Arbitration clauses mandated by government order in medical service contracts not standard terms; appeal dismissed and lower court rulings upholding jurisdictional validity

Şedinţa publică din data de 26 mai 2022

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 24 noiembrie 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE A MUNICIPIULUI BUCUREŞTI, a solicitat să se constate nulitatea clauzei compromisorii inserate în contractele de furnizare servicii medicale nr. P0154/2011, nr. P0154/2013 şi nr. P0154/2014, încheiate între cele două părţi, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei.

La data de 26 ianuarie 2018, pârâta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE A MUNICIPIULUI BUCUREŞTI a depus cerere reconvenţională, prin care a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea reclamantei A. S.R.L. la plata sumei de 231.533,15 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale paraclinice raportate peste valoarea de contract, anterior semnării actelor adiţionale de suplimentare, precum şi a sumei de 90.341,56 RON, cu titlu de dobânzi şi penalităţi ale serviciilor paraclinice raportate peste valoarea de contract, anterior semnării actelor adiţionale de suplimentare, pentru perioada ianuarie 2013 - august 2015. Prin sentinţa civilă nr. 569/2019 din 4 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a respins ca nefondată acţiunea principală formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE A MUNICIPIULUI BUCUREŞTI, astfel cum a fost precizată; s-a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE A MUNICIPIULUI BUCUREŞTI, în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A. S.R.L., ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta-reclamantă reconvenţional CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE A MUNICIPIULUI BUCUREŞTI a declarat apel, prin care a solicitat admiterea acestuia şi modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii reconvenţionale astfel cum a fost formulată.

Apelanta-reclamantă-pârâtă reconvenţional A. S.R.L. a formulat apel împotriva aceleiaşi sentinţe civile, înregistrat la data de 21 iulie 2020, sub nr. x/2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, solicitând admiterea căii de atac şi modificarea în parte a hotărârii atacate, cu consecinţa admiterii cererii principale.

Prin decizia civilă nr. 1480 A din 5 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-au respins ca nefondate ambele apeluri formulate împotriva sentinţei civile nr. 569/24.03.2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În considerentele acestei decizii, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că apelanta-reclamantă A. S.R.L. a înţeles să exercite apel împotriva soluţiei pronunţate de către prima instanţă cu privire la cererea principală formulată, criticând exclusiv soluţia de respingere a acţiunii în constatarea nulităţii absolute a clauzei compromisorii inserate în contractele încheiate între părţi.

Sub un prim aspect, Curtea a constatat că în cuprinsul sentinţei atacate există considerente suficiente care să fundamenteze soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată, să răspundă apărărilor formulate de ambele părţi, să permită acestora şi instanţei de apel să înţeleagă argumentele care au stat la baza soluţiei dispuse, în acord cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

De asemenea, instanţa de prim control judiciar a constatat că este nefondat motivul de apel prin care s-a invocat greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente.

Astfel, s-a reţinut că apelanta-reclamantă A. S.R.L. se prevalează de dispoziţiile art. 1203 din C. civ. referitoare la clauze neuzuale, conform cărora clauzele standard care conţin clauze compromisorii sau prin care se derogă de la normele privitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti nu produc efecte decât dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte.

Noţiunea de "clauze standard" este definită la art. 1202 alin. (2) din C. civ. şi se referă la stipulaţiile stabilite în prealabil de una dintre părţi pentru a fi utilizate în mod general şi repetat, stipulaţii incluse în contract, fără să fi fost negociate cu cealaltă parte.

Coroborând prevederile art. 1203 cu cele ale art. 1202 alin. (2) din C. civ. rezultă, pe de o parte, că sancţiunea inserării unor clauze neuzuale neacceptate în mod distinct de către cealaltă parte nu este aceea a nulităţii absolute, ci aceea a lipsirii ei de efecte, iar pe de altă parte, că incidenţa sancţiunii apare în situaţia clauzelor standard, stabilite de către una dintre părţi, fără a fi negociate cu cealaltă parte.

Aplicând, în speţă, aceste dispoziţii legale, astfel cum au fost interpretate, se constată că art. 23 din contractele nr. x/2011 şi nr. y/2013, respectiv art. 24 din contractul nr. x/2014 nu conţin clauze standard impuse de către una dintre părţi, şi anume de pârâta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE A MUNICIPIULUI BUCUREŞTI.

Dimpotrivă, aşa cum a susţinut chiar apelanta-reclamantă-pârâtă, clauzele compromisorii contestate au fost inserate în contract în puterea legii, în baza unui act normativ căruia ambele părţi au ales să i se supună. În concret, clauzele contestate reprezintă transpunerea modelului de contract stabilit în baza Ordinului comun al ministrului sănătăţii şi al preşedintelui CASEI NAŢIONALE DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE nr. 1723/950/2011 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a contractului-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2011-2012, aprobat prin H.G. nr. 1389/2010.

Cu alte cuvinte, alegerea arbitrajului nu a fost impusă de către una dintre părţile contractante, ci printr-un act normativ pe deplin valabil şi care nu a fost desfiinţat pe cale judecătorească, la solicitarea părţii interesate.

Aşadar, pornind de la definiţia clauzelor standard, astfel cum rezultă aceasta din art. 1202 alin. (2) C. civ., instanţa de apel a observat că, prin acţiunea formulată, reclamanta A. S.R.L. nu a înţeles să solicite constatarea nulităţii absolute a unor clauze impuse de către cocontractant, ci a unor clauze inserate în contract în puterea legii în sens larg. Or, art. 1203 din C. civ. sancţionează neacceptarea distinctă a unor clauze standard impuse de către una dintre părţi, iar nu pe cele impuse de lege.

Aceste clauze compromisorii nu au fost stabilite în mod unilateral de către pârâta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE A MUNICIPIULUI BUCUREŞTI, astfel încât nu sunt incidente prevederile art. 1203 din C. civ., invocate de către societatea apelantă.

De asemenea, Ordinul nr. 1723/950/2011 în baza căruia au fost încheiate cele trei contracte nu emană de la pârâta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE A MUNICIPIULUI BUCUREŞTI, ceea ce înseamnă că nu a stat în puterea acesteia de a insera sau a nu insera în contracte respectivele clauze contestate. Întregul conţinut al contractului este prestabilit de lege, respectiv de ordinul anterior menţionat, iar părţilor contractante le-a revenit libertatea de a semna sau de a nu semna respectivul contract cu conţinut legal.

Prin urmare, ambele părţi s-au aflat pe aceeaşi poziţie la semnarea contractelor, neputându-se reţine că pârâta ar fi avut o poziţie privilegiată, aşa cum a susţinut reclamanta. Ambele părţi şi-au asumat conţinutul contractului, astfel cum a fost acesta predeterminat prin lege, iar nu prin voinţa exclusivă a uneia dintre părţi, ceea ce exclude de la aplicare dispoziţiile art. 1203 din C. civ., coroborate cu cele ale art. 1202 alin. (2) din acelaşi act normativ.

Curtea de Apel Bucureşti a mai reţinut că în măsura în care reclamanta A. S.R.L. se consideră prejudiciată prin inserarea clauzelor compromisorii în cele trei contracte, aceasta are posibilitatea de a solicita în faţa instanţelor de contencios administrativ competente anularea parţială a ordinului care aprobă normele metodologice de aplicare a contractului-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate. Numai după anularea respectivelor prevederi legale s-ar putea obţine înlăturarea din contractele încheiate între părţi a clauzelor contestate.

Mai mult decât atât, s-a considerat că dispoziţiile art. 1203 din C. civ., în situaţia în care ar fi aplicabile în cauza de faţă, nu ar fi apte să determine nulitatea absolută a clauzelor compromisorii, ci lipsirea acestora de efecte. Acest lucru înseamnă că deducerea litigiului spre soluţionare unei instanţe judecătoreşti nu ar fi împiedicată prin invocarea clauzei compromisorii afectate de sancţiunea lipsirii de efecte. Tocmai de aceea prima instanţă a motivat soluţia de respingere prin invocarea neprobării faptului că reclamanta s-ar fi adresat instanţei judecătoreşti cu un litigiu izvorât din cele trei contracte şi că i s-ar fi refuzat accesul la justiţie.

Nu au fost primite nici criticile privind lipsa consimţământului părţii la inserarea clauzei derogatorii de la normele de ordine publică care reglementează competenţa materială a instanţelor judecătoreşti. Acordul ambelor părţi este exprimat cu ocazia semnării contractelor de furnizare a serviciilor medicale, iar conţinutul contractului, în întregul său, este stabilit prin dispoziţii legale general obligatorii, printr-un act normativ care face referire inclusiv la clauza compromisorie privind soluţionarea litigiilor pe calea arbitrajului. Deci, nu se poate reţine lipsa consimţământului, ca motiv temeinic de nulitate absolută parţială a contractelor invocate.

Curtea a constatat că nu se poate accepta faptul că ar fi avut loc o negociere cu privire la clauzele contestate, atât timp cât acestea au fost stipulate în baza actului normativ menţionat, dar o atare împrejurare nu este în măsură să atragă incidenţa art. 1203 din C. civ., deoarece nu este vorba despre clauze impuse de către una dintre părţi, ci despre clauze impuse de lege în sens larg. Or, lipsa negocierii unor clauze legale nu reprezintă un motiv temeinic de nulitate absolută.

Toate criticile apelantei-reclamante-pârâte A. S.R.L. întemeiate pe ideea caracterului injust al alegerii jurisdicţiei private organizate în cadrul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, din subordinea căreia face parte şi intimata-pârâtă-reclamantă Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti, nu pot fi analizate în prezentul cadru procesual, întrucât reprezintă chestiuni de nelegalitate a unui act normativ secundar, respectiv a Ordinului nr. 1723/950/2011 al Ministrului Sănătăţii şi al Preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate. Constatarea nelegalităţii acestui ordin nu reprezintă însă obiectul cererii principale deduse judecăţii şi, în orice caz, nu intră în competenţa de soluţionare a instanţei civile, ci a celei de contencios administrativ.

În orice caz, nu se poate reţine o nesocotire a prevederilor art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, atât timp cât, pe de-o parte, nu s-a probat că accesul la o instanţă judecătorească ar fi fost oprit în baza clauzelor contestate, iar pe de altă parte, eventuala soluţie pronunţată de către tribunalul arbitral este supusă controlului judecătoresc în condiţiile art. 608 din C. proc. civ., ceea ce înseamnă că accesul la instanţa judecătorească este limitat, dar nu suprimat.

Contrar susţinerilor apelantei-reclamante-pârâte, alegerea arbitrajului nu a fost impusă de către intimata-pârâtă-reclamantă, ci clauzele contestate au fost inserate deoarece contractul-cadru, aprobat printr-un act normativ al Guvernului, prevede acest lucru. Voinţa societăţii apelante de a recurge la arbitraj pentru soluţionarea litigiilor a fost exprimată prin acordul dat la încheierea contractelor cu conţinut legal, astfel că nu se poate considera că lipseşte consimţământul mutual al părţilor la încheierea contractelor şi a clauzei compromisorii incluse.

Totodată, instanţa de apel a arătat că invocarea prevederilor art. 541 din C. proc. civ. nu este în măsură să atragă sancţiunea nulităţii absolute a clauzelor compromisorii contestate, deoarece jurisdicţia alternativă privată a fost prevăzută de ordinul anterior menţionat, iar contractele de furnizare a serviciilor medicale au fost încheiate în baza acestui ordin, cu acordul expres al ambelor părţi.

La data de 29 iulie 2021 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2017, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1480 A din 5 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a solicitat casarea în parte a deciziei recurate, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a apelului propriu, cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, în conformitate cu prevederile art. 497 din C. proc. civ.. Pe fond, a solicitat admiterea cererii principale astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 1202 şi 1203 din C. civ., reţinând că:

"din coroborarea prevederilor art. 1202 cu art. 1203 alin. (2) rezultă, pe de o parte, că sancţiunea inserării unor clauze neuzuale neacceptate în mod distinct de către cealaltă parte nu este aceea a nulităţii absolute, ci aceea a lipsirii ei de efecte, iar, pe de altă parte, că incidenţa sancţiunii apare în situaţia clauzelor standard, stabilite de una dintre părţi fără a fi negociate cu cealaltă parte".

În accepţiunea recurentei-reclamante, sancţiunea "lipsirii de efecte" nu există ca instituţie juridică distinctă de nulitate. Nulitatea însăşi reprezintă "acea sancţiune de drept civil care lipseşte actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă".

Distincţia făcută de instanţa de apel între nulitate şi lipsire de efecte este artificială şi lipsită de suport juridic. Sancţiunea care intervine în cazul inserării unor clauze neuzuale neacceptate în mod distinct de către cealaltă parte este aceea a nulităţii absolute a respectivelor clauze.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, clauza compromisorie conţinută în art. 23 (respectiv, în art. 24 în forma din anul 2014) din contractul P0154, nu reprezintă rezultatul voinţei liber exprimate de ambele părţi de a supune litigiile rezultate din contract spre soluţionare Comisiei de Arbitraj constituite la nivelul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, ci reprezintă o clauză standard, inserată ca atare în modelul de contract ce constituie Anexa la Ordinul comun al Ministrului Sănătăţii şi al Preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 1723/950/2011 şi de la care furnizorul de servicii medicale nu are posibilitatea să deroge.

O asemenea clauză compromisorie nu produce efecte atâta timp cât nu este acceptată expres în scris de către furnizorul de servicii medicale, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1203 din C. civ.. Clauzele contractului nu au fost şi nu puteau fi negociate, înscrisurile depuse la dosarul cauzei demonstrând contrariul.

S-a mai arătat că nu putea exista consimţământul furnizorului de servicii medicale în a deferi toate litigiile din contractul încheiat cu CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE A MUNICIPIULUI BUCUREŞTI unei instanţe arbitrale create prin ordin emis de Ministrul Sănătăţii Publice, aşadar, de conducătorul structurii administrative în subordinea căreia intimata-pârâtă se află, spre a fi soluţionate de arbitri pe care nu are posibilitatea să îi desemneze în mod liber, ci numai de pe o listă agreată de aceeaşi entitate.

Clauza compromisorie a cărei nulitate absolută s-a solicitat a fi constatată permite intimatei-pârâte să obţină un titlu executoriu împotriva recurentei-reclamante, recurgând la o jurisdicţie privată, organizată în cadrul aceleiaşi structuri administrative ca şi intimata-pârâtă (este vorba de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate), fără cele mai elementare garanţii de imparţialitate şi independenţă.

Sunt nesocotite astfel atât normele legale imperative ce reglementează competenţa materială a instanţelor judecătoreşti, cât şi prevederile art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care reglementează, ca drept fundamental, dreptul de acces la o instanţă.

Raporturile dintre părţi sunt guvernate de un contract-cadru, astfel cum acesta este definit de art. 1176 din C. civ., însă, în acelaşi timp, contractul întruneşte toate caracteristicile unui contract de adeziune - noţiune definită de art. 1175 din C. civ.

Dacă, în sine, contractul de adeziune, ca specie de contract, nu ridică probleme de legalitate, legiuitorul recunoscând atât existenţa, cât şi valabilitatea sa, nu acelaşi lucru este valabil pentru clauza compromisorie inserată într-un asemenea contract, acesteia lipsindu-i un element esenţial pentru formarea sa valabilă - voinţa cocontractantului, liber şi valabil exprimată de a supune arbitrajului litigiile decurgând din contract.

Potrivit doctrinei, clauza compromisorie este în sine un contract, fundamentat pe acordul de voinţă al părţilor de a supune litigiul spre soluţionare unei instanţe arbitrale în locul celei de drept comun.

Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 1202 din C. civ., reţinând că nu este vorba despre o clauză standard, dar şi a dispoziţiilor art. 1203 din C. civ., întrucât a considerat că nu operează nulitatea absolută a clauzei arbitrale astfel stipulate.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE A MUNICIPIULUI BUCUREŞTI a transmis la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, având în vedere că motivele de recurs nu se încadrează în cazurile de nelegalitate pentru care se poate solicita casarea hotărârii. Pe fond, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinare la data de 22 octombrie 2021, solicitând respingerea excepţiei nulităţii recursului, ca neîntemeiată. De asemenea, a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimata-pârâtă, acestea fiind nefondate.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să-şi exercite acest drept.

Prin încheierea din 10 martie 2022 s-a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de către intimata-pârâtă CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE A MUNICIPIULUI BUCUREŞTI, s-a admis, în principiu, recursul declarat de către recurenta-reclamantă A. S.R.L., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la 26 mai 2022, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă A. S.R.L., deşi a invocat în susţinerea recursului motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., criticile părţii pot fi analizate numai din perspectiva cazului de nelegalitate care sancţionează hotărârea pronunţată cu încălcarea normelor de drept material.

Invocarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. a fost făcută în mod formal, fără dezvoltarea şi argumentarea acestui motiv de casare. De altfel, în finalul cererii de recurs, recurenta-reclamantă A. S.R.L. nici nu mai indică motivul de casare care vizează încălcarea regulilor de procedură.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă la aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată, interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept, aspecte care nu pot fi reţinute în cauză.

Pentru ca susţinerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.

Totodată, se poate lesne observa că aşa-zisele critici de nelegalitate nu reprezintă altceva decât o reluare a susţinerilor formulate în calea de atac a apelului declarat de reclamantă împotriva sentinţei primei instanţe, însă, chiar dacă ne aflăm în situaţia în care, prin decizia instanţei de apel, a fost menţinută soluţia tribunalului, criticile de nelegalitate trebuiau să vizeze exclusiv considerentele Curţii de Apel Bucureşti, fiind necesar ca autoarea recursului să arate, în concret, în ce au constat greşelile de judecată săvârşite de însăşi instanţa de apel.

Argumentele legate de clauza compromisorie conţinută în art. 23 (respectiv, în art. 24 în forma din anul 2014) din contractul P0154, care, în opinia recurentei-reclamante, nu reprezintă rezultatul voinţei liber exprimate de ambele părţi de a supune litigiile rezultate din contract spre soluţionare Comisiei de Arbitraj constituite la nivelul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, ci reprezintă o clauză standard, inserată ca atare în modelul de contract ce constituie Anexa la Ordinul comun al Ministrului Sănătăţii şi al Preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 1723/950/2011 şi de la care furnizorul de servicii medicale nu are posibilitatea să deroge, au fost prezentate de autoarea recursului şi în faţa instanţei de apel, iar această instanţă le-a analizat şi le-a respins.

Partea nu poate solicita instanţei de recurs reaprecierea aceloraşi argumente prin care se tinde de fapt la înlăturarea clauzei compromisorii din contract, aspect ce nu poate fi analizat din perspectiva cazului de casare invocat pentru că nu reprezintă o situaţie de încălcare sau aplicare greşită a unei norme materiale.

Este lipsită de fundament critica recurentei-reclamante, potrivit căreia o asemenea clauză compromisorie nu produce efecte, atâta timp cât nu este acceptată expres în scris de către furnizorul de servicii medicale, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1203 din C. civ.

Sub acest aspect, instanţa de prim-control judiciar a constatat că nu se poate reţine faptul că ar fi avut loc o negociere cu privire la clauzele contestate, atât timp cât acestea au fost stipulate în baza actului normativ menţionat, dar o atare împrejurare nu este în măsură să atragă incidenţa art. 1203 din C. civ., deoarece nu este vorba despre clauze impuse de către una dintre părţi, ci despre clauze impuse de lege în sens larg.

Aşadar, nu poate fi vorba de greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1202 şi a art. 1203 din C. civ., contractul părţilor fiind valabil încheiat în forma ofertei urmate de acceptare, inclusiv sub aspectul clauzei compromisorii.

Faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu respectarea normelor de drept material, nefiind astfel incident cazul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză de recurenta-reclamantă A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1480 A din 5 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 mai 2022.