alin. (1) coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de S.C. D. S.A., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Consecutiv soluţiei dată recursului recurentei-pârâte, apare nefondată solicitarea acesteia de întoarcere a actelor de executare, lipsind premisa casării hotărârii, reglementată de art. 500 C. proc. civ.

Examinând, mai departe, cel de-al doilea recurs, Înalta Curte reţine că recurenţii-reclamanţi critică decizia recurată, în primul rând, prin prisma 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., apreciind că limitele rejudecării au fost nesocotite pentru că instanţa de apel, depăşind îndrumările deciziei de casare, a reevaluat daunele morale, încălcând astfel art. 501 C. proc. civ. Aceşti recurenţi au apreciat că instanţa de rejudecare era chemată exclusiv să verifice contribuţia victimei F. la producerea prejudiciului, obiectivată prin două împrejurări - că nu şi-a cuplat centura de siguranţă şi că ar fi cunoscut că intervenientul-forţat consumase băuturi alcoolice.

Preliminar, instanţa supremă reţine că în ciclul procesual anterior, prin decizia nr. 690/A/05.11.2018, s-au respins apelurile declarate de toate părţile litigante împotriva sentinţei civile nr. 486/NLP/PI/24.04.2018, ca şi cea declarată de pârâtă împotriva încheierilor din 04.12.2017, 22.01.2018 şi 12.02.2018.

În recurs, decizia a fost casată în parte, iar cauza trimisă aceleiaşi instanţe, pentru o nouă judecată a apelului pârâtei; s-au menţinut soluţiile nerecurate, de respingere a apelurilor reclamanţilor şi intervenientului forţat.

Coroborarea considerentelor şi îndrumărilor din decizia de casare determină concluzia că în ciclul procesual anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a impus rejudecarea integrală a apelului pârâtei.

Astfel, considerentele instanţei supreme au invalidat decizia pronunţată în apel, pe de o parte, arătând că instanţa civilă era chemată să analizeze elementele răspunderii civile delictuale - existenţa prejudiciului şi vinovăţia autorului faptei ilicite - şi, pe de altă parte, statuând că s-a reţinut greşit autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale nr. 22/07.03.2017 pronunţată de Judecătoria Moldova Nouă, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 650/A/18.05.2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia Penală.

Îndrumările oferite prin decizia de casare susţin aceeaşi concluzie, deoarece s-a dispus instanţei de rejudecare administrarea de probe pentru stabilirea gradului de vinovăţie a victimei şi aplicarea Normei Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 (în continuare, "Norma A.S.F. nr. 23/2014"), ca şi a art. 1.371 alin. (1) C. civ., interpretat prin decizia nr. 12/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (în continuare, "decizia nr. 12/2016").

Acest cadru procesual configura învestirea instanţei de rejudecare cu petitul subsidiar din apelul pârâtei; prin acesta s-a solicitat schimbarea sentinţei primei instanţe, cu consecinţa înlăturării sau diminuării daunelor materiale şi morale la plata cărora pârâta fusese condamnată, precum şi reţinerea culpei victimei în producerea prejudiciului. De altfel, prin aceste solicitări, pârâta conserva şi cadrul procesual din faţa primei instanţe.

Aşa fiind, Înalta Curte conchide că instanţa de apel s-a plasat în limitele rejudecării când, stabilind incidenţa unei vinovăţii comune, a reevaluat prejudiciul material şi moral, dând eficienţă Normei A.S.F. nr. 23/2014, art. 1.371 C. civ. şi deciziei nr. 12/2016.

Raţionamentul propus de reclamanţi tinde la a lipsi de eficienţă îndrumările din decizia de casare, în care dispoziţia de reevaluare a cuantumului daunelor era reflexul indicaţiei de investigare a culpei concurente a victimei. Ar fi fost contrar art. 501 şi 479 alin. (1) C. proc. civ. dacă instanţa de prim control judiciar, deşi a confirmat vinovăţia comună, să nu aplice decizia nr. 12/2016, în care instanţa supremă a statuat că " (…) dacă există o vinovăţie comună a autorului infracţiunii şi a victimei, întinderea despăgubirilor la a căror plată va fi obligat autorul va fi direct proporţională cu ponderea contribuţiei sale la producerea prejudiciului."

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanţa de rejudecare a respectat art. 501 C. proc. civ., iar critica recurenţilor este înlăturată.

A doua critică circumscrisă acestui motiv de casare vizează afectarea dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil, prin încălcarea art. 24 alin. (1) din Constituţia României, art. 13 C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Autorii recursului impută instanţei de rejudecare că nu a repus integral în discuţie probatoriul în legătură cu dimensiunea prejudiciului moral suferit.

Înalta Curte reţine că, în temeiul art. 478 alin. (2) C. proc. civ., din poziţia procesuală de intimaţi, reclamanţii aveau dreptul, prin întâmpinarea faţă de apelul pârâtei, să propună probe noi sau să solicite readministrarea celor din faţa primei instanţe în legătură cu daunele morale pretinse.

Reclamanţii au ales să nu se prevaleze de acest drept, astfel cum rezultă din actele şi poziţiile procesuale întocmite în apel - întâmpinarea formulată faţă de apelul pârâtei, susţinerile de la termenul din 18.01.2022, la care s-au discutat probele, şi la cel din 01.03.2022; această conduită nu poate fi, de bună seamă, convertită într-o critică aptă să conducă la casarea deciziei recurate.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte înlătură criticile subsumate de recurenţii-reclamanţi motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Prin motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că lipsesc considerentele care să justifice înlăturarea raţionamentului în baza căruia prima instanţă a determinat prejudiciului nepatrimonial.

Instanţa supremă reţine că, în rejudecare, curtea de apel a evocat dispoziţiile C. civ. în materia răspunderii civile delictuale şi pe cele ale Normei A.S.F. nr. 23/2014 şi, pornind de la starea de fapt reflectată de probatoriul administrat, a reevaluat daunele morale, acordând sume pe care le-ar apreciat că răspund unei satisfacţii echitabile, de natură să compenseze suferinţele provocate de decesul, în accidentul de circulaţie din 14.02.2016, a fiului, respectiv fratelui, reclamanţilor.

În examinarea instanţei supreme, aceste considerente ilustrează un raţionament judiciar inteligibil şi valid, care răspunde exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât indică temeiul legal al reevaluării prejudiciului moral - art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma A.S.F. nr. 23/2014 - şi fac o analiză aplicată a principiilor pe baza cărora se stabilesc daunele morale în cazul decesului unei persoane, inclusiv a jurisprudenţei naţionale.

De aceea, este nefondată şi critica care impută instanţei de apel că nu s-a referit la practica judiciară depusă de recurenţii-reclamanţi; aceasta nu reprezenta un mijloc de probă distinct şi nici o cerere sau un argument al părţilor, pentru a impune instanţei să îi dea un răspuns distinct.

În aceste condiţii şi criticile circumscrise ipotezei de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt înlăturate, Înalta Curte subliniind, totodată, că dispoziţia de diminuare a daunelor morale care nemulţumeşte recurenţii materializează o statuare în fapt şi nu aplicarea legii, astfel că nu poate fi reevaluată în prezenta calea extraordinară de atac.

Al treilea motiv de recurs deduce instanţei supreme aplicarea greşită a art. 1.371 C. civ. şi a deciziei nr. 12/2016.

Primul set de critici susţine că prezumţia judiciară a fost reţinută contrar art. 329 C. proc. civ., întrucât probabilitatea ca decesul victimei să nu se fi produs nu se bazează pe nicio probă.

Aceste argumente vor fi reîncadrate şi analizate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Instanţa de rejudecare a reţinut că, deşi accidentul a fost determinat de conduita intervenientului forţat - între fapta imputabilă a acestuia şi decesul victimei fiind o legătură de cauzalitate directă -, la producerea decesului a contribuit şi fapta concurentă a defunctului F., care nu şi-a cuplat centura de siguranţă.

Opus motivului de recurs, concluzia curţii de apel se întemeiază pe mijloace de probă administrate şi pe împrejurări de fapt evaluate în condiţii de contradictorialitate: declaraţia martorei G., faptul că, subsecvent accidentului, defunctul a fost identificat în afara vehiculului, că ceilalţi pasageri din vehicul au suferit numai vătămări relativ uşoare şi că elementele caroseriei nu au suferit deformări care să facă imposibilă supravieţuirea.

Aşa fiind, decizia recurată nu relevă încălcarea de către instanţa de apel a art. 329 C. proc. civ. dimpotrivă, prezumţia judiciară era admisibilă, iar instanţa de prim control judiciar s-a întemeiat pe o judecată probabilistică raţională, în care este manifestă respectarea marjei de apreciere recunoscută judecătorului.

Prin celelalte critici circumscrise celui de al treilea motiv de recurs, recurenţii invocă încălcarea şi aplicarea greşită a art. 1.358 şi 1.371 C. civ. Aceste critici sunt, însă, formale, lipsind un raţionament care să ilustreze transgresarea prin decizia recurată a respectivelor norme şi pe care instanţa de recurs să îl verifice.

Dimpotrivă, autorii căii de atac solicită instanţei supreme să contrazică premisele pe care s-a întemeiat prezumţia judiciară criticată şi să conchidă, opus instanţei de apel, că nu a existat o culpă concurentă a victimei; acest demers depăşeşte limitele configurate în recurs de art. 483 alin. (2) C. proc. civ. şi este, deci, incompatibil cu această cale extraordinară de atac. De aceea, nu vor fi analizate pe fond criticile care fac referire la situaţia celorlalţi pasageri din vehicul - care nu purtau nici ei centură de siguranţă -, la înscrisurile emise de Institutul de Medicină Legală sau de laboratoarele teritoriale ale Institutului Naţional de Expertize Criminalistice din Timişoara şi Cluj.

În consecinţă, şi motivele circumscrise cazului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt înlăturate.

Solicitarea recurenţilor-reclamanţi ca, în rejudecare, să fie reevaluată proporţia atribuită culpei defunctului, cu consecinţa reducerii acesteia sub 25%, nu va fi analizată, aceasta fiind subordonată unei soluţii de admitere a căii de atac şi, de altfel, inadmisibilă faţă de prevederile art. 497 C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului.

Faţă de considerentele anterior expuse, Înalta Curte va respinge calea de atac promovată de recurenţii-reclamanţi, ca nefondată.

Totodată, reţinând că a respins căile de atac promovate de ambele părţi, Înalta Curte reţine că nu sunt întrunite condiţiile pentru acordarea cheltuielilor de judecată pretinse de recurenţii-reclamanţi.

Faţă de ansamblul considerentelor expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. şi va anula recursul promovat de S.C. D. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. D. S.A., prin administrator interimar Fondul de Garantare a Asiguraţilor, împotriva deciziei civile nr. 167/A/15.03.2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi C., B. şi A. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 mai 2023.