Tort claim quashed and remanded for fresh hearing over breached adversarial principle on evidence.

Şedinţa publică din data de 23 mai 2023

Circumstanţele litigiului în faţa instanţelor de fond:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 8 mai 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei B. la restituirea sumelor de 95.595,74 euro şi 78.971,35 dolari americani, în temeiul clauzei stipulate la art. 19 din Condiţiile generale ale poliţei de asigurare.

În fapt, reclamanta a susţinut în esenţă că pârâta a obţinut de la reclamantă, în mod fraudulos, decontarea unor servicii medicale, în temeiul contractului de asigurare dintre părţi, prevalându-se de documente medicale falsificate, care atestau servicii medicale care, în realitate, nu au fost prestate, iar în drept, cererea a fost întemeiată dispoziţiile art. 1357 C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală.

Prin sentinţa civilă nr. 97/17 ianuarie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. şi a obligat-o pe pârâtă la restituirea către reclamantă a sumelor de 95.595,74 euro şi 78.971,35 dolari americani.

Împotriva sentinţei primei instanţe, B. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac, anularea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, pentru nelegala sa citare la judecarea procesului şi pentru motivul că prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, iar pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiate.

Prin încheierea din 26 februarie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a amânat pronunţarea pentru data de 12 martie 2019.

Prin decizia civilă nr. 632 din 9 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B. împotriva sentinţei primei instanţe, pe care a schimbat-o în integralitate, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut în esenţă că pârâta-apelantă a fost citată în faţa instanţei de fond cu respectarea exigenţelor de procedură iar critica privind nelegala sa citare nu este fondată. Pe fond, reevaluând întreg probatoriul administrat, instanţa de apel a conchis că nu se poate reţine caracterul cert al creanţei invocată de reclamantă şi nici certitudinea încasării sumelor în contul bancar al pârâtei, pentru a putea fi obligată aceasta din urmă la restituirea sumelor pretins plătite de către reclamanntă.

Împotriva deciziei civile nr. 632/9 aprilie 2019 şi a încheierii de şedinţă din 26 februarie 2019, a declarat recurs reclamanta A. solicitând casarea deciziei atacată şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel - Curtea de Apel Bucureşti.

În motivarea recursului, pârâta-recurentă a redat pe scurt starea de fapt, modul de derulare a procesului în faţa instanţelor de fond precum şi soluţiile pronunţate în primă instanţă şi în apel, susţinând incidenţa mai multor motive de nelegalitate ale hotărârii atacate, subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Cu privire la motivele de casare subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamanta-recurentă a invocat patru aspecte apreciate a fi neregularităţi procedurale ce se subsumează acestui motiv de nelegalitate.

Dintr-o primă perspectivă, susţinut că, prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a încălcat limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii prin cererea de apel, respectiv încălcarea dispoziţiilor procedurale prevăzute de art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) C. proc. civ.

În acest sens, invocând principiul dublului grad de jurisdicţie consacrat de normele C. proc. civ., precum şi principiile care limitează caracterul devolutiv al apelului, consacrate de art. 477 şi art. 478 C. proc. civ. - tantum devolutum quantum apellatum şi tantum devolutum quantum iudicatum (devoluţiunea operează în limitele fixate prin cererea de apel şi numai în limitele a ceea ce s-a judecat prin hotărârea atacată) - reclamanta a susţinut că instanţa de apel era datoare să judece apelul în limitele fixate prin cererea de apel de către pârâta-apelantă.

Din această perspectivă, reclamanta a subliniat că pârâta-apelantă a solicitat, prin apelul declarat, anularea sentinţei primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar pe fond respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată iar argumentele apelantei-pârâte au fost două:

- judecarea cauzei de către prima instanţă în lipsa părţii (a pârâtei) care nu ar fi fost legal citată;

- soluţionarea procesului de către prima instanţă fără a intra în cercetarea fondului.

În acest context, reclamanta-recurentă a susţinut că instanţa de apel a înfrânt regula procedurală consacrată de art. 477 alin. (1) C. proc. civ. şi a pronunţat o soluţie întemeindu-se pe alte motive decât cele relevate de către pârâta-apelantă, întrucât:

- a respins critica referitoare la nelegala citare a pârâtei la proces;

- nu a analizat motivul referitor la necercetarea fondului cauzei;

- a analizat şi criticat din oficiu sentinţa atacată invocând motive de apel proprii, pe care le-a apreciat întemeiate, referitoare la greşita aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 255 alin. (2) C. proc. civ., fără a le pune în discuţia părţilor, schimbând în integralitate soluţia primei instanţe în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

În aprecierea recurentei-reclamante, instanţa de apel a înfrânt prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. întrucât a respins unul din motivele de apel, nu l-a analizat pe cel de-al doilea şi a a desfiinţat soluţia primei instanţe pentru alte motive decât cele invocate de pârâta-apelantă.

În al doilea rând, recurenta a apreciat că aceleaşi prevederi au fost înfrânte deoarece pârâta-apelantă a solicitat anularea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, în timp ce instanţa de apel a pronunţat o altă soluţie, aceea de schimbare în tot a soluţiei primei instanţe.

În al treilea rând, recurenta a susţinut că, prin hotărârea pronunţată în apel, au fost înfrânte şi prevederile art. 479 alin. (1) C. proc. civ. conform cărora instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii, de către prima instanţă, întrucât, în speţă, instanţa de apel a a procedat la verificarea stării de fapt şi a modului de aplicare a legii, dincolo de limitele stabilite de pârâtă prin cererea de apel.

Subliniind posibilitatea instanţei de apel de a invoca din oficiu motive de ordine publică, conform art. 479 alin. (1) teza finală C. proc. civ., recurenta a susţinut însă că aspectele referitoare la pretinsa aplicare greşită, de către prima instanţă, a prevederilor art. 255 alin. (2) C. proc. civ., nici nu au fost puse în discuţia părţilor şi nici nu reprezentau motive de ordine publică, astfel că aceste chestiuni nu puteau fi analizate decât dacă erau criticate prin cererea de apel.

Pe de altă parte, subsumat aceluiaşi motiv de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamanta-recurentă a susţinut că, prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a încălcat şi principiul limitelor efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a judecat în faţa primei instanţe, respectiv înfrângerea prevederilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Reamintind că, potrivit acestor dispoziţii legale, în apel nu se vor putea folosi alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate în primă instanţă sau prin cererea de apel, ori prin întâmpinarea la apel, recurenta a susţinut că instanţa de apel, fără a pune în discuţia părţilor şi fără ca aceste aspecte să fi fost invocate la fond ori prin cererea de apel, a valorificat prevederi legale şi mijloace de apărare, din oficiu, doar cu ocazia deliberării, după cum urmează:

- disoziţiile art. 1499 C. civ. în ce priveşte dovada plăţilor de către recurenta A. dar şi prevederile art. 1504 alin. (1) şi (2) C. civ. privind dovedirea plăţilor efectuate prin transfer bancar;

- faptul că A. nu ar fi dovedit că ar fi achitat sumele datorate conform contractului de asigurareşi a documentelor medicale comunicate în dovedirea serviciilor medicale de care ar fi beneficiat pârâta;

- necesitatea depunerii tuturor formularelor de despăgubire aferente facturilor false, nefiind suficiente depunerea formularelor de despăgubire cu titlu exemplificativ;

- neidentificarea exactă a debitelor care au fost stinse prin creditarea contului pârâtei B. şi, prin urmare, nedovedirea caracterului cert al creanţei.

Printr-o a treia critică subsumată aceluiaşi motiv de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea, de către instanţa de apel, a principiului oralităţii şi al contradictorialităţii, consacrate de art. 14 şi art. 15 C. proc. civ., ceea ce antrenează sancţiunea nulităţii prev. de art. 174 alin. (2) C. proc. civ., prin aceea că, cu ocazia cuvântului în dezbaterea apelului, a pus în discuţia părţilor numai motivele de apel invocate de pârâta-apelantă, legate de pretinsa nelegală citare a sa în faţa primei instanţe şi de necercetarea de către prima instanţă a fondului pricinii, fără să acorde cuvântul asupra fondului litigiului, adică asupra fondului cererii de chemare în judecată.

Învederând că instanţa de apel s-a pronunţat asupra fondului din oficiu, în mod nepublic şi necontradictoriu, recurenta a susţinut că prin hotărârea pronunţată au fost înfrânte regulile ce asigură contradictorialitatea procedurii înscrise în art. 14 alin. (4)-(6) C. proc. civ., făcând trimitere în acest sens şi la o soluţie de practică judiciară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (decizia civilă nr. 3245/2004 a secţiei Comerciale a instanţei supreme), conform căreia înfrângerea regulilor ce asigură oralitatea şi contradictorilitatea procedurii atrage sancţiunea nulităţii hotărârii.

Nu în ultimul rând, subsumat aceluaşi motiv de casare - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat regulile stabilite de art. 479 alin. (2), art. 480 alin. (2) coroborate cu art. 22 alin. (2) şi (6) precum şi cu art. 6 C. proc. civ.

În această privinţă, recurenta a reamintit că prima instanţă a considerat suficiente, din punct de vedere probator, documentele depuse în susţinerea pretenţiilor, apreciind că nu mai este utilă cauzei emiterea unei adrese către C. care să confirme creditarea efectivă a conturilor pârâtei cu sumele plătite de reclamantă, considerând pe de altă parte, că, deşi nu au fost depuse documente cu privire la întreaga sumă solicitată, pretenţiile pot fi considerate dovedite ca urmare a necontestării lor de către pârâta B..

În acest context, recurenta a apreciat că instanţa de apel, cenzurând raţionamentul primei instanţe cu privire la aplicarea prevederilor art. 255 alin. (2) C. proc. civ. referitoare la proba faptelor necontestate, ar fi trebuit fie să admită numai în parte cererea reclamantei, în măsura dovedirii pretenţiilor, fie să pună în discuţie oportunitatea suplimentării probaţiunii, în măsura în care a apreciat, contrar concluziei primei instanţe, că probele administrate la fond nu sunt suficiente iar nu să reţină că reclamanta nu a solicitat probe noi în apel. Dimpotrivă, recurenta a susţinut că, în absenţa vreunei critici concrete a pârâtei-apelante, instanţa de apel a construit din oficiu o întreagă argumentaţie în favoarea pârâtei, combătând şi reinterpretând probaţiunea şi acţionând mai degrabă ca un avocat al pârâtei, făcând apărarea acesteia şi negând dreptul reclamantei de a combate această apărare.

Relativ la motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că prin hotărârea atacată au fost încălcate normele de drept material, respectiv dispoziţiile art. 1504 şi art. 1499 C. civ., apreciind, pe de altă parte, în mod eronat că formularele de despăgubire sunt relevante pentru dovedirea plăţilor efectuate către intimata-pârâtă.

Recurenta a făcut o analiză a modului în care instanţa de apel a făcut aprecierea probaţiunii administrate în cauză, criticând concluzia acesteia cu privire lipsa dovezii privind efectuarea plăţilor către pârâtă. În acest sens, a susţinut că nu era necesară o confirmare directă din partea C. cu privire la încasarea sumelor în conturile pârâtei în contextul în care, conform art. 1499 C. civ. dovada plăţii se face prin orice mijloc de probă iar potrivit art. 1504 alin. (1) C. civ. dacă plata se face prin virament bancar, ordinul de plată semnat de debitor şi vizat de instituţia de credit plătitoare prezumă efectuarea plăţii, până la proba contrară. În aprecierea recurentei, dovada plăţii este cu atât mai evidentă cu cât, pe lângă prezumţia instituită de lege, la dosarul s-au depus un schimb de mesaje prin e-mail cu C. - instituţia bancară plătitoare - care a confirmat că toate sumele au fost creditate în contul pârâtei B..

Cu privire la prevederile art. 1504 alin. (2) C. civ., conform cărora debitorul are oricând dreptul să solicite instituţiei de credit a creditorului o confirmare, în scris, a efectuării plăţii prin virament, această confirmare făcând dovada plăţii, recurenta-reclamantă a susţinut că legea instituie un drept al debitorului iar nu o obligaţie, astfel că nu avea obligaţia de a depune la dosar o confirmare a încasării sumelor din partea instituţiei bancare la care avea deschis contul pârâta, aşa cum a statuat instanţa de apel.

Nu în ultimul rând, reclamanta-recurentă a susţinut că prevederile legale cuprinse în art. 1504 C. civ. nu sunt incidente în cauză deoarece, în raport de prevederile art. 2638 C. civ. şi a faptului că reclamanta are sediul în Regatul Unit al Marii Britanii, actul juridic unilateral al plăţii sumelor de bani este guvernat de legea din regatul Unit iar nu de legea românească astfel că şi dovada plăţii trebuie făcută tot din perspectiva legii britanice, nefiind incident art. 1504 C. civ.

Prin întâmpinarea depusă în recurs, intimata-pârâtă B. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Prezentând pe scurt istoricul litigiului şi hotărârile instanţelor de fond, pârâta/intimată a învederat că locuieşte în Statele Unite ale Americii, unde a locuit şi pe perioada derulării procesului la prima instanţă, iar nu la adresa din Bucureşti unde a fost citată.

Cu privire la susţinerile recurentei, intimata a învederat că, în afara nelegalei sale citări la prima instanţă, prin apelul declarat a invocat şi motive de netemeinicie a sentinţei vizând lipsea unei cercetări amănunţite a cauzei de către instanţa de fond, precum şi aspecte referitoare la admiterea în integralitate a pretenţiilor deşi s-a constatat din probaţiune că nu rezultă achitarea tuturor sumelor indicate de reclamantă, greşita admitere a acţiunii reclamantei şi nesocotirea de către prima instanţă a prevederilor art. 249 C. civ. referitoare la sarcina probei.

Apreciind că recurenta formulează critici contradictorii de vreme ce susţine, pe de o parte, că una din criticile din apel nu ar fi fost analizată de instanţa de apel, iar pe de altă parte, menţionează că ambele aceste critici ar fi fost respinse, pârâta-intimată a apreciat că decizia atacată este legală şi temeinică întrucât reclamanta nu a dovedit temeinicia pretenţiilor reclamate.

În opinia intimatei, părţilor li s-a pus în discuţie toate criticile din apel iar critica recurentei este nefondată şi prin raportare la cele consemnate în încheierea de şedinţă de la ultimul termen de judecată, din care rezultă că părţile au pus concluzii inclusiv pe temeinicia soluţiei primei instanţe, când pârâta a susţinut inexistenţa dovezilor din care să rezulte temeinicia acţiunii iar reclamanta a pus concluzii contrare.

Cu privire la pretinsa încălcare a principiului consacrat de art. 478 alin. (2) C. proc. civ., intimata a susţinut că această dispoziţie nu trebuie interpretată izolat, subliniind că, potrivit doctrinei, pot fi aduse şi mijloace de apărare, motive sau dovezi, altele decât cele indicate în apel sau întâmpinare, atâta vreme cât ele nu conduc la schimbarea calităţii părţilor în apel, a cauzei sau a obiectului judecăţii şi nici nu constituie o pretenţie nouă în apel.

Subliniind că instanţa de apel, datorită efectului devolutiv al apelului, are competenţa de a da o dezlegare pe fondul pretenţiilor deduse judecăţii, intimata a susţinut că este firesc ca argumentarea concretă şi raţionamentul logico-juridic ce stau la baza soluţiei să fie dezvoltate în considerentele hotărârii atacate.

Intimata a combătut critica recurentei referitoare la încălcarea principiului oralităţii şi al contradictorialităţii - art. 14 alin. (4) şi (6) şi art. 15 C. proc. civ. - susţinând că, prin apelul declarat a invoca lipsa dovezilor şi pronunţarea unei soluţii netemeinice de către prima instanţă iar instanţa de apel a pus în discuţia părţilor toate aspectele, fiind amânată şi pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise.

Cu referire la critica de nelegalitate vizând modul de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 255 C. proc. civ., intimata a susţinut că, simpla împrejurare că prima instanţă a respins proba cu emiterea unei adrese către C. ca nefiind utilă cauzei, nu conduce automat la concluzia că instanţa de fond a apreciat probele de la dosar ca fiind suficiente, o dovadă în acest sens fiind considerentele primei instanţe care a reţinut că din înscrisurile anexate de reclamantă nu rezultă achitarea în întregime a sumelor solicitate prin cererea de chemare în judecată.

În această privinţă, invocând prevederile art. 249 C. proc. civ. referitoare la partea căreia îi revine sarcina probei, intimata a apreciat că, în mod corect, instanţa de apel a conchis că prima instanţă a dat relevanţă, în mod greşit, dispoziţiilor art. 255 alin. (2) C. proc. civ. Tot în privinţa acestei critici a recurentei, intimata a făcut trimitere la dispoziţiile art. 254 alin. (6) C. proc. civ. conform cărora părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii, apreciind că aceste prevederi legale, precum şi normele de la art. 249, art. 254 alin. (1), art. 10 alin. (1) şi art. 12 alin. (1) C. proc. civ., referitoare la sarcina probei, termenele în care probele trebuie propuse, la obligaţia de a proba pretenţiile deduse judecăţii precum şi la obligaţia de exercitare a drepturilor procesuale cu bună credinţă au fost nesocotite tocmai de către reclamanta-recurentă.

Intimata a apreciat neîntemeiată şi susţinerea recurentei conform căreia acţiunea ar fi trebuit admisă numai în parte, apreciind că o astfel de soluţie ar fi fost nelegală de vreme ce în cauză nu s-a probat faptul că plăţile efectuate de reclamantă ar fi fost în executarea contractului de asigurare şi nici că sumele cu care ar fi fost alimentat contul pârâtei ar putea fi asociate cu plăţile efectuate de reclamantă astfel că nu se poate vorbi despre individualizarea sumelor cu privire la care nu există înscrisuri pentru dovedirea plăţii.

În aprecierea intimatei, reclamanta este cea care a ales să depună doar exemplificativ înscrisuri în dovedirea pretenţiilor sale, în faţa primei instanţe şi a ales să nu solicite complinirea probatoriului în apel, deşi avea această posibilitate procedurală.

Cu privire la critica subsumată motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata a susţinut caracterul nefondat al criticii, făcând o analiză a probatoriului administrat şi susţinând că reclamantei îi revenea sarcina nu doar de a face dovada că a efectuat plăţi în contul pârâtei B. ci şi să probeze toate susţinerile sale din cererea de chemare în judecată.

Contrar susţinerilor recurentei, intimata a apreciat că instanţa de apel nu a reţinut vreo obligaţie în sarcina reclamantei de a prezenta extrase de cont eliberate de bancă, ci doar a constatat că aceasta avea această posibilitate dar a ignorat-o.

Cât priveşte susţinerea referitoare la incidenţa normelor de drept material britanice, intimata a învederat că acest argument a fost invocat pentru prima dată în recurs şi că anterior, reclamanta/recurentă însăşi a invocat prevederile art. 1504 C. civ. în cererea comunicată C. de furnizare a unei confirmări scrise privitor la încasarea plăţilor efectuate.

În consecinţă, intimata a apreciat că, în mod judicios, instanţa de apel a concluzionat că, prin corespondenţa e-mail, dintre recurentă şi x@x.com, s-a dovedit doar alimentarea contului pârâtei cu mai multe sume în diverse monede, dar care nu pot fi asociate plăţilor efectuate de reclamantă şi nici că ele au fost făcute în executarea contractului de asigurare şi exclusiv pentru serviciile medicale prestate de cei 6 furnizori indicaţi.

În probaţiune, intimata a solicitat proba cu înscrisuri şi orice alte probe a căror necesitate ar rezulta din dezbateri.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la dosar, recurenta-reclamantă a reiterat criticile, motivele şi argumentele expuse în cererea de recurs, susţinând că, prin motivele prezentate, legate de şederea sa în Statele Unite ale Americii, intimata a invocat critici la adresa deciziei din apel fără însă a formula vreun recurs principal sau unul incident, solicitând ca, în ipoteza în care aceste susţineri vor fi calificate ca un recurs incident, să pună în vedere intimatei să timbreze recursul şi să îl respingă ca nefondat. Recurenta a reluat argumentele din recurs privitoare la cele cinci motive de nelegalitate invocate, dezvoltându-le prin prezentarea în concret a unor exemple din actele procedurale emanate de la instanţă ori de la partea adversă care susţin cele afirmate în cererea de recurs, accentuând asupra a două aspecte:

- intimata nu a pus concluzii cu privire la temeinicia cererii de chemare în judecată, nu a solicitat nicio probă, reiterând constant că îşi va face apărarea după anularea sentinţei şi rejudecarea pricinii;

- instanţa de apel nu a dat cuvântul şi nici părţile nu au pus concluzii cu privire la existenţa sau inexistenţa dovezilor în susţinerea cererii de chemare în judecată, respectiv cu privire la temeinica pe fond a susţinerilor reclamantei.

Ulterior, înaintea ultimului termen de judecată, pârâta-intimată a depus la dosar note scrise prin care a invocat excepţia necompetenţei generale a instanţelor române de a soluţiona litigiul.

Făcând trimitere la prevederile art. 130 C. proc. civ. conform cărora necompetenţa generală a instanţelor poate fi invocată în orice stare a pricinii, intimata a invocat în susţinerea excepţiei o clauză din poliţa de asigurare conform căreia, dacă nu este specificată nicio lege în poliţa de asigurare, aceasta va fi interpretată în conformitate cu legile Anglieişi va fi supusă jurisdicţiilor neexclusive ale curţilor din Anglia şi Ţara Galilor. Precizând că în cuprinsul poliţei se indică expres faptul că legea aplicabilă este legea irlandeză, intimata-pârâtă a susţinut că legea aplicabilă fondului litigiului este legea irlandeză iar, din punct de vedere al competenţei de soluţionare, aceasta aparţine curţilor din Anglia şi Ţara Galilor.

În plus, prin aceeaşi note scrise a solicitat obligarea recurentei de a depune la dosarul originalul tuturor înscrisurilor depuse în susţinerea recursului, sub sanţiunea neluării lor în seamă, în acord cu prevederile art. 292 C. proc. civ.

Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie asupra recursului declarat:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte apreciază că excepţia necompetenţei instanţelor române în soluţionarea litigiului nu poate fi primită. Este adevărat că, potrivit art. 1071 alin. (2) C. proc. civ. "necompetenţa internaţională a instanţei române poate fi invocată în orice stare a procesului, chiar şi direct în căile de atac".

Aceste dispoziţii legale trebuie însă interpretate şi aplicate în primul rând, în acord cu rigorile de derulare ale procesului, eventualele excepţii de ordine publică care tind la desfiinţarea hotărârii pronunţate în apel, putând fi deferite spre examinare instanţei de recurs doar printr-un recurs principal sau un recurs incident, singurele demersuri procedurale prin care o hotărâre pronunţată în apel poate fi criticată şi desfiinţată. În ipoteza în care partea nu declară însă recurs, ea mai justifică interes a invoca, în acest stadiu procesual, numai acele excepţii de ordin publică ce tind la respingerea sau paralizarea soluţionării recursului declarat de partea adversă.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 1071 alin. (2) C: pr.civ. trebuie interpretate şi aplicate în acord cu dispoziţiile art. 1067 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora, cu excepţia cazurilor în care prin lege se dispune altfel, instanţa română în faţa căreia pârâtul este chemat rămâne competentă de a judeca cererea, dacă pârâtul se prezintă în faţa instanţei şi formulează apărări în fond, fără a invoca excepţia de necompetenţă, cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului în faţa primei instanţe.

Pe cale de consecinţă, întrucât pârâta nu a invocat excepţia de necompetenţă a instanţei române, până la terminarea cercetării judecătoreşti în faţa primei instanţe, iar litigiul nu face parte din categoria celor care sunt excluse absolut din competenţa internaţională a instanţelor române, Înalta Curte apreciază că în stadiul procesual al recursului această excepţie a fost invocată tardiv, excepţia fiind şi lipsită de interes legitim, în sensul art. 33 C. proc. civ., de vreme ce a fost invocată în recursul părţii adverse şi ar avea ca finalitate desfiinţarea unei hotărâri pronunţată asupra fondului (decizia din apel), care este pe deplin favorabilă pârâtei-intimate.

Analizând decizia atacată din perspectiva criticilor aduse prin motivele de recurs şi a argumentelor prezentate prin întâmpinare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că recursul este fondat, fiind prezent motivul de casare prev. de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Cu privire la criticile subsumate motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat 4 critici de nelegalitate.

Prima critică a recurentei, legată de încălcarea efectului devolutiv al apelului, din perspectiva limitelor stabilite de apelantă prin apelul declarat, nu poate fi reţinută.

Astfel, din lectura cererii de apel, Curtea observă că apelanta-pârâtă B. a solicitat, în principal, anularea sentinţei primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare, invocând în acest sens o pretinsă nelegală citare a sa în faţa tribunalului precum şi o pretinsă necercetare a fondului cauzei de către prima instanţă. În egală măsură însă, în subsidiar, apelanta a formulat expres şi solicitarea de respingere, pe fond, a cererii ca neîntemeiată, invocând în acest sens o lipsă de preocupare a primei instanţe în cercetarea amănunţită a cauzei, o eronată apreciere a probatoriului de către prima instanţă, o lipsă a rolului activ a acesteia, contrar prevederilor art. 22 C. proc. civ., precum şi o nesocotire a regulii privind sarcina probei în procesul civil, consacrată de art. 249 C. proc. civ.

În aceste condiţii, chiar dacă exprimarea apelantei-pârâte, în formularea solicitărilor adresate instanţei de apel, nu se bucură cel mai ridicat nivel de claritate, este evident că aceasta a criticat hotărârea în ansamblul său, atât din perspectiva unor aspecte de nelegalitate procedurală, cât şi în ce priveşte legalitatea şi temeinicia soluţiei la care s-a oprit prima instanţă după evaluarea probatoriului administrat.

În aceste condiţii, este pe deplin aplicabil principiul înscris la art. 477 alin. (2) C. proc. civ. conform căruia "devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil".

Prin urmare, simpla nemulţumire a apelantei exprimată cu privire la modul de interpretare şi de apreciere de către prima instanţă a probatoriului administrat, însoţită de solicitarea de respingere pe fond a cererii de chemare în judecată, a fost suficientă pentru a permite instanţei de apel, în virtutea principiului devolutiv al apelului, o reanalizare a probelor administrate, cu posibilitatea de a aprecia în ce măsură nemulţumirea pârâtei-apelante este întemeiată sau, dimpotrivă, concluzia instanţei de fond se bucură de legalitate şi temeinicie.

Faptul că apelanta nu a menţionat expres că solicită "schimbarea sentinţei atactate", referindu-se doar la anularea acesteia în raport de motivele principale invocate, nu deschide calea părţii adverse de a specula această omisiune din cererea de apel. Din simpla împrejurare că apelanta a solicitat, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, se poate deduce că, în subsidiar aceasta a avut în vedere schimbarea hotărârii atacate, singura care putea conduce la soluţia solicitată, aceea de respingere în integralitate, pe fond, a pretenţiilor reclamantei. Faptul că în faza dezbaterilor procesuale, apelanta-pârâtă a insistat asupra solicitării principale şi a primelor motive invocate, nu schimbă datele problemei, fiind doar o chestiune de strategie procesuală, de vreme ce limitele învestirii instanţei de apel sunt fixate prin solicitările şi motivele inserate în cererea de apel iar nu prin concluziile din faza dezbaterilor orale asupra apelului declarat.

Nu poate fi primit nici argumentul referitor la analiza pretins intempestivă şi nelegală, din partea instanţei de apel, a modului în care prima instanţă a făcut aplicarea prevederilor art. 255 C. proc. civ. De vreme ce apelanta a solicitat reaprecierea întregului probatoriu administrat în cauză, susţinând că prima instanţă nu s-a aplecat în mod corespunzător asupra probelor administrate, efectul devolutiv al apelului a permis instanţei de apel să reaprecieze toate probele administrate şi să verifice în ce măsură prima instanţă a respectat regulile de administrare şi interpretare a probelor. Prin urmare, examinarea raţionamentului primei instanţe cu privire la interpretarea probatoriului s-a realizat de către instanţa de apel, nu ca urmare a invocării de către aceasta a unor motive de ordine publică, ci urmare a nemulţumirii generice exprimată de apelantă prin cererea de apel care a nu doar că a permis, ci şi a obligat instanţa de apel să realizeze această examinare.

Prin urmare, în raport de argumentele expuse, Înalta Curte apreciază că, prin hotărârea atacată, instanţa de apel nu a depăşit efectul devolutiv al apelului consacrat de art. 477 alin. (1) C. proc. civ., din perspectiva limitelor stabilite prin cererea de apel.

În ce priveşte a doua critică susumată de recurentă cazului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitoare la înfrângerea de către instanţa de apel a efectului devolutiv al apelului din perspectiva a ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, Înalta Curte constată că nici această critică nu poate fi primită.

În realitate, argumentele subsumate de către recurentă acestui motiv de nelegalitate nu privesc o escaladare de către instanţa de apel a cadrului procesual stabilit în faţa primei instanţe, privind părţile, obiectul judecăţii sau cauza acţiunii, ci o critică îndreptată împotriva argumentelor de fapt şi de drept utilizate de instanţa de apel în cadrul propriului demers de apreciere a probaţiunii administrate. Sub un prim aspect, nu se poate impune unei instanţe de fond să îşi limiteze aprecierea asupra probaţiunii administrate numai cu privire la aspectele invocate de către părţi şi nici să ignore dispoziţii legale pe care le apreciază incidente, pe motiv că niciuna din părţile litigante nu au făcut trimitere expresă la ele. Sub un al doilea aspect, simpla împrejurare că instanţa de apel a dat o interpretare proprie unor probe administrate în cauză, cu trimitere la anumite texte de lege ce au legatură cu mijloacele de probă şi cu forţa lor probantă, în măsura în care aceste aspecte nu au fost invocate expres de către partea adversă, nu echivalează cu depăşirea efectului devolutiv al apelului din perspectiva a ceea ce s-a judecat la fond.

Sunt însă fondate celelalte două critici ale recurentei-reclamante subsumate motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitoare la încălcarea, de către instanţa de apel, a principiului contradictorialităţii şi a echităţii procedurii, consacrate de art. 14 alin. (4)-(6) respectiv art. 6 C. proc. civ.

Din această perpsectivă, Înalta Curte reaminteşte că principiul contradictorialităţii, reglementat de art. 14 C. proc. civ., este un principiu fundamental al procesului civil care tinde a asigura dreptul la un proces echitabil al părţilor, aşa cum este el consacrat atât de legislaţia naţională (art. 21 alin. (3) Constituţie şi art. 6 C. proc. civ.), cât şi de normele europene (art. 6 din Convenţia Europeană asupra Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale).

Subsumat acestui principiu, C. proc. civ. prevede imperativ mai multe reguli de procedură, însă, în prezenta speţă, este invocată de către recurenta-reclamantă nesocotirea de către instanţa de apel a regulilor instituite de art. 14 alin. (4), (5) şi 6 C. proc. civ. conform cărora:

- părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu.

- instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate;

- instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Ceea ce urmăresc aceste reguli este ca instanţa de judecată, prin hotărârea pronunţată, "să nu surprindă părţile" cu aspecte de fapt sau de drept, cu împrejurări sau excepţii, care nu au fost invocate de niciuna din părţi în mod expres, nu au fost discutate ori dezbătute în contradictoriu de acestea şi cu privire la care părţile, în mod rezonabil şi pe bună-dreptate, nu se aşteaptă ca instanţa să statueze prin hotărârea ce urmează a se pronunţa.

Ignorarea acestor reguli depărtează procesul de la caracterul său echitabil deoarece partea care a pierdut rămâne cu constatarea că nu i s-a dat şansa să îşi susţină punctul de vedere cu privire la chestiunea reţinută ca fiind decisivă de către instanţă şi nici să încerce să prezinte probe concludente ori să convingă instanţa despre temeinicia susţinerilor şi argumentelor sale.

Tocmai de aceea, nesocotirea acestor reguli imperative, care au ca finalitate asigurarea caracterul echitabil al procedurii, este de natură a antrena sancţiunea nulităţii hotărârii, în sensul art. 174 şi urm. C. proc. civ., vătămarea părţii care a pierdut procesul prin hotărârea pronunţată în astfel de auspicii de nelegalitate procesuală, fiind evidentă.

Din perspectiva acestor considerente preliminare, Înalta Curte observă că o astfel de neregularitate s-a produs în faţa instanţei de apel care, a conchis, în contrast cu concluzia instanţei de fond, că probele administrate în faţa acesteia nu sunt suficiente pentru dovedirea temeiniciei pretenţiilor reclamantei, fără însă a pune în discuţia părţilor acest aspect şi fără a invita reclamanta să complinească probaţiunea, în măsura în care deţine şi alte probe concludente.

Din această perspectivă, Înalta Curte reaminteşte că scopul primordial al oricărui proces este cel al aflării adevărului, premisă indispensabilă pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice. Rolul activ al judecătorului şi prerogativele pe care le are conform art. 22 alin. (2) C. proc. civ. sunt edictate de legiuitor tocmai pentru realizarea acestui deziderat, al aflării adevărului. Aceluiaşi scop îi sunt subsumate şi dispoziţiile art. 479 alin. (2) C. proc. civ. conform cărora instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2). Aceste prerogative oferite instanţei de apel de către legiuitor sunt unelte puse la dispoziţie tocmai pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, atunci când gradul de implicare procesuală al părţilor, din diverse motive, este scăzut, existând riscul pronunţării unei soluţii nelegal şi netemeinice, asupra unei stări de fapt insuficient elucidată.

Plecând de la aceste premise, Curtea constată că reclamanta-recurentă a formulat în primă instanţă o cerere de probaţiune având ca finalitate suplimentarea dovezilor referitoare la realitatea în întinderea plăţilor făcute în favoarea pârâtei însă, în faţa primei instanţe, cererea a fost respinsă ca inutilă cauzei, prima instanţă apreciind suficient probatoriul administrat în cauză.

Într-un asemenea context, coroborat cu împrejurarea că cererea de chemare în judecată a fost admisă în faţa primei instanţe iar apelanta-pârâtă nu a formulat critici concrete şi decisive cu privire la forţa probantă a probelor administrate la fond, insistând asupra aspectelor de nelegalitate vizând nelegala citare, lipsa rolului activ al judecătorului şi lipsa unei analize amănunţite a probelor, nu se poate imputa reclamantei că în apel, nu a solicitat o complinire a probatoriului faţă de probele deja propuse şi administrate în faţa primei instanţe.

Revenea instanţei de apel, în virtutea rolului său activ în aflarea adevărului pentru justa soluţionare a cauzei, precum şi a prevederilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ. să pună în discuţie oportunitatea suplimentării probaţiunii dacă aprecia că acea concluzie a primei instanţe privind suficienţa probatoriului administrat este eronată, iar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei ar fi necesare probe suplimentare.

Pe cale de consecinţă, reproşul adresat reclamantei, prin considerentele deciziei atacate, în sensul că aceasta nu a mai reiterat în faţa instanţei de apel cererea de emitere a unei adrese către C. pentru depunerea la dosar a dovezilor privind efectuarea tuturor plăţilor prin virament bancar, este neavenit şi vătămător, în contextul în care prima instanţă a apreciat suficient probatoriul administrat, apelanta nu a criticat punctual şi concret aceste aspecte iar instanţa de apel nu a pus în gardă reclamanta cu privire la posibila insuficienţă a probatoriului administrat, deşi prevederile art. 479 alin. (2) C. proc. civ. îi confereau această posibilitate iar rolul activ şi echitatea procedurii impuneau acest lucru.

Neprocedând în acest mod, instanţa de apel a înfrânt principiul contradictorialităţii consacrat de art. 14 C. proc. civ., hotărârea pronunţată cu încălcarea acestor norme imperative fiind lovită de nulitate, în condiţiile art. 174 C. proc. civ., aspect ce antrenează cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - "prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

Având în vedere aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte va face aplicarea art. 496 C. proc. civ. şi va admite recursul declarat de A. împotriva deciziei civile nr. 632 din 9 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

În rejudecare, instanţa de apel va proceda la determinarea cu prioritate a legii aplicabile raportului juridic de drept material din perspectiva susţinerilor reclamantei şi va pune în discuţia părţilor, din oficiu, aspectele care nu sunt pe deplin lămurite prin probele administrate în cauză, în vederea completării probaţiunii cu toate dovezile care se impun în vederea aflării adevărului şi a justei soluţionări a cauzei.

În egală măsură, întrucât hotărârea va fi casată pentru aspecte de o nelegalitate procedurală, aspect ce nu mai justifică examinarea criticilor subsumate de recurentă cazului de casare prev. de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în rejudecare, ţinând cont de cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe, instanţa de apel va analiza argumentele reclamantei precum şi cele în apărare ale pârâtei, referitoare la modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1499 şi art. 1504 C. civ. în speţa dedusă judecăţii.

Având în vedere că asupra cheltuielilor de judecată urmează a se pronunţa curtea de apel, după rejudecarea apelului, în raport de solicitările părţilor şi de regulile ce decurg aplicarea din prevederilor art. 451 - 453 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 632 din 9 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 mai 2023.