Presumption of valid administrative permits and legal right of use negating bad-faith construction in artificial immovable accession

Şedinţa publică din data de 24 mai 2023

Analizând actele de la dosar şi decizia atacată, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 10.07.2020, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea acesteia la eliberarea, de îndată, a terenului proprietatea reclamantei, situat în Bucureşti, unde este amplasat postul de transformare cu numărul operativ 4.179, la plata despăgubirilor în cuantum de 200.202,05 RON - echivalentul a 38.043 euro - pentru prejudiciul suferit de reclamantă, reprezentând contravaloarea lucrărilor suplimentare complexe de sprijinire şi consolidare şi a cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 582, 1.528 şi 1.530 şi urm. C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1064/16.04.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei, reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat apel, respins prin decizia civilă nr. 793/18.05.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva deciziei, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Primul motiv de recurs a vizat încălcarea de către instanţa de apel a normelor de procedură.

O primă critică a vizat valorificarea prezumţiei judiciare prin care s-a dedus existenţa acordului recurentei în privinţa înfiinţării postului de transformare, susţinându-se că instanţa de apel a încălcat art. 329 C. proc. civ., întrucât proba cu martori era inadmisibilă, dat fiind că art. 35 alin. (1) lit. c) din H.G. nr. 867/2003 impune existenţa unui acord scris al proprietarului terenului pentru încheierea contractului de racordare, ceea ce atrage incidenţa art. 309 alin. (4) teza I C. proc. civ.

Subsumat aceleiaşi critici, a imputat instanţei de apel că nu a pus în discuţia părţilor, pe parcursul cercetării judecătoreşti, incidenţa unei prezumţii judiciare.

În consecinţă, a apreciat incidentă sancţiunea nulităţii, potrivit art. 176 pct. 6 C. proc. civ., ca urmare a încălcării unei cerinţe legale extrinsecă actului de procedură; alternativ, a învederat că, şi dacă nulitatea ar fi condiţionată de existenţa unei vătămări, aceasta există, fiind obiectivată prin administrarea de către instanţă, în favoarea părţii adverse, a unor probe pe care legea le declară inadmisibile, ceea ce a determinat încălcarea dreptului său la apărare şi a principiului egalităţii armelor, componente ale dreptului la un proces echitabil.

Al doilea motiv de recurs a evocat ipoteza prevăzută de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Autoarea căii de atac a subliniat că apelul promovat s-a întemeiat, în principal, pe susţinerea că postul de transformare a fost amplasat pe terenul său, deşi trebuia amplasat, potrivit autorizaţiei de construire nr. x/16.01.2007, în afara proprietăţii sale; în viziunea recurentei, instanţa de prim control judiciar nu răspunde acestui argument într-o manieră comprehensibilă.

Pe de altă parte, a susţinut că raţionamentul ce a stat la baza respingerii motivului său de apel are la bază două considerente decizorii, care sunt contradictorii.

Primul se referă la faptul că, la momentul emiterii autorizaţiei de construire, nu se realizase dezmembrarea nr. 10B şi 10C de pe Intrarea Chefalului, care a survenit prin actul de dezmembrare din 19.08.2008. Prin al doilea considerent, s-a reţinut că aceasta dezmembrare s-a făcut tocmai în vederea autorizării amplasării postului de transformare.

A susţinut că din hotărâre lipseşte orice raportare la autorizaţia de construire nr. x/16.01.2017 şi la amplasamentul lucrării şi că nu sunt identificate probele din care rezultă că postul de transformare ar fi fost executat pe amplasamentul menţionat în cuprinsul autorizaţiei de construire.

A conchis arătând că lipsa din considerentele hotărârii a motivelor pentru care au fost înlăturate susţinerile sale, prin raportare la probele administrate în cauză şi limitarea motivării la o expunere lapidară şi incomprehensibilă, echivalează cu nerespectarea exigenţelor motivării hotărârilor judecătoreşti.

Al treilea motiv de recurs invocat s-a referit la încălcarea normelor de drept material.

Un prim considerent criticat a fost cel prin care instanţa de apel a reţinut că, în baza art. 18 din Legea nr. 318/2003, intimata este titulara unui drept de uz de utilitate publică, necondiţionat de existenţa acordului apelantei. Recurenta a invocat ignorarea caracterului esenţialmente limitat şi temporar al acestui drept reglementat de art. 18 alin. (2) al legii.

În viziunea autoarei recursului, dreptul de uz constituie o încălcare a art. 555 C. civ., respectiv art. 480 din C. civ. de la 1864, iar afectarea definitivă a dreptului de proprietate privată a recurentei nu este permisă; în cazul amplasării unor lucrări permanente ce deservesc un interes public general, intimata este chemată să urmeze procedurile prevăzute de Legea nr. 33/1994.

Un al doilea considerent criticat a fost cel prin care s-a reţinut că, potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 318/2003, recurenta rămâne proprietara terenului, iar pârâta este titulara dreptului de uz; a apreciat că, odată finalizate lucrările, dreptul de uz încetează potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 318/2003.

Un alt considerent criticat a fost cel prin care s-a reţinut că H.G. nr. 867/2003 priveşte condiţiile de racordare la reţeaua electrică şi nu condiţiile de înfiinţare a reţelei electrice.

În combaterea acestui considerent, recurenta a apreciat că, din perspectiva art. 12, coroborat cu art. 15 alin. (1) lit. g) din H.G. nr. 867/2003, emiterea avizului tehnic de racordare este anterioară momentului înfiinţării reţelei tehnice, astfel încât obţinerea acordului proprietarului reprezintă o condiţie sine qua non atât pentru obţinerea avizului tehnic de racordare, cât şi al înfiinţării reţelei electrice.

A arătat, totodată, că H.G. nr. 867/2003 reglementează procedura de racordare, în timp ce procedura de autorizare a lucrărilor de construcţii este reglementată de Legea nr. 50/1991, fiind aplicabile art. 1 alin. (1) şi (3) alin. (1) lit. c) din lege, care impun drept condiţie a obţinerii autorizaţiei de construire existenţa unui drept de proprietate sau a unui alt drept real asupra imobilului afectat de lucrare.

Pentru motivele de recurs expuse, autoarea căii de atac a solicitat casarea deciziei şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată instanţei de apel.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs, reclamanta a invocat, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, excepţia de nelegalitate a autorizaţiei de construire nr. x/16.01.2007 şi a avizului tehnic de racordare nr. x/31.05.2006.

Cu referire la autorizaţia de construire, a arătat că a fost încălcat dreptul de său de proprietate şi art. 1 alin. (1) raportat la art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 50/1991, prevederi ce impun existenţa unui drept real asupra imobilului cu privire la care se solicită emiterea actului administrativ.

În privinţa avizului tehnic de racordare nr. x/31.05.2006, excepţia de nelegalitate s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 15 alin. (1) lit. g) şi art. 35 din H.G. nr. 867/2003, recurenta reiterând lipsa acordului său la momentul emiterii, ca şi a oricărui drept real al beneficiarului avizului.

A solicitat instanţei de recurs ca, admiţând excepţia de nelegalitate, să soluţioneze cererea fără a ţine cont de cele două acte administrative.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar în 17.10.2022, intimata a invocat excepţia nulităţii recursului şi a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Prin încheierea din 08.03.2023, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare de intimata-pârâtă, constatând că motivele de casare dezvoltate în cadrul memoriului de recurs pot forma obiectul examenului de legalitate din perspectiva art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Totodată, a dispus citarea emitenţilor actelor administrative ce fac obiectul excepţiei de nelegalitate, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti şi S.C. Filiala de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice "C." - S.A., cu copie a actelor administrative contestate, a actelor de procedură întocmite în cauză şi a deciziei recurate.

Deliberând asupra excepţiei de nelegalitate şi asupra recursului, Înalta Curte consideră necesar să reliefeze, preliminar, cadrul procesual, legea aplicabilă şi limitele căii de atac exercitate în cauză.

Reclamanta este proprietarul unui teren situat în Bucureşti, şi a sesizat instanţele cu o acţiune derivând din accesiunea imobiliară artificială.

Prin primul capăt de cerere, a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la eliberarea terenului ocupat de postul de transformare, pe care a susţinut că pârâta l-a amplasat cu rea-credinţă; acest capăt de cerere valorifică dreptul potestativ reglementat de art. 582 C. civ., de altfel indicat expres ca temei juridic de reclamantă.

Prin cel de-al doilea petit, a solicitat obligarea pârâtei la daune-interese în cuantum de 200.202,05 RON, pentru prejudiciul constând în lucrările suplimentare, complexe, de sprijinire şi consolidare, pe care a fost nevoită să le realizeze pe terenul vecin cu cel ocupat de postul de transformare.

Din perspectiva aplicării legii în timp, raportat la cauza acţiunii, litigiului îi este aplicabil C. civ. de la 1864, întrucât art. 58 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 dispune că "În toate cazurile în care accesiunea imobiliară artificială presupune exercitarea unui drept de opţiune de către proprietarul imobilului, efectele accesiunii sunt guvernate de legea în vigoare la data începerii lucrării"; sunt incidente, de asemenea, Legea energiei electrice nr. 318/2003 şi Regulamentul privind racordarea utilizatorilor la reţelele electrice de interes public din 17.07.2003, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 867/2003 (în continuare, "H.G. nr. 867/2003").

Acţiunea a fost respinsă de prima instanţă, care a reţinut, în privinţa primului capăt de cerere, că pârâta S.C. B. S.A. nu poate fi considerată constructor de rea-credinţă, deoarece a efectuat extinderea reţelei de energie în baza documentaţiei tehnice emise pentru proiectul din mun. Bucureşti, Intr. Chefalului nr. x.

Al doilea petit a fost respins cu motivarea că daunele pretinse nu intră în sfera obligaţiei de despăgubire ce incumbă operatorului de distribuţie.

Prin apelul formulat, deşi a solicitat modificarea în tot a sentinţei primei instanţe, actuala recurentă nu a prezentat critici împotriva soluţiei date celui de al doilea petit, iar acest aspect se reflectă în decizia recurată, în care temeinicia celui de-al doilea capăt de cerere nu este analizată.

Aşa fiind, Înalta Curte impune concluzia că, şi în prezenta cale extraordinară de atac, criticile vizează soluţia dată apelului în privinţa primului capăt de cerere, această premisă stând la baza analizei excepţiei de nelegalitate şi a recursului.

Aceste chestiuni fiind clarificate, va fi examinată în primul rând excepţia de nelegalitate.

Potrivit art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate.

Pentru a fi admisibilă, excepţia de nelegalitate trebuie să privească un act administrativ individual, care să nu fie exceptat de la controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, potrivit art. 126 alin. (6) din Constituţia României şi art. 5 din Legea nr. 554/2004, iar soluţia ce urmează a fi pronunţată asupra litigiului să depindă de actul atacat, această condiţie analizându-se în raport cu obiectul şi circumstanţele cauzei.

Analiza acestor condiţii relevă admisibilitatea în cauză a excepţiei de nelegalitate invocate, astfel încât instanţa supremă va proceda la examinarea criticilor de nelegalitate.

Premergător, se reţine că etapele procesului de racordare la reţelele electrice, descrise de art. 12 din H.G. nr. 867/2003, sunt, cronologic, următoarele: depunerea cererii de emitere a avizului tehnic de racordare şi a documentaţiei aferente acestuia, emiterea avizului, încheierea contractului de racordare, contractarea şi executarea lucrărilor de racordare; în final, se realizează punerea în funcţiune şi, subsecvent, sub tensiune, a instalaţiei de utilizare.

Înalta Curte va analiza cele două acte în consecutivitatea în care ele apar în procesul de racordare, anterior descris.

Avizul de racordare nr. x/31.05.2006, etapă reglementată de art. 12 lit. b) din H.G. nr. 867/2003, a fost emis, la cererea utilizatorului S.C. D. S.R.L., de S.C. Filiala de Distribuţie şi Furnizare "C." S.A.; prin acesta, s-a aprobat racordarea la reţeaua de energie electrică a E. şi realizarea în acest complex a unui post nou de transformare.

Recurenta formulează la paragraful 52 al memoriului de recurs următoarea critică de nelegalitate:

"(…) excepţia de nelegalitate a Avizului tehnic de racordare nr. x/31.05.2006 în raport de dispoziţiile art. 15 alin. (1) lit. g) şi art. 35 din H.G. nr. 867/2003 coroborat cu faptul că la obţinerea acestuia nu a existat acordul subscrisei, respectiv al proprietarului, iar beneficiarul avizului nu a deţinut la data obţinerii lui niciun drept real asupra imobilului - obiect al avizului".

Acest motiv de nelegalitate induce argumentul că avizarea s-a făcut pe terenul reclamantei - actuală recurentă - şi nu al S.C. D. S.R.L., pentru că numai astfel acordul celei dintâi apare necesar, faţă de art. 15 alin. (1) lit. g) din H.G. nr. 867/2003.

Instanţa supremă nu poate porni de la această premisă, întrucât ea este contrazisă chiar de recurentă care, la paragraful 18 din memoriul de recurs, susţine că "lucrarea executată a fost amplasată pe terenul subscrisei, iar nu pe suprafaţa de teren pentru care a fost autorizată şi care nu se află în proprietatea subscrisei".

Aşadar, această din urmă susţinere va fi avută în vedere la soluţionarea excepţiei de nelegalitate, întrucât ea este concordantă cu cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe, a cărui conservare este obligatorie în căile de atac.

Potrivit art. 22 şi urm. şi anexei nr. 1 la H.G. nr. 867/2003, la cererea unui utilizator, operatorul de reţea emite avizul tehnic de racordare, prin care informează asupra posibilităţilor şi condiţiilor de racordare la reţeaua electrică, pentru satisfacerea cerinţelor utilizatorului, precizate la solicitarea avizului. Coroborarea dispoziţiilor legale incidente permit caracterizarea avizului tehnic de racordare drept o ofertă emisă de operatorul de distribuţie, care - dacă este acceptată de utilizator - duce la încheierea contractului de racordare

Articolul 15 alin. (1) lit. g) raportat la art. 13 din H.G. nr. 867/2003, obligă solicitantul - viitor utilizator - să ataşeze cererii de emitere a avizului un "act de proprietate sau orice alt înscris care atestă dreptul de folosinţă asupra terenului/incintei/clădirii în care se constituie locul de consum (…) pentru care se solicită avizul tehnic de racordare (...)". Noţiunea de "loc de consum" este definită în anexa nr. 1 la actul normativ ca "Incintă sau zonă în care sunt amplasate instalaţiile de utilizare ale unui consumator, inclusiv ale subconsumatorilor săi, unde se consumă energie electrică furnizată prin una sau mai multe instalaţii de racordare (…)".

Cum din probatoriul administrat în susţinerea excepţiei de nelegalitate nu rezultă că imobilul pentru care s-a solicitat emiterea avizului tehnic ar aparţine recurentei S.C. A. S.R.L., aplicarea dispoziţiilor legale evocate anterior impune concluzia că, la cererea de emitere a avizului tehnic, S.C. D. S.R.L. era obligată să îşi ataşeze propriul act de proprietate pentru locul de consum pentru care solicita racordarea.

Altfel spus, în condiţiile în care, prin avizul tehnic de racordare atacat, s-a avizat racordarea locului de consum aparţinând S.C. D. S.R.L. şi nu recurentei, neataşarea la cerere a acordului celei din urmă este inaptă să atragă nelegalitatea avizului emis.

Criticile vizând aplicarea art. 35 din H.G. nr. 867/2003, expuse atât cu ocazia excepţiei de nelegalitate, cât şi în susţinerea recursului, vor fi înlăturate fără a fi analizate, întrucât cererea introductivă nu a vizat contractul de racordare încheiat de pârâtă cu S.C. D. S.R.L., iar aceasta din urmă nici nu este parte în prezentul proces.

Pentru aceste considerente, excepţia de nelegalitate a avizului tehnic de racordare nr. x/31.05.2006 va fi respinsă, ca nefondată.

Nelegalitatea autorizaţiei de construire nr. x/16.01.2007 a fost invocată de recurentă pentru încălcarea dreptului său de proprietate şi a prevederilor art. 1 alin. (1) raportat la 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 50/1991. În forma în forma în vigoare la data emiterii autorizaţiei de construire, aceste dispoziţii stabilesc că "Executarea lucrărilor de construcţii este permisă numai pe baza unei autorizaţii de construire sau de desfiinţare. Autorizaţia de construire sau de desfiinţare se emite la solicitarea deţinătorului titlului de proprietate asupra unui imobil - teren şi/sau construcţii - ori a altui act care conferă dreptul de construire sau de desfiinţare, în condiţiile prezentei legi." şi, respectiv, "Autorizaţia de construire se eliberează pentru: lucrări de construire, reconstruire, modificare, extindere, reparare, modernizare şi reabilitare privind căi de comunicaţie, inclusiv lucrări de artă, reţele şi dotări tehnico-edilitare, lucrări hidrotehnice, amenajări de albii, lucrări de îmbunătăţiri funciare, lucrări de instalaţii de infrastructură, noi capacităţi de producere, transport, distribuţie a energiei electrice şi/sau termice, precum şi de reabilitare şi retehnologizare a celor existente".

Autorizaţia de construire nr. x/16.01.2007 a fost emisă de Primăria Municipiului Bucureşti la solicitarea operatorului de distribuţie, S.C. C. S.A., pentru etapa executării lucrărilor de racordare la reţeaua electrică, prevăzută de art. 12 lit. d) din H.G. nr. 867/2003 şi anterioară încheierii contractului de racordare.

Prin autorizaţia de construire atacată, se autorizează lucrări de extindere a reţelei electrice, menţionându-se că traseul canalizaţiei electrice va fi numai prin domeniul public, fără afectarea proprietăţilor particulare şi că imobilele afectate sunt străzile x.

Recurenta nu prezintă un raţionament prin care să justifice de ce era necesar acordul său pentru emiterea autorizaţiei de construire contestate, în condiţiile în care, între imobilele afectate de extinderea lucrărilor indicate expres în actul administrativ, nu este nominalizat şi imobilul aflat în proprietatea autoarei căii de atac.

Aşadar, excepţia de nelegalitate a autorizaţiei de construire nr. x/16.01.2007 va fi respinsă, ca nefondată.

Distinct de netemeinicia intrinsecă a motivelor de nelegalitate, asupra cărora a statuat anterior, Înalta Curte subliniază că excepţia invocată nu putea fi primită nici prin raportare la cauza cererii şi la cadrul procesual.

Astfel, excepţia de nelegalitate se impunea respinsă, din moment ce, promovând-o, recurenta tinde implicit la modificarea cadrului procesual din faţa primei instanţe şi urmăreşte ca instanţa de recurs să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea fixată de instanţele devolutive, deci să reţine că edificarea capacităţii energetice s-a realizat pe alt teren decât cel prevăzut de autorizaţia de construire. Acest demers este inadmisibil în cazul recursului, prin raportare la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În acest context, Înalta Curte subliniază şi că, eventuala execuţie neconformă a lucrărilor, contrară autorizaţiei de construire, nu poate atrage nulitatea sa, care poate fi determinată exclusiv de cauze contemporane emiterii.

Nu sunt fondate nici susţinerile recurentei care a apreciat că judecarea cauzei fără a se ţine seama actele atacate, ar conduce la prezumţia absolută că lucrarea a fost amplasată nelegal, cu consecinţa desfiinţării acesteia. Aceste argumente ignoră că legea aplicabilă cauzei, C. civ. de la 1864, nu cuprinde o dispoziţie similară celei a art. 586 alin. (2) C. civ., iar în aplicarea vechii reglementări, lipsa autorizaţiei de construire nu conduce, ipso facto, la reţinerea relei-credinţe a constructorului, premisă esenţială pe care partea şi-a întemeiat cererea introductivă.

Faţă de ansamblul considerentelor expuse, Înalta Curte respinge excepţia de nelegalitate, ca nefondată.

Asupra recursului declarat, instanţa supremă reţine următoarele:

Prin motivul de recurs prevăzut de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., recurenta a vizat prezumţia judiciară utilizată de instanţa de apel pentru a deduce existenţa acordului reclamantei pentru înfiinţarea postului de transformare.

Prima critică evocă aplicarea greşită a art. 329 raportat la art. 309 alin. (4) teza I C. proc. civ. recurenta susţine că prezumţia judiciară nu putea fi primită, deoarece acordul său trebuia exprimat, potrivit art. 35 alin. (1) lit. c) din H.G. nr. 867/2003, în formă scrisă, necesară ad validitatem sau ad probationem.

Prin raportare la obiectul probaţiunii care a activat prezumţia judiciară, dispoziţiile art. 309 alin. (4) teza I C. proc. civ. nu erau incidente, iar critica este înlăturată.

Se impune reamintit că, întemeindu-şi cererea pe art. 582 alin. (1) lit. b) C. civ., reclamanta, actuală recurentă, a invocat că pârâta este constructor de rea-credinţă şi a solicitat obligarea acesteia la desfiinţarea construcţiei edificate.

Aşa fiind, contrar susţinerilor autoarei recursului, instanţa de prim control judiciar nu a aplicat prezumţia judiciară pentru a conchide cu privire la existenţa unui act juridic, ci pentru a dezlega un fapt juridic, reaua sau buna-credinţă a pârâtei, la momentul când aceasta a edificat capacitatea energetică din care derivă litigiul.

De aceea, prezumţia judiciară nu eludează interdicţiile de la art. 309 C. proc. civ., fiind implementată doar pentru a constata că pârâta nu a fost constructor de rea-credinţă, dezlegare pentru reţinerea căreia legea procesuală nu impune dovada exclusiv prin înscrisuri.

Recurenta este nemulţumită de rezultatul raţionamentului judiciar, respectiv de concluzia că a existat acordul său pentru poziţionarea capacităţii energetice; puterea prezumţiei de a naşte probabilitatea faptului pretins reprezintă un aspect de netemeinicie, ce nu poate fi, însă, reanalizat în recurs.

Într-o critică subsecventă, autoarea căii de atac a susţinut că i-a fost afectat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil, întrucât instanţa nu a pus în discuţie prezumţia judiciară.

Este de principiu că valorificarea acestui mijloc de probă indirect este integrată raţionamentului judiciar şi devine aparentă pentru părţi odată cu hotărârea judecătorului; dreptul la apărare nu este, însă, afectat pentru că premisele prezumţiei judiciare sunt întotdeauna probele directe sau împrejurările de fapt circumscrise cadrului procesual, care nu pot surprinde părţile, pentru că au fost obiect al dezbaterilor.

Întrucât curtea de apel s-a bazat, pentru a expune concluzia criticată, pe actele întreprinse de reclamantă în vederea dezmembrării suprafeţei de teren, relevate de probele administrate cu respectarea normelor de procedură, critica este nefondată şi va fi înlăturată.

Prin critica subsumată pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta invocă nemotivarea deciziei recurate, susţinând că nu s-a răspuns principalului motiv de apel, că lucrarea - capacitatea energetică - a fost amplasată pe terenul său şi nu pe terenul pentru care a fost emisă autorizaţia de construire.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale impun judecătorului să examineze cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate şi nu să expună un răspuns detaliat pentru fiecare argument. În acest sens este jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului, în cauzele Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, García Ruiz împotriva Spaniei, Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei; Perez împotriva Franţei.

Critica de nemotivare a deciziei recurate apare nefondată, curtea de apel examinând chestiunile propuse de părţi - esenţiale pentru cererea introductivă -, printr-un raţionament inteligibil şi valid, la baza căruia s-a aflat în mod just verificarea, raportată la momentul avizării şi autorizării capacităţii energetice, existenţei sau inexistenţei acordului reclamantei pentru amplasarea, pe terenul proprietatea sa, a lucrării aparţinând pârâtei.

Existenţa unui acord preliminar a fost confirmată chiar de recurentă în dezbaterile din faţa instanţei supreme şi chiar privită singular, această premisă era suficientă pentru a statua asupra netemeiniciei cererii - aşa cum a fost aceasta configurată. Aceasta deoarece eşecul subsecvent de materializare a acordului într-un contract definitiv era inapt să probeze reaua-credinţă a intimatei, întrucât mala fides superveniens non nocet (reaua-credinţă survenită nu dăunează).

Instanţa de prim control judiciar a acceptat şi că postul de transformare a fost edificat pe terenul proprietatea recurentei, dar a conchis că această situaţie dă naştere unui drept de uz.

Aşadar, hotărârea atacată este motivată, în concordanţă cu obiectul învestirii, fiind în acest sens relevant considerentul curţii de apel că prezumţia judiciară activată, analizată anterior, vizează doar acordul pentru utilizarea terenului, dar nu şi condiţiile raportului juridic, astfel născut. Actuala recurentă nu a învestit instanţele cu examinarea unor pretenţii decurgând din ocuparea terenului său de capacitatea energetică şi a construit cadrul procesual subiectiv fără cooptarea beneficiarului capacităţii energetice, deşi, potrivit art. 37 alin. (7) al Legii nr. 318/2003, "Cheltuielile pentru modificarea instalaţiilor de distribuţie a energiei electrice, ca urmare a racordării de noi utilizatori sau a schimbării caracteristicilor energetice iniţiale ale utilizatorilor existenţi, inclusiv pentru eliberarea unor amplasamente, sunt suportate integral de cel care a generat modificarea".

Pentru considerentele expuse, acest motiv de recurs este înlăturat.

Prevalându-se de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului susţine că decizia atacată încalcă art. 18 din Legea nr. 318/2003, care - opus interpretării curţii de apel - ar reglementa un drept temporar şi nu ar fi temei pentru amplasarea de lucrări permanente.

Dezlegarea criticii impune evocarea art. 16 alin. (2) lit. a) şi b) din Legea nr. 318/2003, "Asupra terenurilor şi bunurilor proprietate publică sau privată a altor persoane fizice sau juridice (…), titularii autorizaţiilor de înfiinţare şi titularii licenţelor beneficiază, în condiţiile legii, pe durata lucrărilor de realizare şi retehnologizare, respectiv de funcţionare a capacităţii energetice, de următoarele drepturi: a) dreptul de uz pentru executarea lucrărilor necesare realizării sau retehnologizării capacităţii energetice, obiect al autorizaţiei; b) dreptul de uz pentru asigurarea funcţionării normale a capacităţii, obiect al autorizaţiei de înfiinţare, pentru reviziile, reparaţiile şi intervenţiile necesare; (…)" şi a art. 18 alin. (3) din acelaşi act normativ, "Dreptul de uz asupra terenului pentru asigurarea funcţionării normale a capacităţii energetice se întinde pe toată durata funcţionării capacităţii, iar exercitarea lui se face ori de câte ori este necesar pentru asigurarea funcţionării normale a capacităţii."

Dreptul de uz presupune, în favoarea titularului său, divizarea atributului posesiei prin pierderea de către proprietar a elementului usus, cu particularitatea de a fi incesibil. Acest drept este limitat, prin Legea nr. 318/2003 şi la scopul exercitării lui, subordonat executării şi exploatării capacităţii energetice, pe toată durata executării şi construirii ei.

În acord cu instanţa de prim control judiciar, Înalta Curte constată că art. 16 alin. (2) lit. b), coroborat cu art. 18 alin. (3) din Legea nr. 318/2003, recunoaşte un drept legal de uz pârâtei, în calitate de operator de distribuţie, pentru asigurarea funcţionării normale a capacităţii energetice, cu o durată egală cu cea a funcţionării capacităţii energetice.

Faţă de considerentele expuse, critica va fi înlăturată.

Cea de a doua critică se referă la încălcarea art. 12, 15 alin. (1) lit. g) şi 35 din H.G. nr. 867/2003, fiind criticat considerentul prin care instanţa de apel a arătat că actul normativ priveşte condiţiile de racordare la reţeaua electrică şi nu condiţiile de înfiinţare a reţelei electrice.

Deşi, într-adevăr, astfel cum s-a arătat în examinarea excepţiei de nelegalitate, procedura emiterii avizului tehnic de racordare precedă construirea capacităţii energetice, acest considerent nu este unul decizoriu şi, ca atare, critica este inaptă să atragă casarea deciziei.

Mai mult, criticile vizând aplicarea art. 35 din H.G. nr. 867/2003 şi a dispoziţiilor legale referitoare la contractul de racordare sunt irelevante, din moment ce acţiunea nu a contestat contractul de racordare încheiat de pârâtă cu S.C. D. S.R.L., iar aceasta din urmă nici nu este parte în prezentul proces.

Faţă de considerentele anterior expuse, Înalta Curte - înlăturând toate argumentele de nelegalitate a autorizaţiei de construire nr. x/16.01.2007, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, şi a avizului tehnic de racordare nr. x/31.05.2006, emis de S.C. Filiala de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice "C." S.A. - va respinge excepţia de nelegalitate şi, statuând asupra caracterului nefondat al recursului, îl va respinge, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondată excepţia de nelegalitate a autorizaţiei de construire nr. x/16.01.2007, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, şi a avizului tehnic de racordare nr. x/31.05.2006, emis de S.C. Filiala de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice "C." S.A., invocată de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 793/18.05.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 mai 2023.