Board member's O.A.V.T. bonus claim upheld; appeal quashed as res judicata bars relitigation of settled remuneration and interest issues

Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2023

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 29.10.2018, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice TRANSELECTRICA S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamant a sumei de 1.787.623 RON, reprezentând bonusul de performanţă datorat în baza contractului de mandat nr. x/19.11.2013, sumă datorată de pârâtă conform cererilor de valorificare făcute pentru anii 2014-2016, urmând ca pârâta să achite contribuţiile sociale obligatorii potrivit dispoziţiilor legislaţiei fiscale, precum şi la plata dobânzii legale aferente, calculată de la scadenţă şi până la data achitării efective; a sumei de 215.587 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea netă care ar fi trebuit achitată la scadenţă şi cea care ar fi achitată în prezent.

Prin sentinţa civilă nr. 1693/18.06.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 1.787.623 RON, reprezentând contravaloarea opţiunilor pentru "acţiuni virtuale Transelectrica" şi a dobânzii legale aferente calculată conform art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011; a sumei de 215.587 RON, reprezentând diferenţa dintre valoare netă care ar fi trebuit achitată la scadenţă şi cea care ar fi achitată în prezent, precum şi a sumei de 42.515,06 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 205/A/07.02.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul şi cererea apelantei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, a declarat recurs pârâta, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

În motivare, a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, recurenta a arătat că decizia este nelegală, întrucât instanţa de apel nu a identificat, interpretat şi aplicat corect normele legale de drept material incidente şi, totodată, nu a cercetat în totalitate apărările sale şi a dispus formal asupra fondului cererii, existând lacune şi inadvertenţe ale motivării.

Concretizând, a arătat că a încheiat cu intimatul contractul de mandat nr. x/19.11.2013 şi că acesta a îndeplinit în perioada 19.11.2013-30.05.2017 funcţia de membru al Directoratului.

În acest context, a relevat că prin contractul de mandat a fost convenită o remuneraţie constând într-o componentă fixă şi una variabilă, formată din trei elemente. În considerarea clauzelor contractuale, a emis certificatele O.A.V.T. (Opţiuni pentru Acţiuni Virtuale Transelectrica).

În opinia recurentei, instanţa de apel a încălcat principiul rolului activ al judecătorului, prevăzut de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., prin faptul că a menţinut soluţia tribunalului, din perspectiva unor considerente care au făcut obiectul unui alt litigiu.

A mai susţinut că, principiul rolului activ al judecătorului trebuie interpretat şi aplicat în corelaţie cu restul principiilor fundamentale ce guvernează procesul civil, respectiv cel reglementat de 10 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia "părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia".

În continuare, a arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii sale civile contractuale şi că hotărârea atacată încalcă principiul libertăţii de a contracta, statuat de art. 1.169 C. civ.

Astfel, a arătat că, potrivit art. 3.4 din contract, mandatarul beneficiază de o componentă variabilă a remuneraţiei, conform prevederilor Anexei nr. 1, pentru îndeplinirea criteriilor şi obiectivelor de performanţă aprobate de A.G.A., prevăzute în planul de Administrare şi preluate în planul de management.

Primul paragraf al Anexei nr. 1 la contract prevede că mandatarul beneficiază de remuneraţia variabilă sub rezerva încadrării în limitele generale aprobate de Adunarea Generală a Acţionarilor. Deci, intenţia reală a părţilor la momentul aprobării şi încheierii contractelor de mandat a fost de a condiţiona plata tuturor componentelor remuneraţiei mandatarului de stabilirea limitelor generale ale remuneraţiei.

A mai susţinut recurenta că potrivit art. 13.1 din contractul de mandat, acesta se completează cu orice alte prevederi legale incidente, iar conform art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011, elementele componentei variabile sunt interdependente.

Prin urmare, a apreciat că art. 3.4 din contract, coroborat cu art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011, nu poate fi interpretat decât în sensul în care, atât timp cât unul dintre elemente nu poate fi acordat din cauza neîndeplinirii condiţiilor impuse punctual prin Anexa nr. 1 la contract, nu pot fi acordate nici celelalte elemente.

Potrivit recurentei, intimatul nu a dovedit, conform art. 249 C. proc. civ., îndeplinirea condiţiilor pentru a beneficia de bonusul de performanţă care face obiectul prezentului litigiu.

În continuare, a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că nu au fost îndeplinite condiţiile pentru acordarea bonusului, subliniind că intimatul nu a îndeplinit cumulativ cei trei indicatori de performanţă în anii 2014-2016.

În acest context, recurenta a afirmat că instanţa s-a pronunţat pe o problemă de oportunitate, nu de legalitate; or, instanţele de judecată nu sunt îndreptăţite să se substituie organelor de conducere, în speţă Comitetului de Nominalizare şi Remunerare din cadrul Consiliului de Supraveghere al Companiei pentru a stabili îndeplinirea criteriilor de performanţă şi gradul de realizare al acestora.

În opinia recurentei, dacă s-ar admite că fiecare element al componentei variabile al remuneraţiei este autonom, atunci mandatarii ar putea urmări în exercitarea mandatului doar propriile interese.

Astfel, contractul de mandat nu este doar un simplu acord al voinţelor, ci reprezintă interesele reunite ale părţilor, ale căror pretenţii trebuie să fie proporţionale şi coerente, iar interpretarea lui cade în sarcina instanţei de judecată care are obligaţia de a stabili ca niciuna dintre părţi să nu-şi exercite drepturile în mod subiectiv şi să accepte adaptarea acestuia atunci când pretenţiile se bazează pe un dezechilibru.

A mai precizat recurenta că bonusul de performanţă poate fi acordat numai în măsura în care se constată îndeplinirea indicatorilor cu încadrarea pretenţiilor în clauza 3.4 din Anexa nr. 1 la contractul de mandat, care specifică clar despre obiective anuale de atins, nicidecum că realizările dintr-un anumit an ar acoperi şi nerealizările din alţi ani de mandat.

Aceasta, întrucât contractul de mandat prevede pachete O.A.V.T. corespunzătoare fiecărui an de mandat, astfel că nu poate fi reţinută o eventuală interpretare în sensul inexistenţei unei legături de cauzalitate, întrucât ar presupune ca mandatarul, fără a-şi îndeplini obligaţiile asumate contractual, ar încasa o remuneraţie.

Potrivit recurentei, în cauză, intimatul a reuşit să inducă instanţei ideea că, indiferent de modul în care şi-a gestionat activitatea în cadrul Transelectrica, societatea ar fi avut doar obligaţii, dreptul de a evalua performanţa fiind prezumat ca şi inexistent.

Recurenta a mai invocat nelegalitatea deciziei atacate şi din perspectiva acordării dobânzii legale penalizatoare, sens în care a arătat că intimatul şi-a fundamentat solicitarea conform art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011, iar instanţa a admis această cerere.

Sub acest aspect, a precizat că textul de lege evocat este de strictă interpretare şi aplicare, fiind aplicabile doar în raporturile dintre profesionişti şi între aceştia şi autorităţile contractante, ipoteză care nu se regăseşte în speţă, de vreme ce raportul juridic este unul între un profesionist şi o persoană fizică, reclamantul nefăcând dovada că se încadrează în noţiunea de profesionist, în sensul art. 3 alin. (2) C. civ. şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Conchizând, a arătat că reglementarea actuală nu prevede că dispoziţiile aplicabile în raporturile dintre profesionişti vor guverna ambele părţi, chiar dacă pentru una dintre ele actul juridic are caracter civil (comercial).

La 20.06.2022 intimatul-reclamant a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

La 06.07.2022 recurenta-pârâtă a răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau să depună puncte de vedere la raport; intimatul-reclamant a prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea din 10.11.2022 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului şi constatând că recursul nu poate fi soluţionat nici potrivit art. 493 alin. (5) C. proc. civ., nici potrivit art. 493 alin. (6) C. proc. civ., completul de filtru a admis în principiu recursul, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., acordând termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării lui pe fond.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Situaţia de fapt reţinută în etapele devolutive ale procesului relevă existenţa contractului de mandat nr. x/19.11.2013, modificat prin actul adiţional nr. x/2014, în temeiul căruia intimatul-reclamant a exercitat mandatul de membru al Directoratului în cadrul societăţii pârâte. Instanţele de fond au luat act că între părţile litigante a mai existat un alt litigiu, care a vizat aceleaşi pretenţii, însă pentru o perioadă anterioară, context în care au dat eficienţă efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Astfel, se reţine faptul că, între părţi, a mai existat un litigiu - dosarul nr. x/2017 - derivat din interpretarea diferită a clauzelor contractului de mandat enunţat, având ca obiect acţiunea vizând obligarea pârâtei la plata remuneraţiei cuvenite conform certificatului O.A.V.T. 2013, a diferenţei dintre valoarea netă a remuneraţiei care ar fi trebuit să fie achitată la data scadenţei şi valoarea netă a remuneraţiei care urma să fie achitată în prezent, a dobânzii legale calculată conform art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011 şi la emiterea şi comunicarea certificatelor O.A.V.T. 2015 şi 2016 cu indicarea în cuprinsul acestora a numărului corect de 90.000 O.A.V.T.

Prin sentinţa civilă nr. 2160/04.07.2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, rămasă definitivă prin decizia nr. 962/13.04.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, acţiunea reclamantului a fost admisă, iar pârâta a fost obligată la plata sumelor de 2.175.209 RON, reprezentând contravaloarea brută a componentei variabile a remuneraţiei, de 190.671 RON, cu titlu de diferenţă dintre valoarea netă a remuneraţiei care trebuia achitată în prezent şi cea de la data scadenţei, de 108.462,55 RON, reprezentând dobânda legală calculată de la 21.07.2017 şi până la data plăţii efective; a mai obligat pârâta la emiterea şi comunicarea certificatelor O.A.V.T. 2015 şi 2016, cu indicarea numărului de 90.000 de O.A.V.T. care se cuvin reclamantului.

Prezentul demers judiciar urmăreşte obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 1.787.623 RON, reprezentând contravaloarea brută a componenţei variabile a remuneraţiei, conform cererilor de valorificare făcute pentru anii 2014-2016, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare şi a sumei de 215.587 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea netă a remuneraţiei care trebuia achitată la data scadenţei şi cea care ar fi achitată în prezent.

Prima critică este îndreptată împotriva modului în care a fost soluţionată de prima instanţă - al cărei raţionament a fost confirmat în apel - acţiunea, recurenta-pârâtă invocând încălcarea principiului rolului activ al judecătorului, reglementat de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., din perspectiva unor considerente care au făcut obiectul unui alt litigiu.

În analiza acestui motiv, care poate fi circumscris ipotezei de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte notează că, astfel cum au reţinut şi instanţele de fond, chestiunile referitoare la obligaţia de plată a contravalorii O.A.V.T. conform contractului de mandat, la rata dobânzii aplicabilă în raportul juridic dintre părţi, ca fiind cea stabilită pentru raportul dintre profesionişti, şi la îndreptăţirea reclamantului de a beneficia de diferenţa dintre venitul net pe care l-ar fi obţinut la scadenţă şi cel pe care l-ar obţine în prezent au fost dezlegate în litigiul purtat anterior între părţi, context în care ele nu mai pot fi contestate sau reanalizate, deoarece au intrat în puterea lucrului judecat.

Potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce soluţionează în tot sau în parte fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.

Articolul 431 alin. (2) C. proc. civ. instituie prezumţia legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat, în sensul că oricare parte procesuală are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Din interpretarea dispoziţiilor legale rezultă că autoritatea de lucru judecat operează şi atunci când efectul hotărârii relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părţi, fără posibilitatea ca acestea să mai poată fi contrazise. În acest caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior, astfel că, atunci când este chemat să se pronunţe asupra unei chestiuni de drept, nici judecătorul nu poate să nu ţină seama de rezultatul trecut în puterea de lucru judecat, căci lucrul judecat îşi extinde efectele asupra lucrului de judecat.

Este de subliniat că regimul juridic al puterii de lucru judecat se manifestă ca un mijloc de probă, partea ce a câştigat un proces putându-se prevala de dezlegările date prin hotărârea anterioară, fără ca instanţa de judecată să mai poată supune dezbaterii veridicitatea acestora.

Puterea de lucru judecat a fost reţinută de instanţa de apel, în condiţiile în care interpretarea unuia şi aceluiaşi contract nu poate fi diferită, în raport cu pretenţiile formulate de reclamant aferente unor perioade de calcul distincte.

Or, din acest punct de vedere, decizia instanţei de apel nu poate fi criticată pentru încălcarea rolului judecătorului în aflarea adevărului, reglementat de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., din perspectiva unor considerente anterioare deja stabilite într-un alt litigiu purtat între aceleaşi părţi. De fapt, aplicarea principiului puterii lucrului judecat, în forma prezumţiei, vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti.

De aceea, critica recurentei nu este fondată şi nu are aptitudinea de a atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În continuare, recurenta-pârâtă a invocat nelegalitatea deciziei atacate, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, sens în care a invocat încălcarea principiului libertăţii de a contracta, statuat de art. 1.169 C. civ., şi că intimatul-reclamant nu a dovedit, conform art. 249 C. proc. civ., îndeplinirea criteriilor şi obiectivelor de performanţă pentru a beneficia de bonusul de performanţă în anii 2014-2016.

În subsecvenţa acestui motiv de nelegalitate, a mai invocat nelegalitatea deciziei recurate, din perspectiva dobânzii legale penalizatoare, sens în care a arătat că art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011 este aplicabil doar în raporturile dintre profesionişti şi între aceştia şi autorităţile contractante, ipoteză care nu se regăseşte în speţă, de vreme ce raportul juridic este unul între un profesionist şi o persoană fizică, iar reclamantul nu a făcut dovada că se încadrează în noţiunea de profesionist, conform art. 3 alin. (2) C. civ. şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Plecând de la argumentele expuse anterior, este evident că aspectele criticate nu mai pot fi supuse analizei ulterioare a instanţei. Aceste aspecte au fost deja dezlegate în cadrul litigiului anterior dintre părţi şi, prin urmare, nu pot mai fi abordate într-un nou proces. Ele au devenit parte a lucrului judecat şi, ca atare, nu mai pot fi reconsiderate.

De aceea, invocarea motivului de recurs conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. apare ca fiind pur formală, prin aceasta recurenta-pârâtă tinzând, în realitate, la o reevaluare a lor.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că decizia atacată este legală, iar criticile prezentate de recurentă nu justifică adoptarea unei dispoziţii de casare, aşa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat şi va obliga recurenta, în baza art. 453 alin. (1), rap. la art. 451 alin. (1) C. proc. civ., să suporte onorariul de avocat avansat de intimat, în sumă de 8.823 RON, dovedit cu înscrisuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice TRANSELECTRICA S.A. împotriva deciziei civile nr. 205/A/07.02.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant a sumei de 8.823 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2023.