Contractual Lease Improvements and Extinctive Prescription: Nullity of Extraordinary Appeal for Failure to Develop Substantive Legal Grounds

Şedinţa publică din data de 7 iunie 2022

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 10.06.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L., prin B. S.P.R.L., în contradictoriu cu pârâţii C., D. şi E., a solicitat următoarele: 1. obligarea pârâţilor la plata în solidar către reclamantă a sumei de 1.079.333,59 RON, reprezentând contravaloarea investiţiilor efectuate de către reclamantă la imobilul proprietatea pârâţilor situat în Sinaia, jud. Prahova, str. x, în temeiul art. 1530 şi urm. C. civ. 2. obligarea pârâţilor în solidar la plata dobânzii legale pentru sumele menţionate la punctul 1, de la data efectuării reparaţiilor şi până la data achitării integrale a datoriei; 3. obligarea pârâţilor la plata în solidar a sumei de 500.000 RON, reprezentând beneficiul de care reclamanta a fost lipsită ca urmare a încetării Contractului de închiriere nr. x/09.10.2013, în temeiul art. 1530 alin. (1) C. civ. 4. obligarea pârâţilor la plata prejudiciului nepatrimonial, cuantificat la suma de 50.000 Euro; 5. obligarea pârâţilor la plata în solidar a cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1516, art. 1530 şi următoarele, art. 1788, art. 1789 din C. civ.

La data de 08.07.2020, pârâţii C. şi D. au depus întâmpinare, prin care au invocat excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei de a solicita pretenţiile ce fac obiectul capetelor nr. 1, 2 şi 3 din cererea de chemare în judecată, iar, în subsidiar, au solicitat respingerea cererilor ca nefondate.

La data de 13.07.2020, pârâtul E. a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Prahova şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

La termenul din 25.09.2020, instanţa a respins excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Prahova, a respins excepţia necompetenţei materiale a secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, invocată de pârâtul E. şi a respins excepţia netimbrării, ca neîntemeiată. De asemenea, instanţa a unit excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtul E. cu fondul cauzei.

La acelaşi termen, instanţa a încuviinţat pentru reclamantă şi pârâţi proba cu înscrisuri, iar, în ce priveşte proba cu interogatoriu şi proba testimonială solicitate de reclamantă şi pârâţi, precum şi probele cu expertiza construcţii şi expertiza contabilitate, solicitate de reclamantă, instanţa le-a respins ca nefiind utile cauzei.

Prin sentinţa nr. 548/2021 din 11 mai 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare şi a respins acţiunea având ca obiect "pretenţii", formulată de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., în contradictoriu cu pârâţii C. şi D. şi E., ca prescrisă.

Totodată, a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată către pârâţi, în cuantum de 19400 RON, reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii de şedinţă din 25.09.2020, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L. a declarat apel, prin care a solicitat anularea, în parte, a încheierii de şedinţă din 25.09.2020 şi încuviinţarea probei cu interogatoriu, a probei testimoniale şi a probei cu expertiza construcţii şi expertiza contabilă, precum şi admiterea apelului, anularea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Prahova.

Prin decizia nr. 377 din 5 noiembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., împotriva încheierii de şedinţă din 25.09.2020 şi a sentinţei civile nr. 548 din data de 11.05.2021, pronunţate de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi C. şi D. şi E., ca nefondat. Totodată, a obligat apelanta-reclamantă să plătească intimaţilor-pârâţi C. şi D. suma de 3.000 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., a declarat, în termen legal, recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi, având în vedere că instanţele s-au pronunţat fără a intra în cercetarea fondului, trimiterea cauzei la instanţa de fond pentru rejudecare.

În motivare, după o amplă prezentare parcursului litigios şi a celor susţinute/solicitate prin cererea de chemare în judecată şi prin cererea de apel, autoarea prezentului demers judiciar a susţinut că decizia instanţei de apel este netemeinică şi nelegală.

Detaliind, recurenta-reclamantă a arătat că, după cum confirmă chiar instanţa de apel, intimaţii au recunoscut constant edificarea lucrărilor, dar i-au contestat dreptul la plata contravalorii acestor lucrări, or, tocmai aceasta este cauza pentru care a formulat prezenta acţiune în pretenţii/despăgubiri, întemeiată pe răspundere contractuală.

A mai arătat că, în contradicţie cu aprecierea greşită a instanţei de apel şi a argumentelor prezentate pe larg în considerentele deciziei apelate, tezele probatorii pentru probele solicitate a fi încuviinţate au fost prezentate, respectiv expertiza contabilă urma să stabilească existenţa lucrărilor evidenţiate în înregistrările contabile, expertiza construcţii urma să stabilească realitatea şi titlul cu care au fost edificate aceste lucrări, situaţie în funcţie de care urma să se stabilească şi care dintre aceste lucrări cădeau în sarcina proprietarilor imobilului, interogatoriul urma să evidenţieze faptele personale ale intimaţilor referitoare la actele de recunoaştere a lucrărilor, iar proba cu martori urma să stabilească atitudinea şi conduita intimaţilor faţă de pretenţiile exhibate prin cererea de chemare în judecată.

Aşadar, în accepţiunea recurentei, toate aceste aspecte se impuneau a fi lămurite în analiza şi soluţionarea excepţiei prescripţiei care a fost unită cu fondul, fiind necesară administrarea de probe în soluţionarea acesteia.

În continuare, a arătat că a iniţiat acest litigiu pentru a recupera prejudiciul rezultând din reparaţiile efectuate imobilului şi din culpa pârâţilor locatori în asigurarea folosinţei imobilului în acord cu scopul pentru care a fost închiriat, iar, în apărare, pârâţii au invocat că respectivele îmbunătăţiri au fost anterior convenite de părţile contractante, motiv pentru care au acordat un termen de graţie în achitarea chiriei, între data de 18.10.2013 şi 01.01.2014.

Recurenta susţine că această apărare nu putea fi primită de instanţă, întrucât, anterior executării contractului de închiriere, părţile nu au semnat un proces-verbal prin care să se fi identificat şi indicat acele îmbunătăţiri necesare aducerii imobilului în stare de folosinţă, astfel încât, nu a existat un acord prealabil între părţi în acest sens.

În plus, recurenta susţine că a reclamat prejudicii rezultate din reparaţii capitale, obligaţii care cad întotdeauna în sarcina proprietarului imobilului/locatorului, în temeiul obligaţiei sale corelative de a pune la dispoziţie, în stare de întrebuinţare, spaţiul închiriat pentru plata chiriei pe care o pretinde.

Cu privire la aspectele reţinute de către prima instanţă la pagina 14, antepenultimul paragraf din considerentele sentinţei apelate, recurenta a arătat că nu au relevanţă amenajările imobilului pentru aducerea acestuia în starea propice activităţii economice care urma să fie desfăşurată în spaţiul închiriat, întrucât pretenţiile pe care le-a reclamat se referă la aducerea şi menţinerea spaţiului în stare de folosinţă, astfel că obligaţia de despăgubire cade în sarcina proprietarului imobilului.

De asemenea, evocând un alt considerent din sentinţa primei instanţe de fond, recurenta a evidenţiat că pârâţii au recunoscut constant existenţa lucrărilor executate de reclamantă la imobilul închiriat, însă le-au apreciat ca modificări realizate fără acordul proprietarului, şi nu ca reparaţii capitale.

Or, conform celor arătate de autoarea prezentului demers judiciar, tocmai acesta era obiectul cererii cu a cărei soluţionare a fost învestită instanţa, respectiv stabilirea titlului cu care au fost edificate aceste lucrări, iar dacă, din probele administrate, ar fi rezultat că acestea reprezintă reparaţii capitale asupra imobilului, atunci putea fi stabilită şi întinderea obligaţiei de despăgubire rezultând din răspunderea contractuală.

În continuare, recurenta a arătat că, şi în privinţa actelor de recunoaştere, instanţa de apel a făcut o apreciere greşită, reţinând că, "...pentru a avea efect de întrerupere a termenului de prescripţie, intimaţii-pârâţi trebuiau fie să recunoască în mod expres dreptul apelantei la plata contravalorii lucrărilor şi investiţiilor efectuate la imobil, fie în mod tacit, inechivoc, prin eventuala plată parţială pentru aceste lucrări, nefiind suficientă recunoaşterea efectuării anumitor lucrări" - pag. 13, par. 1 din considerentele deciziei, deşi, în paragraful anterior, aceeaşi instanţă a consemnat că "…potrivit dispoziţiilor art. 2537 pct. 1 C. civ., prescripţia se întrerupe printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia".

Potrivit dispoziţiilor art. 2538 C. civ., "(1) Recunoaşterea se poate face unilateral sau convenţional şi poate fi expresă sau tacită. (2) Când recunoaşterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existenţa dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia. Constituie acte de recunoaştere tacită plata parţială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităţilor, solicitarea unui termen de plată şi altele asemenea." - pag. 12, ultimele două paragrafe din considerentele deciziei.

Aşadar, în opinia recurentei, existenţa dreptului rezultă fără echivoc din manifestările intimaţilor, care au recunoscut expres şi constant lucrările edificate, neavând relevanţă faptul că aceştia nu şi-au dat, anterior efectuării lucrărilor, acordul în această privinţă, întrucât lucrările de consolidare cad întotdeauna în sarcina proprietarului, acesta fiind obligat la despăgubire prin lege şi nu prin convenţie.

Însă, instanţa nu a intrat în cercetarea fondului acţiunii, ci a respins cererea pe cale de excepţie, constatând incidenţa prescripţiei extinctive invocate de pârâţi, cu toate că această excepţie a fost unită cu fondul pentru administrare de probe, iar instanţa nu a încuviinţat probele solicitate, apreciind greşit că acestea nu sunt utile cauzei.

În cele din urmă, recurenta susţine că aprecierea greşită a instanţei de apel cade asupra faptului că aceasta a omis cu desăvârşire să analizeze şi să constate repetatele recunoaşteri asupra existenţei lucrărilor edificate la imobil (de unde rezultă şi obligaţia corelativă a proprietarilor imobilului de despăgubire asupra contravalorii lucrărilor), inserate în întâmpinare şi consemnate chiar în considerentele hotărârii, ultima recunoaştere datând din 25.02.2020.

Or, conform celor arătate de recurentă, recunoaşterea reprezintă act întrerupător de prescripţie, care generează, ca şi efect juridic, începerea curgerii unui nou termen de prescripţie.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 21 martie 2022, intimaţii-pârâţi C. şi D. au formulat, în termen legal, întâmpinare, prin care, în principal, au solicitat să se constate că toate criticile formulate de recurenta-reclamantă privesc netemeinicia deciziei instanţei de apel, iar, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat, solicitând şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, în cuantum de 9898 RON, conform dovezii anexate la dosar.

La 25 martie 2022, întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante, care nu a depus răspuns la întâmpinare, iar, la 7 iunie 2022, intimatul-pârât E. a depus note scrise, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Având în vedere că prezentul proces este guvernat de dispoziţiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii de filtru, prin rezoluţia din 19 aprilie 2022, s-a fixat termen la 7 iunie 2022, pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând cu prioritate, potrivit art. 494 din C. proc. civ., raportat la art. 482 şi la art. 248 din acelaşi cod, excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-reclamantă, invocată prin întâmpinare, Înalta Curte constată că se impune a fi admisă pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Motivarea recursului presupune, pe de o parte, indicarea unuia sau unora dintre motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia/acestora.

Astfel, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi act normativ, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în cel puţin unul din motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. În caz contrar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de legea procesual civilă este sancţionată cu anularea recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că, spre deosebire de calea de atac a apelului, recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În cauză, se constată că, deşi autoarea recursului şi-a întemeiat demersul judiciar pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate, invocarea acestui motiv de casare este formală, neputând fi reţinută existenţa unei motivări a cererii de recurs, în sensul exigenţelor/cerinţelor prevăzute de dispoziţiile art. 483 alin. (3) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., din moment ce recurenta nu a indicat normele de drept material pretins încălcate/aplicate greşit şi nu a dezvoltat critici referitoare la nelegalitatea admiterii excepţiei prescripţiei extinctive, ci a contestat situaţia de fapt reţinută de instanţele devolutive sub aspectul inexistenţei unor acte de recunoaştere a dreptului supus prescripţiei.

Prin raportare la aceste consideraţii, Înalta Curte reţine că, în esenţă, autoarea recursului critică decizia recurată, pe de o parte, din perspectiva soluţiei de menţinere a încheierii de şedinţă din 25.09.2020, prin care prima instanţă de fond a respins proba cu interogatoriu, proba testimonială, precum şi probele cu expertiză construcţii şi expertiză contabilitate solicitate de reclamantă, iar, pe de altă parte, din perspectiva unor aspecte factuale care, în accepţiunea recurentei, ar fi fost de natură să ducă la întreruperea termenului de prescripţie în care putea fi exercitat dreptul material la acţiune al reclamantei.

Criticile formulate nu pot fi reţinute spre analiză, întrucât maniera în care instanţa de apel a apreciat probele respinse de prima instanţă de fond constituie un aspect de temeinicie a hotărârii recurate, care nu poate face obiectul controlului judecătoresc exercitat pe calea extraordinară a recursului, în aceleaşi coordonate încadrându-se şi critica recurentei cu privire la faptul că instanţa de apel a omis să analizeze şi să constate repetatele recunoaşteri ale intimaţilor asupra existenţei lucrărilor edificate la imobil, manifestări care, în opinia recurentei, ar fi dus la condus la curgerea unui nou termen de prescripţie.

Aşadar, stabilirea unui astfel de moment întreruptiv al cursului prescripţiei, prin raportare la o pretinsă conduită a intimaţilor, impune, în mod evident, verificarea unor aspecte factuale ale cauzei, care pot fi stabilite de instanţa de judecată în urma evaluării probelor administrate în cauză.

În consecinţă, critica referitoare la o eventuală întrerupere a termenului de prescripţie vizează temeinicia deciziei recurate. Or, în calea extraordinară de atac a recursului controlul judiciar este limitat la verificarea legalităţii hotărârii recurate, neputând fi reevaluată situaţia de fapt reţinută de instanţele devolutive.

Prin urmare, argumentele anterior expuse impun concluzia că, prin cererea de recurs, nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nefiind motivat în raport cu cerinţele art. 488 C. proc. civ., devine incidentă sancţiunea nulităţii recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Cum, în cauză, nu pot fi reţinute, în raport de prevederile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., motive de ordine publică, pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. S.P.R.L. împotriva deciziei nr. 377 din 5 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Cu privire la cererea formulată de intimaţii-pârâţi C. şi D. de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosarul de recurs atestă efectuarea de către intimaţii-pârâţi C. şi D. a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum de 9898 RON.

Faţă de soluţia de anulare a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din acelaşi act normativ, Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., la plata către intimaţii-pârâţi C. şi D. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 9898 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. S.P.R.L. împotriva deciziei nr. 377 din 5 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., la plata către intimaţii-pârâţi C. şi D. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 9898 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 iunie 2022.