National housing agency liable for damages due to undelivered turnkey apartment; appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 26 mai 2022

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 24 august 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari prin primar C., S.C. D. S.A., S.C. E. S.A., S.C. Distrigaz Sud Reţele S.R.L. şi Municipiul Bucureşti, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâţilor la plata, în solidar, a sumei de 106.000 euro echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând:

- despăgubiri în sumă de 86.000 euro, reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă pentru perioada 05.06.2010 - data efectuării raportului de expertiză, actualizată cu indicele de inflaţie;

- suma de 20.000 euro, cu titlu de daune morale;

De asemenea, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanţii A. şi B. au formulat cerere de modificare a cererii de chemare în judecată, prin care au înţeles să cheme în judecată şi pe pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, urmând ca instanţa, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună:

- în subsidiar, obligarea pârâtei ANL la despăgubiri în sumă de 86.000 euro, reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă pentru perioada 05.06.2010 - data efectuării raportului de expertiză, actualizată cu indicele de inflaţie în temeiul răspunderii contractuale;

- obligarea pârâtei ANL la suma de 20.000 euro, cu titlu de daune morale;

- obligarea pârâtei ANL la plata cheltuielilor de judecată;

Prin încheierea din 21 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune; s-au constatat prescrise pretenţiile reclamanţilor aferente perioadei anterioare datei de 24 august 2014, întemeiate pe răspunderea delictuală; s-au constatat prescrise pretenţiile aferente perioadei anterioare datei de 15 martie 2015, întemeiate pe răspunderea contractuală.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 3546/2019 din 28 noiembrie 2019, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Dezvoltării Regionale Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, E. S.A., S.C. Distrigaz Sud Reţele S.R.L., S.C. D. S.A., ca nefondată; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., aşa cum a fost modificată, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, S.C. D. S.A., E. S.A., S.C. Distrigaz Sud Reţele S.R.L., Municipiul Bucureşti, Judeţul Ilfov şi Oraşul Voluntari, ca nefondată; a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională Pentru Locuinţe, aşa cum a fost modificată; pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a fost obligată la plata către reclamanţi a sumei de 271.826 RON (cu titlu de daune materiale) şi a sumei de 5.000 RON (cu titlu de daune morale), sume ce vor fi reactualizate cu rata inflaţiei la data efectivă a plăţii; a admis în parte cererea reclamanţilor şi a fost obligată pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe la plata către reclamanţi a sumei de 12.467,53 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a luat act de faptul că pârâţii E. S.A, S.C. Distrigaz Sud Reţele S.R.L., Municipiul Bucureşti şi Judeţul Ilfov au solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată; a admis cererea pârâtului Oraşul Voluntari şi au fost obligaţi reclamanţii la plata către acest pârât a sumei de 2.380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins cererea de chemare în garanţie formulată de către pârâtul Judeţul Ilfov, în contradictoriu cu Ministerul Dezvoltării Regionale Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a formulat apel, solicitând, în principal, modificarea încheierii din 21 iunie 2018, prin care s-a admis doar în parte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, respectiv în ceea ce priveşte despăgubirile solicitate pentru lipsa de folosinţă a locuinţei anterioare datei de 15 martie 2015, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru întreaga perioadă şi, în consecinţă, respingerea acţiunii ca prescrisă. În subsidiar, a solicitat admiterea apelului, modificarea sentinţei atacate în ceea ce priveşte obligarea ANL la plata de despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a locuinţei şi daune morale, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din 20 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, deliberând, în ceea ce priveşte cadrul procesual, a constatat că, faţă de motivele de apel depuse de apelanta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe, calitate procesuală în acest dosar, în afară de apelanta-pârâtă, au intimaţii-reclamanţi A. şi B..

Prin decizia civilă nr. 1916 din 18 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva încheierii de şedinţă din 21 iunie 2018 şi a sentinţei civile nr. 3546 din 28 noiembrie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B.; s-a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că s-a respins capătul de cerere privind daunele morale, ca neîntemeiat; s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei; apelanta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe a fost obligată la plata sumei de 8.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimaţii-reclamanţi A. şi B..

La data de 27 mai 2021 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2017, recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 1916 din 18 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe a solicitat, în principal, admiterea recursului şi modificarea hotărârii recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca prescrisă, respectiv ca neîntemeiată. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Referitor la soluţionarea apelului împotriva încheierii din 21 iunie 2018 prin care a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, s-a arătat că instanţa de apel a reţinut că:

- prejudiciul invocat de reclamanţi continuă să se producă până la data la care vor fi puşi în posesie;

- fapta ilicită a pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe de a nu asigura finalizarea construcţiei şi a lucrărilor de infrastructură şi utilităţi constă într-o inacţiune continuă, ce nu s-a consumat la data împlinirii termenului de predare, ci continuă şi azi prin neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiilor contractuale şi legale;

Or, începutul prescripţiei extinctive este reglementat, în mod expres, prin lege, neputând rămâne la latitudinea părţilor sau a instanţei de judecată.

Este de necontestat că termenul de prescripţie aplicabil este cel general de 3 ani reglementat de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi trebuie calculat conform regulii prevăzute la art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ, respectiv "de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Această regulă de determinare a momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie este aplicabilă ori de câte ori se exercită o acţiune în răspundere civilă, indiferent de natura acesteia (contractuală sau delictuală).

În cauză, momentul de început al termenului de prescripţie este reprezentat de data de la care se putea cunoaşte paguba şi pe cel care răspunde de ea, care este acela al predării efective a imobilului, respectiv 31 mai 2009, moment de la care partea era îndreptăţită să ceară despăgubiri.

Astfel, de la această dată, intimaţii-reclamanţi au putut constata, în mod nemijlocit, că nu pot beneficia de folosinţa locuinţei şi, de asemenea, au putut observa consecinţele nepatrimoniale pe care faptul nepredării imobilului le-a produs asupra lor.

De la data convenită pentru predarea imobilului, intimaţii-reclamanţi trebuiau să cunoască existenţa pagubei ce le era cauzată prin lipsirea de folosinţă a imobilului, cât şi entităţile care pot fi ţinute răspunzătoare pentru repararea acestui prejudiciu, deoarece aveau deplină cunoştinţă de cadrul contractual şi de raporturile juridice stabilite în vederea edificării imobilului.

Prin urmare, termenul de prescripţie a început să curgă la data de 31 mai 2009, când a luat naştere şi dreptul la acţiune, în temeiul art. 8 din Decretul nr. 167/1958 (aplicabil, în lipsa oricărei distincţii, în materie contractuală şi în materie delictuală), termenul de prescripţie curgând neîntrerupt până la împlinrea sa, 3 ani mai târziu, anterior introducerii cererii de chemare în judecată.

Faţă de toate aceste aspecte şi, contrar opiniei instanţei de apel, autoarea căii de atac a susţinut faptul că obligaţia de plată a despăgubirii este o obligaţie unică, fiind lipsită de relevanţă modalitatea în care intimaţii-reclamanţi şi-au cuantificat despăgubirile solicitate.

Se mai impută, totodată, săvâşirea unei fapte ilicte pentru omisiunea de a îndeplini obligaţiile care ar fi creat condiţiile pentru predarea la cheie a imobilului contractat.

Împrejurarea că urmările faptei ilicite se produc continuu, în fiecare zi, contrar celor reţinute de judecătorul fondului şi menţinute de instanţa de apel, nu prezintă relevanţă din perspectiva momentului de început al prescripţiei, întrucât nu este vorba de o faptă ilicită săvârşită cu caracter continuat în fiecare zi, ci de o faptă ilicită unică, care a dat naştere unui drept unic de despăgubire, ce s-a născut la momentul predării efective a imobilului, când, astfel cum s-a arătat anterior, intimaţii-reclamanţi au putut constata că nu pot beneficia de folosinţa locuinţei.

Dacă s-ar primi opinia instanţei de apel, s-ar ajunge la situaţia în care instanţele ar putea fi sesizate cu o acţiune în repararea prejudiciului (pe ultimii trei ani anterior sesizării instanţei) după o perioadă mare de timp scursă de la producerea pagubei, ceea ce ar însemna că acţiunea devine practic imprescriptibilă.

O obligaţie este cu executare succesivă atunci când are caracter recurent, iar prestaţia trebuie realizată continuu, pe toată durata contractului sau, cel puţin, săptămânal/lunar/anual, şi nu atunci când realizarea obligaţiei unice presupune curgerea unei perioade de timp. Realizarea unor lucrări reprezintă o obligaţie uno ictu, independent de durata necesară realizării acestora.

Astfel, obligaţia de a realiza o construcţie la un anumit termen potrivit contractului de construire încheiat exclusiv între reclamant şi constructor este o obligaţie prescriptibilă, dreptul beneficiarului de a solicita predarea sau orice alte despăgubiri pentru nerealizarea locuinţei la termenul contractat neputând fi valorificat oricând, ci în cadrul termenului de prescripţie.

Mai mult, reclamanţii nu au indicat vreun impediment concret de natură obiectivă care să le fi permis să acţioneze în cadrul termenului de 3 ani care a început să curgă de la data prevăzută în contract pentru predare. Întinderea pagubei era şi ea, dacă nu determinată, măcar determinabilă pe baza aceloraşi criterii propuse de reclamanţi.

Prin urmare, contravaloarea acestei lipse de folosinţă (a prejudiciului) a devenit determinabilă la momentul la care a luat fiinţă ca faptă, unică temporal, respectiv data la care trebuia predată locuinţa, moment la care s-a născut dreptul material la acţiune al reclamanţilor în legătură cu orice aspect privind dreptul la despăgubiri pentru nepredarea locuinţei la termen.

În concluzie, dreptul material la acţiune al intimaţilor-reclamanţi s-a stins prin prescripţie raportat la obiectul cererii, întrucât nu a fost exercitat în termenul general de prescripţie de 3 ani, calculat de la data naşterii dreptului la acţiune.

Instanţa de apel nu a făcut o distincţie după natura şi obiectul contractelor deduse judecăţii şi, mai ales, nu a dat relevanţă clauzelor specific ataşate de lege acestora, care le diferenţiau sub aspectul naturii, obiectului şi efectului, devenind incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., deoarece această rezolvare reprezintă o schimbare a naturii şi conţinutului actului juridic şi, implicit a efectelor sale, care a avut ca rezultat aplicarea greşită a legii.

Aşa cum se poate observa, instanţa de apel a analizat răspunderea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe în raport de o obligaţie care nu se regăseşte în cuprinsul contractului de mandat, contract ce reprezintă temeiul atragerii răspunderii contractuale a pârâtei, părere însuşită de altfel şi de prima instanţă.

Astfel, s-a reţinut, în mod greşit, că prin contractul de mandat Agenţia Naţională pentru Locuinţe s-a obligat faţă de reclamanţi să finalizeze lucrările de construcţie, inclusiv realizarea utilităţilor şi să predea imobilul la cheie reclamanţilor.

Noţiunea de "urmărire" defineşte acţiuni de diligenţă, şi nu de rezultat. Agenţia Naţională pentru Locuinţe are astfel obligaţia de a depune toate diligenţele necesare obţinerii, atingerii unui anumit rezultat, fără a se obliga la însuşi rezultatul identificat şi stabilit prin contractul de construire.

Întinderea mandatului acordat Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe este clar definită şi stabilită, încadrându-se în limitele şi particularităţile unui mandat:

- convenţional tipic (derivă din voinţa expresă a părţilor);

- special (acordat pentru o anumită operaţiune şi o anumită perioadă de timp);

În speţă, este vorba despre un contract de mandat, cu obligaţii de diligenţă.

A urmări presupune o activitate de supraveghere, astfel că "a urmări executarea şi finalizarea construcţiei" nu poate avea acelaşi sens cu "a executa şi finaliza lucrările de construire".

O obligaţie de rezultat nu poate fi astfel definită, cu atât mai mult cu cât intimata a împuternicit Agenţia Naţională pentru Locuinţe să o reprezinte în faţa antreprenorului, preţul plătit de aceasta pentru atingerea rezultatului fiind încasat de antreprenor (constructor), şi nu de Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

Principala obligaţie a mandatarului este de a executa mandatul (obligaţie de a face) în limitele şi cu respectarea împuternicirii pe care a primit-o de la mandant, aşa cum prevede art. 1539 alin. (1) din C. civ.

Obligaţiile de mijloace sunt acelea în care debitorul are îndatorirea de a pune în valoare toate mijloacele de care dispune şi să depună toată diligenţa necesară pentru ca rezultatul dorit să se realizeze în favoarea creditorului său.

Activitatea propriu-zisă de urmărire a realizării acestor obligaţii a fost desfăşurată de Agenţia Naţională pentru Locuinţe în mod constant de-a lungul timpului, dovada în acest sens fiind înscrisurile existente la dosarul cauzei, trimise tuturor autorităţilor şi societăţilor comerciale care au competenţe şi atribuţii în executarea şi asigurarea finanţării reţelelor de utilităţi şi dotări tehnico-urbane, conform convenţiei nr. 1909/2004, precum şi în finalizarea construcţiei (construcţia este finalizată aşa cum reiese din interpelarea intimaţilor de către Curte, aspect consemnat în încheierea din data de 20 noiembrie 2020).

În mod greşit, prin hotărârea recurată, s-a reţinut că este probată culpa contractuală a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, actele îndeplinite de aceasta fiind suficiente pentru a nu se reţine o culpă în sarcina sa.

Obligaţia asumată a fost îndeplinită cu suficientă diligenţă (imobilul fiind finalizat), motiv pentru care, neatingerea rezultatului, în termenul de 24 luni (termen asumat de constructor în caz contrar fiind percepute penalităţi de întârziere conform contractului de construire de către reclamanţi), este indiferentă.

În cuprinsul încheierii din 20 noiembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în prezenta cauză, s-au consemnat următoarele:

"La interpelarea Curţii dacă casa este locuită şi dacă este finalizată, intimaţii-reclamanţi, prin avocat, arată că nu este locuită în prezent. Arată că este finalizată, dar nu se pot muta pentru că nu există apă, canalizare, curent, drumuri, şi, pentru acest motiv, nu se poate efectua recepţia lucrării ...".

Prin urmare, reiese faptul că obligaţiile stabilite în sarcina Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe prin contractul de mandat, de urmărire a executării şi finalizării lucrărilor de construire, au fost îndeplinite, realizarea utilităţilor nefiind în sarcina sa, astfel încât soluţia instanţei de obligare a ANL la plata de despăgubiri este nelegală şi netemeinică.

Un alt motiv de recurs se întemeiază pe faptul că, deşi instanţa a reţinut că în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale, a stabilit că pârâta se face culpabilă de nepredarea locuinţei la cheie cu utilităţi, menţinând soluţia instanţei de fond de admitere a acţiunii reclamanţilor având astfel drept temei, încălcarea de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe a obligaţiilor asumate în baza tuturor contractelor şi convenţiilor încheiate - la care reclamanţii nu sunt parte - sau încălcarea unor obligaţii izvorâte din lege care constituie temeiul unei răspunderi civile delictuale.

Antrenarea răspunderii contractuale a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, conform raţionamentului expus de instanţă, a fost angajată nu doar în baza contractului de mandat, ci în baza tuturor contractelor încheiate de ANL, a tuturor actelor normative care guvernează activitatea Agenţiei şi în baza tuturor relaţiilor stabilite.

Or, răspunderea contractuală are la bază neîndeplinirea unei obligaţii asumate de pârât în relaţia cu reclamantul printr-un contract, obligaţie care constituie conţinutul acelui raport juridic, pe când încălcarea oricărei alte obligaţii, izvorâte din lege sau alte raporturi juridice, străine raportului analizat, antrenează răspunderea delictuală a celui care se face vinovat de respectiva încălcare.

Faptul că părţile convenţiei nr. MM 1909 din 6 mai 2004 au convenit conform art. 1 din această convenţie să participe împreună la realizarea ansamblului de locuinţe Henri Coandă, nu poate acredita ideea că pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe i-ar reveni obligaţia de a asigura finalizarea lucrărilor în discuţie în condiţiile în care convenţia prevede expres modalitatea în care fiecare parte a convenţiei înţelege să contribuie la realizarea obiectivului şi obligaţiile asumate în acest scop, iar printre obligaţiile asumate de ANL în baza acestei convenţii nu se regăseşte o astfel de obligaţie.

Intimaţii-reclamanţi din prezenta cauză nu au mandatat Agenţia Naţională pentru Locuinţe să îi reprezinte în relaţia cu entităţile care s-au obligat a asigura proiectarea, finalizarea şi execuţia reţelelor de utilităţi, astfel încât, nu se poate imputa neexecutarea vreunei obligaţii a ANL sub acest aspect.

Conform art. 973 din C. civ. de la 1864, convenţiile n-au efect decât între părţile contractante.

Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu şi-a asumat nici contractual şi nici legal efectuarea reţelelor de utilităţi.

Nefinalizarea la termen a cartierului nu a fost determinată de acţiunea sau inacţiunea pârâtei ANL în rezolvarea problemelor ivite sau de modul defectuos de urmărire a activităţii, iar Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu poate fi răspunzătoare pentru acţiunile sau, mai ales, inacţiunile autorităţilor şi societăţilor cu atribuţii în domeniu.

De asemenea, din înscrisurile existente la dosar rezultă diligenţele întreprinse de Agenţia Naţională pentru Locuinţe pe lângă autorităţile publice, în vederea realizării utilităţilor din cartierul Henri Coandă, această obligaţie revenind în exclusivitate părţilor semnatare ale convenţiei nr. 1909/2004 sau ale contractului de cooperare din 2008, care şi-au asumat responsabilitatea realizării acestora.

Atât timp cât există părţi membre semnatare ale Convenţiei nr. 1909/2004 obligate de instanţele judecătoreşti la realizarea utilităţilor privind Cartierul Henri Coandă, acest lucru nu poate fi pus în sarcina Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe.

Prin hotărârea pronunţată instanţa a obligat Agenţia Naţională pentru Locuinţe la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, ceea ce implică şi realizarea utilităţilor, reţinând, în mod greşit, că aceasta trebuia să asigure realizarea infrastructurii şi a urbanizării cartierului Henri Coandă.

În motivare, instanţa de apel a mai reţinut greşit faptul că "ANL funcţionează ca un garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale ...".

Împrejurarea că prin intermediul Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe se derulează realizarea ansamblului de locuinţe nu are semnificaţia răspunderii exclusive a ANL pentru finalizarea acestuia, fiind evident că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale. Agenţia Naţională pentru Locuinţe poate şi trebuie să fie responsabilă pentru ceea ce şi-a asumat faţă de reclamanţi în baza contractului de mandat.

Nici reţinerea efectului puterii de lucru judecat a unor hotărâri din alte dosare, în care reclamanţii nu sunt părţi şi care nu au avut ca obiect dezlegarea unei chestiuni de drept, astfel încât să aibă caracter obligatoriu pentru toate litigiile ulterioare în care s-ar ridica această problemă, nu poate opera în cauză.

Raportând considerentele expuse în cererea de recurs la situaţia din speţă, recurenta-pârâtă a susţinut faptul că nu este îndeplinită condiţia identităţii de părţi pentru a se putea reţine efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat faţă de deciziile indicate de judecătorul apelului, intimaţii-reclamanţi nefiind parte în aceste litigii.

Potrivit raţionamentului instanţei de apel, ar fi trebuit ca aceeaşi putere de lucru judecat să existe şi cu privire la faptul că Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi-a asumat obligaţii de diligenţă şi nu poate fi obligată la plata unor daune-interese pentru întârzierea în finalizarea construcţiilor sau pentru lipsa utilităţilor.

Instanţa, nu motivează însă, care ar fi argumentul legal pentru care deciziile reţinute ar putea fi aplicate cu autoritate de lucru judecat în dosarul de faţă, iar celelalte decizii ale instanţei supreme sau ale altor instanţe de judecată, contrare acesteia, nu ar putea beneficia de acelaşi tratament.

Hotărârea este nelegală şi netemeinică şi în ceea ce priveşte prejudiciul material.

În condiţiile în care evaluarea este ipotetică, raportată la o situaţie ipotetică - imobil finalizat, într-un cartier similar, finalizat - această evaluare nu poate avea caracter de certitudine. De altfel, însăşi instanţa a reţinut, prin hotărârea pronunţată, faptul că "lipsa de folosinţă a fost evaluată ipotetic".

Pe de altă parte, nu se poate susţine faptul că prejudiciul este cert, neputându-se proba un prejudiciu real, efectiv, în condiţiile în care este generat de lipsa de folosinţă a unei locuinţe asupra căreia intimaţii-reclamanţi nu au atributul dreptului de proprietate.

Prejudiciul nu a fost dovedit. Situaţiile avute în vedere de expert şi analiza din cadrul raportului nu reprezintă o dovadă a prejudiciului, nu a fost prezentat, în cadrul expertizei, un contract de închiriere încheiat în amplasamentul Henri Coandă, nu s-au analizat contracte de închiriere valabil încheiate pentru a putea dovedi o sumă reală ce ar fi putut fi obţinută, ci doar oferte ale proprietarilor, în cartiere deloc comparabile cu cel în discuţie, fără a se avea în vederea situaţia concretă a zonei rezidenţiale, ceea ce nu probează însă un prejudiciu real, efectiv.

Cu privire la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată efectuate în faza procesuală a apelului în cuantum de 8.000 RON, recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe a solicitat instanţei diminuarea cheltuielilor de judecată solicitate de reclamanţi, constând în onorariul de avocat, conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., motivat de faptul că acest cuantum este excesiv în raport de munca prestată şi complexitatea cauzei.

În acest sens, s-a învederat că apelul s-a judecat la un termen (la data de 20 noiembrie 2020), nu s-a formulat cale de atac şi, mai mult, a fost admis apelul formulat de Agenţia Naţională pentru Locuinţe, iar sentinţa apelată a fost schimbată în parte.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Intimaţii-reclamanţi A. şi B. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei-pârâte Agenţia Naţională pentru Locuinţe la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, fără a face dovada existenţei şi întinderii lor.

Recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să-şi exercite acest drept.

Prin încheierea din 10 martie 2022 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe, stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la 26 mai 2022, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe, deşi a indicat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., criticile pot fi analizate din perspectiva cazului de nelegalitate care sancţionează hotărârea dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Menţionarea dispoziţiilor art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. a fost făcută formal, fără dezvoltarea şi argumentarea acestui motiv de casare cu trimitere la considerentele deciziei recurate şi fără indicarea tezei incidente din cuprinsul textului legal invocat.

Recurenta-pârâtă deduce controlului de legalitate a deciziei din apel greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi susţine faptul că termenul de prescripţie de 3 ani trebuie calculat conform regulii prevăzute de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel că termenul a început să curgă de la data când se putea cunoaşte paguba şi pe cel care răspunde de ea, în speţă, de la 31 mai 2009, data convenită prin contract pentru predarea, către intimaţii-reclamanţi, a imobilului.

În opinia recurentei-pârâte, instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile legale aplicabile, art. 1, art. 3 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, pronunţând o hotărâre netemeinică şi nelegală, întrucât acţiunea prin care reclamanţii au solicitat despăgubiri, a fost introdusă după expirarea termenului de prescripţie.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată neîntemeiate criticile acesteia referitoare la greşita aplicare a art. 1, art. 3 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, din perspectiva modului de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Dreptul intimaţilor-reclamanţi la despăgubiri este un drept la reparaţie ca urmare a pagubei suferite prin inacţiunea ilicită a recurentei-pârâte, care nu şi-a îndeplinit obligaţia de a preda la scadenţă o locuinţă la cheie, lipsindu-i pe reclamanţi de folosinţa imobilului contractat.

Din această perspectivă, sub aspectul regimului prescripţiei, sunt incidente dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora termenul de prescripţie curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Agenţia Naţională pentru Locuinţe a susţinut faptul că, raportat la aceste dispoziţii legale, termenul de prescripţie a început să curgă de la scadenţa obligaţiei de predare a locuinţei, întrucât la acel moment reclamanţii au cunoscut neîndeplinirea obligaţiei şi existenţa prejudiciului, iar fapta ilicită nu are caracter continuu, ci s-a consumat la data de 31 mai 2009.

Această susţinere nu este fondată.

Stabilirea momentului de la care curge termenul de prescripţie este strâns legată de dinamica relaţiilor contractuale dintre părţi. Astfel, între acestea există un raport contractual în conţinutul căruia intră obligaţia recurentei-pârâte de a preda intimaţilor-reclamanţi la scadenţă o locuinţă la cheie, obligaţie care nu a fost îndeplinită.

Potrivit dispoziţiilor art. 1021 din C. civ. de la 1864, aplicabil în speţă, partea în privinţa căreia contractul nu s-a executat poate să ceară fie executarea convenţiei, dacă aceasta mai este posibilă, fie desfiinţarea sa, cu daune-interese.

Însă, simpla depăşire a termenului contractual pentru predarea locuinţei la cheie nu are aptitudinea de a considera contractul încetat, iar în cauză, niciuna dintre părţi nu evocă o modalitate de încetare a acestuia şi nici nu neagă continuarea demersurilor de executare, finalizare şi predare către beneficiari a locuinţelor din cartierul Henri Coandă. Reclamanţii susţin faptul că, până la predarea locuinţei, suferă un prejudiciu determinat de lipsa folosinţei, ceea ce duce la concluzia că pretinsele contracte se află în derulare chiar şi după împlinirea termenului, adică sunt în executare cu întârziere.

În acest context, rezultă că simpla depăşire a termenului contractual pentru predarea locuinţei nu are ca efect încetarea contractului, niciuna dintre părţi neinvocând sancţionarea prin reziliere sau rezoluţiune a actului juridic şi necontestând continuarea demersurilor de executare, finalizare şi predare către beneficiar a locuinţei.

Conform art. 1082 din C. civ. de la 1864, debitorul obligat contractual este ţinut de plata daunelor-interese pentru executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei asumate, independent de obligaţia de executare a contractului.

Prin urmare, nu poate fi stabilit ca moment al naşterii dreptului material la acţiune al intimaţilor-reclamanţi data expirării termenului contractual de predare a locuinţei, deoarece raportarea la această dată ar fi fost corectă doar în măsura în care contractul îşi înceta efectele tot la acel moment.

Or, obligaţiile contractuale subzistă şi neîndeplinirea lor de către recurentă are un caracter continuu, în contextul demersurilor constante de realizare a obiectului contractului şi în lipsa unei manifestări de voinţă a părţilor în sensul denunţării, sub orice formă, a actului juridic.

În temeiul acestor considerente, Înalta Curte nu poate reţine nici critica recurentei privind natura unică a prejudiciului, ca fiind generat de un fenomen unic, constând în neîndeplinirea obligaţiei de predare a locuinţei la termenul convenit, întrucât, fapta ilicită imputată recurentei-pârâte Agenţia Naţională pentru Locuinţe constă într-o inacţiune continuă cu privire la urmărirea executării şi finalizării lucrărilor de construire a locuinţei şi a lucrărilor de infrastructură şi de utilităţi necesare utilizării imobilului conform destinaţiei sale.

Reclamanţii din prezenta cauză au în vedere faptul că până la predarea locuinţei vor înregistra un prejudiciu determinat de lipsa de folosinţă a acesteia, prin urmare, actul juridic se află în derulare, chiar şi după împlinirea termenului, acesta fiind în executare cu întârziere.

În consecinţă, sunt nefondate criticile recurentei-pârâte, potrivit cărora termenul de prescripţie a început să curgă de la data la care intimaţii-reclamanţi au dreptul la primirea locuinţei motivat de faptul că atunci a cunoscut atât producerea prejudiciului, cât şi persoana responsabilă, în condiţiile în care fapta ilicită constând în nepredarea locuinţei la termen reprezintă o inacţiune continuă, cu consecinţe în ceea ce priveşte prescripţia extinctivă.

Se reţine, astfel, legalitatea deciziei recurate din perspectiva menţinerii soluţiei instanţei de fond asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor, pentru capătul de cerere vizând răspunderea contractuală în raport cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

Se are în vedere, sub acest aspect, faptul că paguba invocată de intimaţii-reclamanţi se produce în mod continuu, cu fiecare zi, constând în neîndeplinirea obligaţiei de predare a locuinţei, deoarece delictul civil contractual imputat recurentei-pârâte este unul continuu; câtă vreme neîndeplinirea obligaţiei contractuale de predare a locuinţei are caracter continuu, şi dauna se produce în mod continuu, progresiv, cu fiecare zi.

Susţinerile recurentei-pârâte care ar fundamenta soluţia de admitere a prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor, ce se raportează strict la prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, fără a observa dinamica raportului contractual dintre părţi, sunt nefondate. Data expirării termenului contractual de predare a locuinţei nu poate fi reţinută ca reper al naşterii dreptului material la acţiune, deoarece această dată ar fi fost corectă doar în măsura în care neîndeplinirea obligaţiei contractuale se consuma la acelaşi moment.

Or, după cum s-a arătat, neîndeplinirea acestei obligaţii are un caracter continuu, în contextul unor demersuri constante de realizare a obiectului contractului şi în lipsa unei manifestări de voinţă din partea părţilor în sensul denunţării actului juridic.

S-a reţinut, astfel, în mod corect faptul că acţiunea reclamanţilor este supusă dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de 3 ani fiind calculat în mod regresiv, de la data sesizării instanţei, 24 august 2017, deci la 24 august 2014 fapta ilicită era în progres şi genera pagubă, chiar dacă pentru prima dată intimaţii-reclamanţi au cunoscut atât fapta, caracterul său prejudiciabil, cât şi pe cei tinuţi a răspunde la scadenţa obligaţiei de predare a imobilului.

Pe de altă parte, prejudiciul progresiv generat prin neexecutarea obligaţiei contractuale nu poate fi segmentat pe unităţi de timp. În cazul prejudiciului provocat prin neîndeplinirea obligaţiei contractuale, care are, de asemenea, un caracter continuu, aplicarea prescripţiei extinctive trebuie să corespundă nu numai art. 8 din Decretul nr. 167/1958, ci şi art. 1 şi art. 3 din acelaşi act normativ.

O a doua critică formulată de recurentă vizează interpretarea greşită de către instanţa de apel a raportului juridic de mandat, a naturii obligaţiilor asumate de mandatară şi a modului de îndeplinire a acestora.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, faptul că obligaţia de urmărire a realizării construcţiei şi a utilităţilor nu este una de rezultat, ci de diligenţă, specifică contractului de mandat.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că părţile au încheiat un contract de mandat guvernat de dispoziţiile C. civ. de la 1864 şi de prevederile Legii nr. 152/2008, lege specială prin care a fost înfiinţată Agenţia Naţională pentru Locuinţe cu scopul dezvoltării construcţiei de locuinţe la nivel naţional, de a îmbina mecanisme financiare şi a atrage, precum şi de a administra resurse pentru construirea, cumpărarea, reabilitarea, consolidarea şi extinderea unor locuinţe, inclusiv pentru cele exploatate în regim de închiriere. De asemenea, potrivit art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenţia Naţională pentru Locuinţe coordonează constituirea şi atragerea de resurse de finanţare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar.

Conform dispoziţiilor legale menţionate, Agenţia Naţională pentru Locuinţe are calitatea de instituţie de interes public cu atribuţii în dezvoltarea construcţiilor de locuinţe, calitatea de dezvoltator şi coordonator al programului construirii de locuinţe la nivel naţional, precum şi de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale, după cum rezultă din dispoziţiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998.

În acest sens, art. 1 alin. (4) din Normele metodologice prevede că Agenţia Naţională pentru Locuinţe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcţiilor de locuinţe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale. Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură şi utilităţi, art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impune ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuinţe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepţie şi punere în funcţiune a locuinţelor.

Obligaţiile recurentei nu se limitează nici la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă şi realizarea lucrărilor de infrastructură şi utilităţi, în termenul asumat prin contractul de construire.

În acest context, prin contractul de mandat încheiat cu intimaţii-reclamanţi în temeiul prevederilor Legii nr. 152/1998, Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu a fost împuternicită exclusiv să efectueze unul sau mai multe acte juridice pe seama mandanţilor, acest contract fiind un act juridic complex, cuprinzând şi clauze nespecifice mandatului, în modalitatea reglementării sale de legislaţia în vigoare la momentul încheierii lui.

Potrivit art. 1 din contractul de mandat nr. x/07.03.2007, mandatarul Agenţia Naţională pentru Locuinţe a fost împuternicit de mandanţi să-i reprezinte în relaţiile cu Proiectantul şi Antreprenorul General în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire-obţinute de mandatar, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

Din analiza acestei clauze rezultă că recurenta-pârâtă a fost împuternicită să urmărească executarea şi finalizarea lucrărilor de construire în speţă, a locuinţei tip 126 cu demisol şi garaj, în cartierul de locuinţe Henri Coandă, pe lotul nr. x, situat în localitatea Voluntari, judeţul Ilfov, în conformitate cu proiectul tehnic şi autorizaţia de construire, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate convenite.

Prin urmare, rolul Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe în realizarea cartierului de locuinţe din care face parte imobilul ce trebuia predat intimaţilor- reclamanţi nu a fost acela al unui simplu mandatar, ale cărui obligaţii să se rezume la cele prevăzute de lege pentru un simplu contract de mandat, întrucât într-o asemenea interpretare s-ar nega însuşi scopul Legii nr. 152/2008, în temeiul căreia recurenta-pârâtă are raporturi juridice cu alţi participanţi la realizarea proiectului imobiliar, precum proiectantul şi antreprenorul general, convenţiile încheiate cu aceştia fiind interdependente, completându-se reciproc.

În temeiul contractului de mandat, recurenta-pârâtă ANL trebuie să acţioneze ca un adevărat dezvoltator imobiliar, cu atribuţii de coordonare a programului/proiectului imobiliar.

Prin clauza stipulată la art. 14 din acelaşi contract, părţile au convenit că sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menţionat.

La art. 13 din contractul de mandat s-a prevăzut că, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepţia finală a locuinţei, potrivit art. 15 din acelaşi contract.

În consecinţă, mandatarul este ţinut de îndeplinirea întocmai şi în mod corespunzător a obligaţiilor stabilite prin mandat şi răspunde exclusiv pentru felul în care şi-a îndeplinit mandatul, conform art. 1539 din C. civ. de la 1864 şi art. 381 din Codul comercial de la 1887.

Contractul de mandat nu a fost însă încheiat exclusiv pentru ca mandatarul să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandanţilor. În realitate, contractul de mandat dedus judecăţii este un act juridic complex, prin care reclamanţii au împuternicit-o pe pârâtă să îi reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire.

În aceste circumstanţe, urmează a fi înlăturate susţinerile recurentei-pârâte potrivit cărora şi-a asumat doar obligaţia de a depune toate diligenţele necesare obţinerii rezultatului, constând în finalizarea lucrărilor de construcţie a locuinţei acesteia, fără a se obliga la obţinerea rezultatului stabilit prin contractul de construire, respectiv executarea construcţiei.

Interpretarea dată de instanţa de apel obligaţiilor Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe a avut în vedere caracterul complex şi interdependent al relaţiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului Henri Coandă, precum şi faptul că, faţă de menţiunea din preambulul contractului cu privire la cadrul legal în care a fost încheiat, contractul se completează cu normele legale incidente, respectiv Legea nr. 152/1998 şi Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, Înalta Curte reţine, în ce priveşte modul de interpretare a obligaţiilor asumate de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe prin contractul de mandat, că, potrivit art. 1 al acestuia, obligaţia asumată de mandatar este una de rezultat, părţile convenind, dincolo de orice echivoc, că pârâta se obligă să urmărească executarea şi finalizarea lucrărilor, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire, predarea "la cheie" având semnificaţia că acea locuinţă corespunde din toate punctele de vedere unei utilizări propice scopului pentru care s-a edificat.

Cu privire la modul de îndeplinire a obligaţiilor şi atragerea răspunderii contractuale a recurentei pentru neîndeplinirea culpabilă a obligaţiilor asumate, Înalta Curte reţine că, în virtutea rolului conferit de legea specială, Agenţia Naţională pentru Locuinţe avea la îndemână toate mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor asumate prin contractul de mandat, precum şi obligaţia asigurării corelării programelor de investiţii în viabilizarea terenurilor, cu programele de investiţii în construcţia de locuinţe.

În aplicarea regulii de interpretare prevăzute de art. 970 alin. (2) din C. civ. de la 1864, conform căreia "convenţiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa", conţinutul obligaţiilor mandatarului trebuie determinat în mod sistematic, prin corelare cu dispoziţiile Legii nr. 152/1998 şi ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, precum şi cu obligaţiile asumate de recurenta-pârâtă prin complexul contractual la care această parte a participat.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 152/1998, pentru dezvoltarea construcţiei de locuinţe la nivel naţional se înfiinţează Agenţia Naţională pentru Locuinţe, având ca obiective (atribuţii), între altele, iniţierea şi/sau dezvoltarea, în condiţiile pieţei, a unor programe de construcţii de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar.

De asemenea, conform art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenţia Naţională pentru Locuinţe coordonează constituirea şi atragerea de resurse de finanţare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar.

În realizarea acestor atribuţii, potrivit art. 5 din Legea nr. 152/1998, Agenţia Naţională pentru Locuinţe este autorizată să efectueze toate operaţiunile imobiliare necesare construirii, finalizării şi predării către beneficiari a locuinţelor construite prin programele proprii.

Sensul noţiunii de "operaţiuni imobiliare" este clarificat prin art. 31 din Normele metodologice, fiind considerate astfel de operaţiuni încheierea, intermedierea şi gestionarea actelor juridice care au ca obiect bunuri imobile, de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în cadrul unor programe proprii de construire, finalizare şi predare a locuinţelor către beneficiari.

Din analiza prevederilor legale anterior evocate rezultă că obligaţiile Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe depăşesc cadrul specific unui simplu contract de mandat remunerat, pentru că aceste obligaţii nu se limitează la încheierea unor acte juridice pe seama beneficiarului, ci mandatarul acţionează ca un adevărat dezvoltator cu atribuţii de coordonare a programului/proiectului imobiliar.

Obligaţiile Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe nu se limitează nici la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă şi realizarea lucrărilor de infrastructură şi utilităţi. În acest sens, art. 1 alin. (4) din Normele metodologice prevede că Agenţia Naţională pentru Locuinţe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcţiilor de locuinţe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale.

Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură şi utilităţi, dispoziţiile art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impun ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuinţe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepţie şi punere în funcţiune a locuinţelor.

Pentru asigurarea corelării programelor de investiţii în viabilizarea terenurilor cu programele de investiţii în construcţia de locuinţe, Agenţia Naţională pentru Locuinţe a încheiat contracte cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu alte persoane juridice.

Astfel, prin clauza stipulată la art. 2 lit. b) din convenţia MM nr. 1909/06.05.2004, Agenţia Naţională pentru Locuinţe s-a obligat să asigure contractarea şi realizarea locuinţelor finanţate prin credit ipotecar, iar părţile cocontractante s-au obligat, potrivit atribuţiilor fiecăreia, să contribuie la realizarea lucrărilor şi investiţiilor pe componenta de infrastructură şi utilităţi, respectiv de viabilizare a terenurilor aferente locuinţelor.

În exercitarea atribuţiei legale de coordonator şi dezvoltator al proiectului imobiliar, Agenţia Naţională pentru Locuinţe a fost desemnată conducător al Consiliului de coordonare desemnat prin convenţie să urmărească realizarea utilităţilor.

În consecinţă, obligaţiile asumate de Agenţia Naţională pentru Locuinţe prin contractul de mandat, în calitate de dezvoltator şi coordonator al proiectului imobiliar, presupun executarea şi finalizarea lucrărilor pe cele două componente: (i) de construire propriu-zisă a locuinţelor şi (ii) de viabilizare a terenurilor din punct de vedere al infrastructurii şi utilităţilor, în termenul asumat contractual.

În acest context legal şi convenţional, Înalta Curte reţine că este justă concluzia instanţei de apel în sensul că obligaţia asumată de ANL prin contractul încheiat cu reclamanţii este de rezultat, constând în asigurarea finalizării imobilului cu destinaţie de locuinţă (predarea la cheie), ceea ce presupunea atât realizarea lucrărilor de construire a imobilului, cât şi realizarea reţelei de utilităţi, în termenul stabilit, valabilitatea mandatului încetând doar la recepţia finală a locuinţei.

Pe cale de consecinţă, argumentele anterior expuse impun concluzia că obligaţiile asumate de Agenţia Naţională pentru Locuinţe în temeiul contractului de mandat în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor sunt de rezultat.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., din această perspectivă, sunt nefondate.

Pornind de la contractul de mandat în speţă, perfectat în baza prevederilor din Legea nr. 152/1998 şi reţinând că recurenta-pârâtă nu şi-a asumat o obligaţie simplă, ci una cu caracter complex, instanţa de apel a examinat întocmai contextul încheierii acestuia spre a identifica conţinutul şi limitele lui. Astfel, au fost justificate cu rigoare considerentele potrivit cărora obligaţiile născute în puterea contractului de mandat, potrivit art. 1539 din C. civ. de la 1864, sunt subordonate scopului executării contractului şi trebuie evaluate în ansamblul cauzal specific.

În acest sens, curtea de apel a arătat că Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în puterea Legii nr. 152/1998, a încheiat o serie de angajamente juridice în perioada 2003-2004, în scopul realizării ansamblului de locuinţe Henri Coandă, anterior încheierii contractului de mandat, în considerarea cărora beneficiarii, la rândul lor, au intrat în proiectul iniţiat de recurenta-pârâtă şi care au reprezentat pentru intimata-reclamantă contextul concret al încheierii contractului şi garanţia că această entitate are mijloacele adecvate atingerii obiectivului urmărit, concretizat la art. 1-13 din contract.

Totodată, a identificat atribuţiile concrete ale Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe în cadrul proiectului imobiliar Henri Coandă, stabilite, astfel cum s-a arătat, potrivit legii şi altor angajamente care, deşi erau extrinseci mandatului, au legitimat Agenţia faţă de beneficiari ca fiind singura autoritate care avea competenţa şi atribuţiile de a angaja atingerea scopului prefigurat prin mandat. Numai în considerarea acestora - dată fiind împrejurarea că recurenta-pârâtă era singura persoană juridică publică cu atribuţii în atragerea şi coordonarea resurselor de finanţare în domeniul investiţilor imobiliare cu destinaţia urmărită de contractanţi, în angajarea relaţiilor economice cu constructorii, furnizorii de utilităţi şi putea colabora eficace cu celelalte autorităţi ale statului - beneficiarii proiectului, între care şi intimata-reclamantă, au intrat în relaţia juridică de mandat, bazându-se pe îndeplinirea de către Agenţie a misiunii declarate.

Enumerarea tuturor acţiunilor pe care trebuia şi putea să le execute Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu era necesar a fi fost făcută expres în contractul de mandat, fiind înţeleasă din scopul declarat al contractului; ele erau cunoscute părţilor contractante din contractul de mandat şi preexistau, fiind stabilite într-un cadru normativ precis identificat în apel, iar pârâta şi-a asumat executarea tuturor acestor demersuri.

Plecând de la atribuţiile concrete ale Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, aceasta a avut toate mijloacele juridice de a asigura realizarea conformă şi la termen a proiectului şi nu a întreprins în concret niciun demers împotriva vreunei autorităţi sau entităţi care se obligaseră la asigurarea infrastructurii şi utilităţilor, fiind insuficiente şi ineficiente adresele emise în mod formal.

În acest context, instanţa de apel a constatat că recurenta-pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţia principală asumată prin contractul încheiat cu reclamanţii, fiind dovedite fapta ilicită şi vinovăţia sub forma culpei.

Nefinalizarea la termenul scadent a construcţiei la cheie, prin nerealizarea reţelei de utilităţi, deşi a deţinut toate pârghiile şi mecanismele legale la îndemână, reprezintă o încălcare culpabilă de către mandatar a obligaţiilor directe faţă de mandant, fapt de natură să atragă răspunderea sa patrimonială, astfel cum corect a fost stabilită în apel, ca urmare a analizării şi constatării îndeplinirii tuturor condiţiilor răspunderii civile contractuale.

Împrejurarea că există autorităţi locale şi societăţi comerciale care au competenţe şi atribuţii în executarea şi asigurarea finanţării reţelelor de utilităţi şi dotări tehnico-urbane, în baza convenţiei nr. MM 1909/2004, nu înlătură răspunderea recurentei-pârâte, în contextul în care ei îi revin obligaţii legale şi contractuale multiple în ce priveşte realizarea ansamblului de locuinţe din Cartierul Henri Coandă, inclusiv sub aspectul urmăririi, coordonării şi corelării activităţii tuturor entităţilor implicate în realizarea proiectului; de altfel, faptele terţilor, constând în neîndeplinirea unor obligaţii care le reveneau, potrivit contractelor încheiate cu recurenta-pârâtă, nu o exonerează pe aceasta, în condiţiile în care răspunde în faţa beneficiarilor de locuinţe pentru nerealizarea proiectului imobiliar, al cărui coordonator şi dezvoltator este, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998.

Aşadar, recurenta-pârâtă nu se poate prevala de o eventuală exonerare a răspunderii, invocând culpa celorlalţi semnatari ai convenţiei în executarea propriilor obligaţii.

Nu în ultimul rând, susţinerile recurentei-pârâte referitoare la diligenţele depuse pe lângă constructor şi autorităţile locale, inclusiv, promovarea unor acţiuni în justiţie împotriva unor părţi semnatare ale convenţiei nr. MM 1909/2004, sunt lipsite de relevanţă, în condiţiile în care obligaţiile de rezultat ce intră în conţinutul raportului juridic dintre părţi nu au fost îndeplinite, în timp ce stadiul de îndeplinire în concret a acestor obligaţii şi existenţa culpei A.N.L. sunt chestiuni de fapt, ce nu pot face obiectul cenzurii instanţei de recurs.

În legătură cu prejudiciul, recurenta-pârâtă a mai susţinut că acesta nu este cert, neputându-se proba un prejudiciu real şi efectiv.

În acest sens, în aplicarea art. 14 din contractul de mandat, intimaţii-reclamanţi au solicitat repararea unui prejudiciu material compus din lipsa de folosinţă a locuinţei, care înseamnă beneficiul nerealizat (lucrum cessans), în conformitate cu prevederile art. 1084 din C. civ. de la 1864.

În plus, criticile recurentei-pârâte referitoare la obiecţiunile formulate la raportul de expertiză evaluatorie şi la dovada efectivă a unui prejudiciu real, constituie aspecte de temeinicie, ce depăşesc limitele controlului de legalitate.

Printr-un alt motiv al recursului, ce vizează natura dreptului valorificat recurenta-pârâtă a susţinut faptul că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune trebuia soluţionată din perspectiva caracterului accesoriu al dreptului valorificat, care urmează soarta juridică a dreptului principal căruia îi este ataşat, mai exact, dreptul intimaţilor-reclamanţi de a le fi predată locuinţa.

Înalta Curte reţine că pretenţia reclamanţilor este fundamentată în principal pe temeiurile de drept privind angajarea răspunderii contractuale, iar dreptul la despăgubire reprezentat de lipsa de folosinţă a locuinţei pentru perioada solicitată este un drept principal ca mijloc de realizare, chiar dacă el se află într-o relaţie cauzală cu obligaţia de predare a imobilului şi cu cea de urmărire a executării şi a finalizării lucrărilor.

Depăşirea termenului contractual pentru predarea la cheie a locuinţei nu are aptitudinea de a considera contractul încetat, în măsura în care, în cauză, niciuna dintre părţi nu invocă sancţionarea lui prin reziliere/rezoluţiune sau orice altă modalitate de încetare, aşa cum s-a reţinut deja. Mai mult, cum niciuna dintre părţi nu neagă continuarea demersurilor de executare, finalizare şi predare către beneficiari ai locuinţelor din cartierul Henri Coandă, iar intimaţii-reclamanţi şi-au construit întreaga strategie procesuală pe premisa că până la predarea locuinţei suferă un prejudiciu determinat de lipsa folosinţei, rezultă că pretinsele contracte se află în derulare, chiar şi după împlinirea termenului, adică sunt în executare cu întârziere. De altfel, potrivit art. 1082 din C. civ. de la 1864, debitorul este ţinut de plata daunelor-interese pentru executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei contractuale.

Prin urmare, întrucât dreptul material la acţiune al intimaţilor-reclamanţi este unul principal, şi nu unul accesoriu, criticile recurentei-pârâte referitoare la aplicabilitatea normelor legale privind regulile prescripţiei unui drept accesoriu sunt nefondate.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă, în dezvoltarea criticilor invocate privind reanalizarea obligaţiilor asumate de părţi prin contractul de mandat şi prin contractele încheiate cu ceilalţi, a făcut multiple referiri la probe şi la prezentarea situaţiei de fapt, referitor la finanţarea şi realizarea utilităţilor pentru cartierul Henri Coandă, precum şi nedovedirea de către intimaţii-reclamanţi a despăgubirilor solicitate.

Or, prin aceste critici sunt reiterate aspecte de netemeinicie, care au fost analizate în contradictoriu de instanţele devolutive, neputând face obiectul controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului, în lipsa indicării unor critici de nelegalitate, care să poată fi încadrate în vreun motiv de casare.

O altă critică formulată de recurentă priveşte reţinerea greşită, de către instanţa de apel, în motivarea deciziei recurate, a unor hotărâri pronunţate în alte cauze, apreciind că au fost avute în vedere doar soluţiile favorabile intimaţilor, fără a fi luate în considerare şi cele prin care a fost calificată obligaţia sa, asumată prin contracte de mandat similare, drept obligaţie de diligenţă.

Înalta Curte va respinge aceste critici, întrucât hotărârea instanţei de apel nu este fundamentată pe valorificarea soluţiei pronunţate de instanţa supremă în alte cauze; doar ca argument subsidiar, a fost menţionată decizia nr. 5197/25.04.2013, pronunţată în dosarul nr. x/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ce cuprinde anumite dezlegări privind conduita recurentei Agenţia Naţională pentru Locuinţe privind obligaţiile asumate în scopul finalizării programului guvernamental Cartierul de locuinţe Henri Coandă. Menţionarea acestei decizii în motivarea instanţei este relevantă pentru analiza îndeplinirii obligaţiilor contractuale de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe în timp, întrucât, de la momentul pronunţării acelei soluţii într-un litigiu în care recurenta a fost parte, până la soluţionarea litigiului de faţă, s-a constatat o conduită constant deficitară a acesteia.

Această hotărâre cuprinde statuări cu caracter de generalitate, aplicabile întregului context contractual, întrucât instanţa supremă de contencios administrativ a reţinut pasivitatea Agenţia Naţională pentru Locuinţe, deşi atât dispoziţiile legale, cât şi convenţia încheiată între toate instituţiile implicate (Convenţia nr. MM 1909/06.05.2004), i-au conferit prerogative clare în vederea atingerii scopului final - realizarea ansamblului de locuinţe; această instituţie a acţionat abia atunci când a devenit evident "riscul unei explozii sociale din partea beneficiarilor de unităţi locative din cartier, peste 5.000 de viitori locuitori ai acestui ansamblu", după cum reţine instanţa supremă de contencios administrativ.

Agenţia Naţională pentru Locuinţe a fost parte în litigiul de contencios administrativ soluţionat prin Decizia nr. 5197/25.04.2013, prin urmare, faţă de aceasta, hotărârea este pe deplin opozabilă şi nu poate fi ignorată.

Chiar dacă recurenta opune extrase din decizii de speţă, prin care tinde să demonstreze calificarea naturii juridice a obligaţiilor sale drept obligaţii de diligenţă, practica judiciară nu are valoare probatorie în sine şi nici nu reprezintă izvor de drept. Aceasta întrucât Constituţia României proclamă principiul că judecătorul se supune numai legii şi, în cazuri particulare, potrivit normelor procesuale, acelor decizii date în interpretarea ori în interesul legii care au generalitate şi obligativitate.

În ceea ce priveşte pe reclamanţii din prezenta cauză, aceştia nu au participat la dezbaterile judiciare finalizate prin hotărârile judecătoreşti ce li se opun, în care au fost analizate contracte individuale şi s-au pronunţat soluţii favorabile Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, iar efectul acestor hotărâri nu poate fi extins în prezenta cauză, astfel că, faţă de aceştia, hotărârile invocate de recurentă se vor opune cu valoarea unui fapt juridic şi a unui mijloc de probă. De aceea, intimaţii-pârâţi pot combate dezlegările date în hotărârile favorabile Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, câtă vreme fac dovada unei alte realităţi juridice.

Criticile referitoare la reducerea cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, în temeiul art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., vizează temeinicia deciziei atacate. Aceasta, deoarece stabilirea caracterului "vădit disproporţionat" al cheltuielilor de judecată acordate presupune evaluarea anumitor criterii care intră în marja de apreciere a instanţelor devolutive.

De altfel, prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii s-a statuat că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu respectarea normelor de drept material, nefiind astfel incident cazul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 1916 din 18 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 mai 2022.