Limits of cassation review: inadmissibility of evidentiary re-evaluation and verification of factual findings concerning legal set-off and right of retention

Şedinţa publică din data de 26 mai 2022

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 4 octombrie 2019 pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. (în insolvenţă) a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., emiterea somaţiei europene de plată pentru suma de 47.433,52 Euro, reprezentând c/val servicii neachitate şi suma de 6.412,16 Euro, reprezentând penalităţi de întârziere.

Prin cererea formulată la data de 02.07.2020, înregistrată pe rolul Judecătoriei Braşov sub nr. x/2019, declinată la Tribunalul Braşov prin sentinţa civilă nr. 3066/24.06.2020 şi conexată la prezentul dosar prin încheierea nr. 771/C/25.11.2020, reclamanta B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta societatea A. S.R.L. - în insolvenţă, obligarea acesteia la restituirea produselor (proprietatea reclamantei) deţinut în mod abuziv, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1/C din 4 ianuarie 2021, a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. (în insolvenţă), prin administrator judiciar C.., în contradictoriu cu pârâta B. şi, în consecinţă:

Pârâta a fost obligată să plătească reclamantei următoarele sume:

- 47.433, 52 Euro, reprezentând c/val servicii neachitate;

- 6.412,16 Euro, reprezentând penalităţi de întârziere;

S-a respins cererea reclamantei cu privire la cheltuielile de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

S-a respins acţiunea formulată în dosarul conex nr. x/2019 de reclamanta B., în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. (în insolvenţă), ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâta-reclamantă în dosarul conex, B., solicitând admiterea apelului şi schimbarea hotărârii apelate, în sensul obligării reclamantei-pârâte în dosarul conex, A. S.R.L. (A.), la restituirea produselor al căror proprietar este apelanta şi pe care intimata le deţine în mod abuziv şi nelegal; respingerii cererii A., de obligare a apelantei la plata către A. a sumei de 47.433,52 euro, reprezentând contravaloarea serviciilor neachitate, şi a sumei de 6412,16 euro, reprezentând penalităţi de întârziere; constatării stingerii sumei de 35.116,4 euro, prin operarea compensaţiei legale; obligării A. la plata cheltuielilor de judecată efectuate în fond şi în apel.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 14 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, s-a admis excepţia tardivităţii formulării cererii de recuzare şi, în consecinţă, s-a anulat cererea de recuzare formulată de apelanta B. în cauza civilă cu dosar nr. x/2019 al Curţii de Apel Braşov privind pe doamnele judecător D. şi E..

Prin decizia civilă nr. 1158/AP din 7 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a respins apelul formulat de apelanta B. împotriva sentinţei civile nr. 1/C din 4 ianuarie 2021 a Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, care a fost păstrată; s-a luat act de faptul că se solicită recuperarea cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Împotriva încheierii din Camera de Consiliu de la 14 septembrie 2021 şi a deciziei civile nr. 1158/AP din 7 octombrie 2021, ambele pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, în dosarul nr. x/2019 a declarat recurs recurenta-pârâtă B., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii în tot şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, precum şi cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

Referitor la încheierea din Camera de Consiliu de la 14 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, în dosarul nr. x/2019, recurenta-pârâtă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 şi pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., potrivit căruia "instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale", recurenta a arătat că, aşa cum a susţinut prin cererea de recuzare, ambii judecători din apel au devenit incompatibili şi nu mai puteau participa la judecarea pricinii.

Recurenta-pârâtă a susţinut că motivul principal pentru care a formulat cererea de recuzare nu este reprezentat de faptul că instanţa a respins o probă, care de altfel ar fi fost necesară soluţionării cauzei, ci faptul că în motivarea soluţiei de respingere, completul a dat o dezlegare cauzei, statuând că:

"preţul a fost exprimat foarte clar, a fost şi achitat", în condiţiile în care motivul principal al apelului său este teza că acest preţ nu a fost agreat de părţi niciodată, părţile au agreat un anumit nivel de preţ, iar A. a facturat la un alt nivel - niciodată agreat de părţi.

A precizat că, la termenul din data de 25.06.2021, aşa cum reiese şi din încheierea de şedinţă, pârâta a argumentat că:

"Or instanţa, prin modul în care motivează asupra respingerii administrării probei cu expertiza (nu respingerea în sine), se antepronunţă tocmai asupra preţului", care aşa cum a motivat pârâta, nu a fost agreat de părţi contractual, însă instanţa a reţinut că "aşa cum a reţinut şi prima instanţă, preţul a fost stabilit de părţi pentru fiecare factură în parte" şi că "preţul a fost exprimat foarte clar, a fost şi achitat."

Astfel, recurenta a apreciat că judecătorii a căror recuzare a solicitat-o au lăsat să se înţeleagă ce soluţie vor da, prin chiar conduita în prezenta cauză.

A susţinut că antepronunţarea nu trebuie raportată doar la soluţia ce va fi reţinută la finalul dezbaterilor din cauza de către judecător. Antepronunţarea poate interveni din perspectiva art. 42 pct. 1 din noul C. proc. civ. şi prin raportare strict la o măsură luată uno ictu, pe parcursul dezbaterilor. Exigenţa imparţialităţii judecătorului, a echidistanţei sale, ca garanţie a unui proces echitabil face ca acesta să fie egal şi neutru faţă de părţi în toate masurile pe care le dispune în cauza. Antepronunţarea poate fi declinată la nivelul măsurilor dispuse în administrarea actului de justiţie, şi, cu atat mai puternic cuvânt, la nivelul soluţiei date în privinţa singurei probe care poate dovedi că există o discrepanţă între preţurile unitare facturate de către A. şi respectiv agreate de către părţile împricinate.

Or simpla afectare a prezumţiei de imparţialitate, face din judecătorul cauzei, unul care se pronunţă înainte de vreme, influenţând, prin ratarea cercetării judecătoreşti - prin ratarea administrării unei expertize contabile concludente, soluţionarea corectă a pricinii. Din aceasta perspectivă, apreciază că în prezentul litigiu, condiţiile cazului de recuzare de la art. 42 alin. (1) pct. 1 dîn noul C. proc. civ. sunt îndeplinite din dublă perspectivă.

Datorită motivelor expuse mai sus, în acord şi cu doctrina şi cu jurisprudenţa CEDO, recurenta-pârâtă a susţinut că ambii judecători au devenit incompatibili şi nu mai puteau participa ia judecarea pricinii, instanţa nefiind alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, având în vedere participarea judecătorilor incompatibili.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care prevede ipoteza "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii", recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel în mod greşit a admis excepţia tardivităţii formulării cererii de recuzare şi a anulat cererea de recuzare, fără a intra pe fondul acestei cereri, motivând că:

"motivele de recuzare invocate de apelantă s-au ivit chiar la termenul de judecată din 25.06.2021, întrucât instanţa a respins motivat proba cu expertiza contabilă în şedinţa de judecată din 25.06.2021 când reprezentantul apeiantei era prezent şi nu ulterior, la redactarea încheierii, cum susţine apelanta".

Astfel, recurenta a reiterat faptul că a cunoscut motivele doar ulterior redactării încheierii de şedinţă din 25.06.2021, nu la termenul din data de 25.06.2021, motiv pentru care cererea de recuzare formulată anterior următorului termen de judecată din 10.09.2021 este formulată în termenul prevăzut de lege. De asemenea, conform art. 185 C. proc. civ.:

"actul făcut peste termen este lovit de nulitate", însă nulitatea actului făcut peste termen nu este incidenţă având în vedere că nu a intervenit decăderea, instanţa făcând aplicarea greşită a art. 185 alin. (1) C. proc. civ.

A arătat că formularea textului legal reliefează faptul că aprecierea instanţei faţă de momentul până la care trebuia depusă cererea de recuzare se realizează in concreto, însă în speţă aprecierea instanţei este una eronată, cu atât mai mult cu cât, conform art. 176 pct. 4 C. proc. civ., nulitatea cu privire la încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la compunerea sau constituirea instanţei nici măcar nu este condiţionată de existenţa unei vătămări - aspect care arată gravitatea generată de ipoteza existenţei imparţialităţii judecătorilor.

În speţă, raţionamentul instanţei nu a fost legal prin interpretarea excesiv de procedurală a dispoziţiilor legale privind recuzarea, în condiţiile în care aceasta a fost invocată de îndată ce motivele au fost cunoscute, neputând fi posibilă formularea unei cereri de recuzare motivate la momentul şedinţei, verbal, contrar aprecierilor instanţei de apel.

Cu privire la recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1158/AP din 7 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, recurenta-pârâtă B., recurenta-pârâtă a invocat motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a menţinut prin decizia recurată, în mod nelegal, o sentinţă pronunţată în baza unui probatoriu insuficient, cu încălcarea principiului rolului activ al instanţei prevăzut de art. 22 C. proc. civ.

Aşa cum a arătat în apel, sentinţa apelată a fost pronunţată în baza unui probatoriu insuficient cu încălcarea principiului rolului activ al instanţei.

Astfel, a considerat că în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut că ar fi un beneficiu suplimentar faptul că la solicitarea pârâtei de a se administra interogatoriul intimatei A. şi expertiza contabilă, instanţa a încuviinţat administrarea interogatoriului intimatei A., cu ignorarea caracterului imperativ al prevederilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ., care instituie o obligaţie a instanţei de apel de a reface sau completa probe administrate de prima instanţă, în cazul în care acestea sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, nu o facultate. În mod evident, transpare încă o dată ideea că instanţa a apreciat de la momentul cercetării din apel, mai exact anterior momentului formulării recuzării, că toate probele propuse de pârâtă sunt inutile.

Totodată, a subliniat că, din motivarea instanţei mai rezultă şi că, deşi aceasta a încuviinţat suplimentarea probatoriul cu interogatoriului intimatei, aşa cum a propus recurenta, instanţa a apreciat că această probă prin "natura" ei, nu este aptă să schimbe soluţia pronunţată de prima instanţă, ceea ce relevă că instanţa a încălcat inclusiv prevederile art. 476-478 C. proc. civ., care reglementează efectul devolutiv al apelului şi limitele acestuia, în sensul că a limitat efectul devolutiv în mod nelegal, fără a se raporta la prevederile legale incidente, creând limite inexistente.

A invocat şi faptul că instanţa nu a examinat probele administrate în conformitate cu exigenţele art. 264 C. proc. civ., stabilind puterea doveditoare a probelor în funcţie de criterii arbitrare/inexistente, în sensul că "relevantă este în mod special, proba cu înscrisuri" prin raportare la calitatea de profesionişti a părţilor.

Per a contrario, având în vedere raţionamentul instanţei, probele propuse care nu sunt înscrisuri, sunt relevante. Acesta este şi motivul pentru care instanţa a făcut aprecieri minime cu privire la răspunsul la interogatoriul depus.

Printr-o altă critică a arătat că instanţa de apel nu a respectat nici prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. cu privire la cuprinsul considerentelor hotărârii. Mai exact, instanţa de apel nu a indicat niciun temei de drept pentru care a înlăturat susţinerile formulate cu privire la primul motiv de apel, formulând simple aprecieri nefondate pentru care probatoriul administrat în faţa instanţei de fond ar fi fost suficient.

Aşa cum a arătat şi prin cererea de apel, sentinţa a fost pronunţată în temeiul unui probatoriu insuficient.

Prin decizia nr. 9/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, a statuat că:

"în noţiunea de probe noi ce pot fi propuse şi încuviinţate în faza apelului se includ atât probele propuse în faţa primei instanţe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât şi acelea care nu au fost propuse în faţa primei instanţe sau au fost propuse tardiv, iar în privinţa lor prima instanţă de fond a constatat decăderea."

Referitor la proba cu interogatoriul pârâtei A., a arătat că instanţa de fond a reţinut că din înscrisurile anexate nu ar rezulta temeinicia afirmaţiei cu privire la livrarea bunurilor, practic a reţinut insuficienţa probelor aflate Ia dosar în dovedirea apărării cu privire Ia suma de 9.085 EUR, în condiţiile în care am solicitat încuviinţarea administrării altor probe.

Deşi s-a încuviinţat în apel administrarea acestei probe, instanţa nu a valorificat răspunsurile intimatei (care sunt oricum extrem de evazive şi succinte) integral. Rezultă de exemplu din răspunsurile formulat la întrebarea nr. 6 şi nr. 9 că părţile nu au agreat vreodată preţurile facturate - aspect esenţial.

Cu privire la expertiza contabilă, a susţinut că această probă esenţială nu a fost încuviinţată în apel, în mod nelegal, pentru toate motivele arătate şi prin cererea de recuzare formulată. Aşa cum am arătat şi prin notele scrise depuse la data de 24.06.2021 (şi toate anexele aferentei), deşi instanţa şi intimata reliefează situaţia de fapt ca fiind una agreată de părţi, fiind în esenţă mult mai simplistă; în concret, singura probă aptă de a verifica dacă susţinerile recurentei sunt întemeiate sau nu, era expertiza contabilă.

Instanţa de apel, la fel ca şi cea de fond, în mod superficial, face câteva comparaţii care nu cuprind complexitatea (sau măcar totalitatea) înscrisurilor depuse în fond şi apel, acesta fiind exact aspectul contestat de recurentă.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că, în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut că subscrisa nu a depus facturile emise pentru vânzarea utilajelor, dar şl posibilitatea sa de a se înscrie la masa credală pentru suma de 9.085 euro.

Cu privire la acest motiv de apel, instanţa a reţinut nelegal, cu încălcarea prevederilor art. 264 C. proc. civ. (nu a examinat toate probele de la dosarul cauzei - pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor) următoarele:

"în acest sens, constată că la dosarul cauzei, apelanta nu a depus, nici în faza procesuală a fondului, nici în cea a apelului, înscrisuri din care să rezulte că utilajele în cauză au fost livrate societăţii intimate şi nici facturile emise pentru vânzarea bunurilor în cauză. De asemenea, prin răspunsul ia interogatoriu, intimata A. a precizat că nu a identificat un contract de vânzare - cumpărare încheiat cu apelanta NKT, şi fără descriere nu poate identifica utilajele la care se face referire."

Pentru suma de 9.085 EUR, A. a susţinut că recurenta nu s-a înscris ia masa credală cu diferenţa de preţ pe care o apreciază ca fiind exigibilă ulterior deschiderii procedurii insolvenţei (raţionament preluat şi de instanţa de fond şi de cea din apel).

Contrar celor susţinute de instanţa de apel, pentru suma de 9.085 EUR, părţile au încheiat un contract de vânzare-cumpărare pentru vânzarea unor utilajer astfel cum rezultă din facturile depuse la dosar, emise de B. către A. Ia data de 04.12.2018, cu nr. x şi din data de 16.04.2019 având nr. 27397, în valoare totală de 18.170 EUR - începând cu mijlocul lunii mai şi până la deschiderea procedurii insolvenţei împotriva A. (11.07.2019) în dosarul nr. x/2019 au devenit scadente plăţile aferente tranşelor din luna mai şi luna iunie însumând un total de 9.083 euro.

Recurenta-pârâtă a arătat că decizia pronunţată de curtea de apel se impune a fi recurată şi pentru motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanţa a încălcat prevederilor art. 1617 C. civ. şi art. 2495 alin. (1) C. civ.

Din moment ce, conform art. 1617 C. civ., compensaţia operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide şi exigibile, iar la data de 15.06.2019 a devenit scadentă suma de 9.085 EUR, deci anterior datei deschiderii deschiderii procedurii insolvenţei A., respectiv data de 11.07.2019, recurenta nu ar fi avut interes pentru înscrierea la masa credală pentru această sumă, pentru care a operat deja compensaţia legală cu sume datorate de A..

Prin urmare, în mod nelegal instanţa de apel nu a analizat toate înscrisurile de la dosar, şi astfel, având în vedere că nu a examinat şi facturile emise de B. către A. la data de 04.12.2018, cu nr. x şi din data de 16.04.2019 având nr. 27397 - a apreciat nelegal că nu se poate reţine că suma de 9.085 euro reprezintă o creanţă certă; facturile enumerate sunt în valoare totală de 18.170 EUR - începând cu mijlocul lunii mai şi până la deschiderea procedurii insolvenţei împotriva A. (11.07.2019) în dosarul nr. x/2019 au devenit scadente plăţile aferente tranşelor din luna mai şi luna iunie, însumând un total de 9.085 euro, motiv pentru care în mod nelegal, instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a normelor de drept material cu privire la incidenţa compensaţiei legale.

Printr-o altă critică a arătat că instanţa de fond a dat efect art. 2495 alin. (1) C. civ. în mod netemeinic şi nelegal, cu omisiunea motivării asupra excepţiei de neexecutare invocate, în mod similar procedând şi instanţa de apel.

Instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra faptului că A. nu şi-a executat obligaţia stabilită prin contract - nu a permis accesul reprezentanţilor recurentei în vederea verificării produselor şi încheierii unui proces-verbal cu rezultatul verificărilor, context în care recurenta este îndreptăţită şi la invocarea excepţiei de neexecutare a contractului, fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale.

Cu toate acestea, instanţa de fond a reţinut că:

"Pârâta din acest dosar nu a contestat că mărfurile pretinse de reclamanta sunt în posesia sa..."

Fiind fondat pe echitate, mai exact pe ideea că nimeni nu trebuie să fie ţinut să-şi îndeplinească obligaţiile faţă de acela care refuză să le îndeplinească pe ale sale, dreptul de retenţie nu poate fi recunoscut atunci când nu este justificat a se permite retentorului să se opună predării. Trebuie avut în vedere însă că, în ipoteza deţinerii abuzive a bunului, nu suntem în faţa unei exercitări abuzive a dreptului de retenţie (caz în care s-ar putea pune problema stingerii acestui drept ca sancţiune), ci în lipsa naşterii acestui drept.

Or, încheierea unui proces-verbal cu ocazia verificării produselor nu se poate realiza dacă A. nu permite accesul reprezentanţilor recurentei, prin urmare retenţia acestor bunuri nu se realizează pe baza unui drept născut, ci se realizează în mod abuziv chiar prin nerespectarea dispoziţiilor contractuale de către A..

Menţionează că instanţa de fond a reţinut că bunurile sunt în proprietatea recurentei, însă în mod inechitabil nu a dispus în limitele învestirii sale obligarea A. la restituirea produselor, subsecvent îndeplinirii obligaţiilor de plată, astfel cum au fost reţinute în dispozitiv, iar instanţa de apel în mod nelegal a reţinut, cu încălcarea spiritului prevederilor art. 2495 alin. (1) C. civ. că "dreptul de retenţie a fost exercitat de către intimata în limitele prevăzute de lege" şi că simplul fapt că "părţile au prevăzut posibilitatea invocării dreptului de retenţie, în raporturile dintre ele", justifică exercitarea acestui drept de retenţie, însă dreptul de retenţie s-a exercitat abuziv.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu încălcarea prevederilor art. 1617 C. civ. cu privire la suma totală de 35.116,4 Euro. Astfel, în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut următoarele:

"în ceea ce priveşte suma de 26.032,40 de euro, pe care apelanta susţine ca ar fi plătit-o în plus intimatei, Curtea constată că aceasta a fost plătită în baza facturilor pe care intimata le-a emis şi pe care apelanta le-a primit şi le-a acceptat la plată."

Aşa cum am arătat şi cum rezultă şi din corespondenţa dintre părţi şi alte înscrisuri (şi ar fi rezultat şi din administrarea probei cu expertiza contabilă, dacă s-ar fi admis încuviinţarea acesteia), plăţile efectuate de recurentă s-au realizat în mod eronat, nu în temeiul unui acord agreat de părţi, aşa cum a susţinut şi prin notele scrise depuse de la data de 24.06.2021.

Pentru toate aceste motive, a solicitat instanţei admiterea recursului astfel cum a fost formulat, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

Intimata A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în cazul dovedirii lor până la închiderea dezbaterilor, iar în caz contrar pe cale separată.

Prioritar, excepţia nulităţii recursului declarat de către pârâtă nu este întemeiată, întrucât dezvoltarea criticilor formulate de aceasta face posibilă încadrarea în unele dintre motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Examinând încheierea şi decizia recurate, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esenţială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, instanţa de recurs nu poate analiza aspecte pe care părţile ce promovează această cale de atac înţeleg să le invoce cu depăşirea limitelor în care este permis controlul judiciar, respectiv acele critici care tind a reliefa greşita interpretare a probelor sau lipsa de temeinicie a judecăţii realizate de instanţa ierarhic inferioară.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurenta-pârâtă cu privire la modul în care instanţa de apel a analizat probele (înscrisuri, expertize, interogatorii) şi cele referitoare la situaţia de fapt stabilită în urma acestei analize a probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

Recurentul a criticat soluţia de respingere a cererii de recuzare dispusă prin încheierea din Camera de Consiliu de la 14 septembrie 2021 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, apreciind că sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 şi pct. 5 C. proc. civ., referitoare la situaţia în care instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, respectiv, la situaţia când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, deoarece la judecata pricinii au participat judecători incompatibili care s-au antepronunţat prin modul în care au motivat respingerea administrării probei cu expertiza contabilă şi care în mod greşit au admis excepţia tardivităţii, anulând cererea de recuzare.

Recurenta-pârâtă a precizat ca temei al motivului de incompatibilitate invocat, dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., potrivit cărora, judecătorul este incompatibil când şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţie în cauza pe care a fost desemnat să o judece.

Cum, în speţă, incompatibilitatea invocată de recurentă vizează antepronunţarea judecătorilor ce au alcătuit instanţa de apel, în sensul art. 42 alin. (1) punctul 1 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, raportat la dispoziţiile legale mai sus citate, ea nu putea fi invocată decât pe calea cererii de recuzare care a fost formulată de îndată ce reclamanta a cunoscut motivul de incompatibilitate, respectiv, după termenul din data de 25 iunie 2021 când a fost respinsă proba cu expertiza.

Totodată, situaţia de incompatibilitate nu subzistă atunci când judecătorul s-a pronunţat pe probe sau pe excepţii, fără antamarea şi rezolvarea raporturilor litigioase.

Or, în ceea ce priveşte încheierea recurată, prin care s-a anulat cererea de recuzare, aceasta a fost pronunţată de către un alt complet de judecată, astfel cum prevede art. 50 din C. proc. civ. ("judecarea cererii de abţinere sau de recuzare se realizează de un alt complet al instanţei respective, în compunerea căruia nu intră judecătorul în cauză), iar nu de completul iniţial învestit cu judecarea cererii de apel.

Prin urmare, motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. trebuia să privească strict completul de judecată care a pronunţat încheierea recurată, competent să soluţioneze incidentul procedural referitor la incompatibilitatea judecătorilor ce au alcătuit instanţa de apel.

Criticile invocate de recurentă nu privesc judecătorii care au pronunţat încheierea din 14.09.2021, ci tot motivele legate de recuzarea completului învestit cu judecarea apelului, astfel că acestea nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de lege.

Nici critica încadrată în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., privind greşita soluţionare de către curtea de apel a excepţiei tardivităţii cererii de recuzare nu poate fi primită.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 14 septembrie 2021 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, s-a respins, ca tardivă, cererea de recuzare a doamnelor judecător D. şi E., formulată de pârâta B..

Înalta Curte reţine că, la termenul de judecată din 10 septembrie 2021 pârâta a depus, prin avocat F., o cerere de recuzare a doamnelor judecător D. şi E., membre ale completului C1A, învestit cu soluţionarea apelului formulat de aceasta.

Potrivit dispoziţiilor art. 44 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. " (1) Judecătorul aflat într-o situaţie de incompatibilitate, poate fi recuzat de oricare dintre părţi înainte de începerea oricărei dezbateri. (2) Când motivele de incompatibilitate s-au ivit ori au fost cunoscute de parte doar după începerea dezbaterilor, aceasta trebuie să solicite recuzarea de îndată ce acestea îi sunt cunoscute".

Iar potrivit dispoziţiilor art. 47 din acelaşi act normativ "Cererea de recuzare se poate face verbal în şedinţă sau în scris pentru fiecare judecător în parte, arătându-se cazul de incompatibilitate şi probele de care partea înţelege să se folosească".

Din coroborarea celor două dispoziţii legale, rezultă că recuzarea se propune înainte de începerea oricăror dezbateri, inclusiv a dezbaterilor asupra mijloacelor de probă sau a excepţiilor procesuale, iar nu numai asupra fondului cauzei. Iar, dacă motivele s-au ivit sau au fost cunoscute după închiderea dezbaterilor, partea este obligată să propună recuzarea de îndată ce acestea îi sunt cunoscute.

Neinvocarea motivului, pe care se întemeiată cererea de recuzare, în termenul prevăzut de C. proc. civ. este sancţionată cu decăderea părţii interesate din dreptul de a recuza pe cel în cauză, cererea de recuzare urmând a fi respinsă, ca tardivă de către completul învestit să o soluţioneze.

În cauza pendinte, la termenul de judecată din 25 iunie 2021, doamnele judecător au dispus respingerea probei cu expertiza contabilă după ce au acordat cuvântul părţilor asupra probelor solicitate şi au apreciat că "nu este utilă soluţionării cauzei, având în vedere teza probatorie indicată, respectiv stabilirea unui preţ, având în vedere că între părţi nu s-a încheiat un contract".

Or, cererea de recuzare a doamnelor judecător a fost formulată la termenul de judecată din 10 septembrie 2021, deşi recurentul avea cunoştinţă, de termenul de judecată din 25.06.2021, de împrejurarea, pe care a invocat-o ca argument al demersului său, în sensul că doamnele judecător s-au antepronunţat prin modul în care au motivat respingerea administrării probei cu expertiza contabilă.

În aceste condiţii, în acord cu soluţia Curţii de Apel Braşov, Înalta Curte reţine că, operând decăderea din dreptul de a formula cererea de recuzare, în mod corect, aceasta s-a respins ca tardivă.

Criticile formulate de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 1158/AP din 7 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă sunt nefondate, pentru argumentele expuse în continuare.

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. este nefondat, întrucât respingerea cererii în probaţiune s-a făcut de către instanţa de apel în condiţii de legalitate, nefiind încălcat nici principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului prevăzut de art. 22 C. proc. civ. şi nici regulile de procedură prevăzute de art. 479 alin. (2), art. 476-478, art. 425 alin. (1) lit. b) şi art. 264 din acelaşi cod.

Respectarea principiului rolului activ al instanţei, consacrat de art. 22 C. proc. civ., include, printre altele, îndatorirea judecătorilor de a dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc şi de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.

Înalta Curte constată că modalitatea de administrare a probatoriului în cauză nu a condus la încălcarea principiului evocat, utilitatea şi relevanţa probelor fiind analizată în raport de ansamblul probatoriului, a argumentelor avansate în acest litigiu şi ţinând cont de rigorile procedurale pentru o bună administrare a justiţiei.

De altfel, instanţele de fond sunt suverane în aprecierea pertinenţei şi utilităţii probelor solicitate de părţi, conform art. 258 raportat la art. 255 alin. (1) C. proc. civ., acestea fiind aspecte ce nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs, limitată doar la analizarea aspectelor de legalitate.

Astfel, nu poate fi reţinută critica potrivit căreia, prin respingerea probelor instanţa ar fi dat dovadă de lipsă de rol activ, atâta vreme cât utilitatea, concludenţa şi pertinenţa acestora a fost pusă în discuţia părţilor, în şedinţă publică, în cadrul unei dezbateri ample, în care fiecare parte şi-a expus argumentele şi contraargumentele, soluţia de respingere pronunţată de judecător fiind rezultatul evaluării şi aprecierii acestuia asupra oportunităţii şi necesităţii unor asemenea probe.

Aprecierea şi administrarea probatoriului sunt atribute ale instanţei de judecată care se circumscriu principiului rolului activ al acesteia, incluzând însă şi posibilitatea respingerii, înlăturării sau neluării în considerare a anumitor probe, fără ca prin aceasta să fie încălcat sau cenzurat dreptul la apărare.

Prin urmare, verificând decizia recurată, Înalta Curte consideră că instanţa de apel a exercitat rol activ, iar prin măsurile dispuse nu a afectat dreptul recurentei la apărare, ci a cenzurat probatoriul în raport de propria convingere asupra modului în care s-a clarificat situaţia de fapt.

Aprecierea asupra necesităţii refacerii sau completării probelor administrate la prima instanţă sau a administrării de probe noi, în apel, reprezintă atributul exclusiv al instanţei învestite cu cererea de probatoriu şi nu poate fi cenzurat de către instanţa de recurs.

Dacă refacerea probatoriului în apel s-ar fi impus pentru încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor legale în materie de către prima instanţă, atunci respingerea unei asemenea cereri de către curtea de apel ar fi putut fi cenzurată din perspectiva unor motive de nelegalitate.

Recurenta nu se află, însă, în această situaţie, susţinerile acesteia vizând exclusiv concludenţa probelor în stabilirea situaţiei de fapt, iar nu aspecte legate de nelegalitate în materie de probatoriu, astfel încât nu pot fi cenzurate de această instanţă.

Totodată, instanţa de apel nu şi-a depăşit limitele învestirii, ci a analizat cauza sub toate aspectele invocate de părţi, în baza rolului activ şi cu respectarea principiului aflării adevărului în cauză.

Prin urmare, susţinerile recurentei privind pronunţarea de către instanţa de apel a deciziei recurate în baza unui probatoriu insuficient, ca urmare a respingerii probei cu expertiza contabilă şi a "nevalorificării" răspunsului la interogatoriu reprezintă chestiuni de apreciere şi reevaluare a unor probe, ce nu pot fi analizate în calea de atac a recursului, întrucât sunt aspecte de netemeinicie iar nu de nelegalitate, care exced cadrului verificărilor pe care le presupune soluţionarea recursului, în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1617 C. civ. şi art. 2495 alin. (1) C. civ.

Art. 90 din Legea nr. 85/2014 reglementează posibilitatea invocării de către un creditor a dreptului său de a cere compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1617 din C. civ.. Posibilitatea compensării creanţelor prevăzută de acest text de lege vizează cu prioritate interesele creditorilor, în situaţia în care creditorul şi debitorul au creanţe şi datorii reciproce, născute anterior deschiderii procedurii.

Deşi susţine greşita aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1617 C. civ. cu privire la incidenţa în speţă a compensaţiei legale, în realitate recurenta-pârâtă invocă nevalorificarea probei cu înscrisuri, respectiv a unor facturi emise de intimata-reclamantă în valoare totală de 18.170 euro, din care suma de 9.085 euro ajunsă la scadenţă reprezintă o creanţă certă pentru care trebuia să opereze compensarea de drept.

Susţinerile recurentei se referă la o interpretare eronată a probelor şi o greşită stabilire a situaţiei de fapt şi vizează netemeinicia deciziei recurate, invocându-se doar formal încălcarea normei legale.

Instanţa de apel a reţinut, pe baza probatoriului administrat că recurenta nu a dovedit existenţa unei convenţii privind înstrăinarea/achiziţionarea unor utilaje şi dovada executării sale, nu a depus la dosar facturi în traducere legalizată sau dovada comunicării acestora, precum şi faptul că, pentru a-şi valorifica pretinsa creanţă, recurenta avea deschisă calea înscrierii la masa credală, procedură la care nu a apelat.

În condiţiile în care coroborarea probelor administrate excede competenţei instanţei de recurs, se impune respingerea de plano a criticilor de temeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 488 C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac, care instituie un control de legalitate a hotărârii judecătoreşti recurate.

Nu poate fi reţinută nici critica potrivit căreia, în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut incidenţa prevederilor art. 2495 C. civ. privind dreptul de retenţie al intimatei-reclamante asupra produselor aflate în proprietatea recurentei, fără a motiva şi fără a se pronunţa asupra excepţiei de neexecutare invocate de recurentă.

Argumentele invocate în susţinerea acestei critici, nu se referă la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material privind dreptul de retenţie şi excepţia de neexecutare a contractului, ci privesc doar aspecte factuale în legătură cu plăţile efectuate de către recurentă, cu privire la neexecutarea obligaţiei stabilite prin contract de către intimată de a permite accesul reprezentanţilor recurentei în vederea verificării produselor şi încheierii unui proces-verbal cu rezultatul verificărilor, precum şi cu referire la clauzele contractuale prin care părţile au prevăzut posibilitatea invocării dreptului de retenţie, în raporturile dintre ele.

În felul acesta se tinde, de o manieră inadmisibilă procedural, la o devoluare a fondului, la stabilirea altei situaţii de fapt, în raport de care să se aprecieze de către instanţa de recurs că în speţă nu sunt incidente prevederile art. 2495 alin. (1) din C. civ. privind dreptul de retenţie.

Or, în calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel.

De altfel, în acord cu considerentele reţinute de instanţa de apel, Înalta Curte constată că dreptul de retenţie a fost exercitat de către intimata-reclamantă în limitele prevăzute de lege.

Nu poate fi primită susţinerea recurentei-pârâte potrivit căreia instanţa ar fi trebuit să oblige intimata la restituirea mărfurilor reţinute în temeiul dreptului de retenţie, subsecvent executării de către recurentă a obligaţiei de plată a sumei datorate către intimată, având în vedere dispoziţiile exprese ale art. 2495 alin. (1) din C. civ., potrivit cărora, dreptul de retenţie operează atât timp cât obligaţia de plată, în speţă, a contravalorii serviciilor prestate în legătură cu bunurile reţinute, nu este executată. Aşadar, instanţa nu poate dispune desfiinţarea acestui drept, anterior executării obligaţiei de plată ce îi incumbă societăţii recurente, în raport cu intimata.

Susţinerea recurentei-pârâte privind încălcarea art. 1617 C. civ. cu privire la suma totală de 35.11,4 euro se referă tot la o reevaluare a stării de fapt pe baza interpretării probatoriului existent la dosar şi a clauzelor contractuale.

Cu privire la suma de 9.085 euro, aşa cum s-a arătat, nu se poate reţine că aceasta reprezintă o creanţă certă, pentru a putea opera compensaţia legală, în condiţiile art. 1617 din C. civ. şi ale art. 90 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, recurenta având deschisă calea înscrierii la masa credală, procedură la care nu a apelat.

În ceea ce priveşte suma de 26.032,40 euro, pe care recurenta susţine că ar fi plătit-o în plus intimatei, în mod corect instanţa de apel a constatat că aceasta a fost plătită în baza facturilor pe care intimata le-a emis şi pe care recurenta le-a primit şi le-a acceptat la plată.

Prin aceste argumente, se solicită instanţei de recurs să statueze asupra cauzei, judecând în fond, nu doar să verifice decizia din apel în ceea ce priveşte modul de aplicare a normelor de drept material, deşi dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pe care se întemeiază recursul, sunt de strictă interpretare.

Faţă de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva încheierii din Camera de Consiliu de la 14 septembrie 2021 şi a deciziei civile nr. 1158/AP din 7 octombrie 2021, ambele pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, în dosarul nr. x/2019.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva încheierii din Camera de Consiliu de la 14 septembrie 2021 şi a deciziei civile nr. 1158/AP din 7 octombrie 2021, ambele pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, în dosarul nr. x/2019, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 mai 2022.