Abusiveness of administrative fee clause in foreign-currency mortgage loan and validity of contractual currency retention despite exchange rate variation

Şedinţa publică din data de 23 mai 2023

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Focşani sub nr. x/2015, la 11 februarie 2015, reclamanţii A. şi B. au chemat-o în judecată pe pârâta C. S.A., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună conversia în RON a creditului acordat în baza contractului de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/20.01.2007, constatarea nulităţii clauzelor abuzive prevăzute în contract şi înlăturarea acestor prevederi din convenţia menţionată, returnarea comisionului de administrare credit perceput în mod abuziv, începând cu 21.06.2010 până în prezent, acordarea dobânzii legale aferente sumei reprezentând comision de administrare perceput abuziv.

Prin sentinţa civilă nr. 2136 din 15 martie 2016, Judecătoria Focşani a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a C. S.A., ca neîntemeiată. A respins excepţia lipsei de interes a reclamanţilor, în ceea ce priveşte contestarea clauzei de la art. 4.3 din contract ca fiind neîntemeiată, iar pe fond a admis acţiunea reclamanţilor, în sensul că a constatat existenţa clauzelor abuzive în contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/20.01.2007 încheiat între reclamanţi şi C. S.A., după cum urmează: dispoziţiile art. 5.1 lit. c): din contract, privind comisionul lunar de administrare de 0,15%, plătibil începând cu scadenţa a 13-a, în temeiul dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare.

S-a dispus restituirea sumelor achitate de reclamanţi cu titlu de comision de administrare şi dobânda legală, de la data încasării comisionului şi până la executare. S-a dispus conversia în RON a creditului acordat în baza contractului de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/20.01.2007 la cursul de schimb valutar CHF/RON existent la data de 28.11.2008. S-a dispus restituirea către reclamanţi a sumelor percepute în mod abuziv de bancă, rezultate din diferenţa de curs valutar de la data acordării creditului, 20.01.2007, şi până la zi şi dobânda legală pentru aceste sume de la data încasării şi până la executare.

S-a constatat existenţa clauzelor abuzive şi în cuprinsul actului adiţional nr. x/21.10.2010 la contractul de credit, privind art. 4.3 privind revizuirea ratei dobânzii potrivit formulei LIBOR 6M+3,50% p.a.; art. 4.4 privind plata dobânzii majorate cu 10% pentru sumele achitate cu întârziere; art. 5.1 lit.

c) privind comisionul de administrare lunar de 0,15% (scadenţa a 13-a); art. 5.2 privind revizuirea cuantumului comisioanelor şi art. 6.2 privind modificarea ratelor creditului ca urmare a modificării dobânzii. S-a dispus aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010 şi ale dispoziţiilor Legii nr. 190/1999 la modificarea clauzelor contractuale, astfel: modificarea ratei dobânzii se va face conform dispoziţiilor art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, fiind cuprinsă dintr-un indice de referinţă EURIBOR/ROBOR/LIBOR, la care se adaugă o marjă fixa pe perioada de derulare a creditului; rata dobânzii aplicabilă în cazul creditelor restante nu poate depăşi cu mai mult de două puncte procentuale rata dobânzii atunci când creditul nu înregistrează restanţe.

A dispus înlăturarea comisionului de administrare credit în temeiul dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 190/1999 privind creditele ipotecare pentru investiţii imobiliare. Prin aceeaşi hotărâre s-a respins excepţia de inadmisibilitate a capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al prevederilor art. 4.3 din contract, ca neîntemeiată. A fost obligată pârâta la plata sumei de 1.500 RON, cheltuieli de judecată şi s-a luat act că acţiunea este scutită de plata taxei judiciare de timbru.

Prin decizia civilă nr. 300 din 29 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal, a fost admis apelul declarat de apelanta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2136 din 15 martie 2016, pronunţată de Judecătoria Focşani în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimaţii A. şi B.. A fost anulată sentinţa apelată, constatându-se că Tribunalului Vrancea, secţia a II-a civilă îi revine competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 4 din 31 ianuarie 2018 a Tribunalului Vrancea, secţia a II-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2016 (format ca urmare a stabilirii competenţei materiale în soluţionarea dosarului nr. x/2015 al Judecătoriei Focşani), au fost respinse excepţia autorităţii lucrului judecat şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtă, ca fiind neîntemeiate.

A fost admisă în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. şi s-a dispus adaptarea contractului de credit ipotecar nr. x/20.01.2007, actualizat cu actul adiţional nr. x din 21.10.2010, în sensul conversiei acestuia din CHF în RON la valoarea când CHF a înregistrat o creştere mai mare de 20% faţă de valoarea/cursul din momentul acordării creditului, 20.01.2007.

De asemenea, pârâta a fost obligată să restituie reclamanţilor, în moneda în care s-a făcut plata, sumele rezultate din diferenţa de curs valutar, precum şi dobânda legală aferentă acestor diferenţe, de la momentul încasării lor şi până la restituirea efectivă.

S-a constatat ca fiind abuzivă clauza de la art. 5.1 lit. c) din contractul nr. x/2007, cu privire la comisionul de administrare şi a fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor, în moneda în care s-a stabilit, sumele încasate cu acest titlu, precum şi să le plătească dobânda legală aferentă acestor sume, de la data încasării fiecărui comision şi până la restituirea efectivă.

Au fost respinse, ca fiind neîntemeiate, celelalte cereri ale reclamanţilor.

Prin decizia civilă nr. 212/A din 21 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A., în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 4 din 31.01.2018, pronunţate de Tribunalul Vrancea.

A fost modificată în parte hotărârea apelată, în sensul că a fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind conversia în RON a creditului acordat. Au fost înlăturate din hotărârea apelată dispoziţiile contrare deciziei şi au fost menţinute celelalte dispoziţii. Au fost obligaţi intimaţii-reclamanţi la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 4.960,93 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă pretenţiilor admise şi onorariul apărătorului ales în apel.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.A. a declarat recurs.

Prin decizia civilă nr. 2523/09.12.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a fost admis recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 212/A din 21 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

A fost casată decizia civilă nr. 212/A din 21 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă şi trimisă cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi sub nr. x/2016*.

Prin decizia civilă nr. 139/A din 5 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă în dosar nr. x/91/20l6*, s-a admis apelul declarat de pârâta C. S.A. şi a fost schimbată în parte sentinţa civilă nr. 4/2018 a Tribunalului Vrancea prin aceea că s-a respins întreaga acţiune pe fond şi s-au menţinut dispoziţiile sentinţei în ceea ce priveşte excepţiile.

Au fost obligaţi intimaţii către apelantă la plata cheltuielilor de judecată din apel şi recurs în cuantum de 7.000 RON.

1. Împotriva acestei decizii, la 09.11.2021, reclamanţii A. şi B. au formulat recurs principal, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare. În subsidiar, au solicitat casarea deciziei atacate şi, în rejudecare, respingerea apelului ca nefondat.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 3 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii arată că, deşi au arătat instanţei de apel faptul că secţia a II-a Civilă este competentă să judece cauza de faţă, raportat la obiectul acţiunii, instanţa de apel a respins excepţia necompetenţei funcţionale.

Arată că, atât în fond cât şi în recurs, dosarul a fost soluţionat de secţia a II-a Tribunalului Vrancea şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei, cu toate că instanţa de apel a reţinut în mod greşit faptul că decizia de casare a fost pronunţată de secţia I Civilă a ÎCCJ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii arată că, deşi prin dispozitivul deciziei recurate instanţa "schimbă în parte sentinţa civilă nr. 4/2018 a Tribunalului Vrancea, prin aceea că respinge întreaga acţiune pe fond şi menţine dispoziţiile sentinţei în ceea ce priveşte excepţiile" şi, deşi sentinţa reformată se pronunţă pe fondul a cinci petite, cu toate acestea, motivarea deciziei recurate cuprinde exclusiv petitul referitor la comisionul de administrare.

În aceste condiţii, apreciază că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cel puţin pentru patru din cele cinci părţi ale dispozitivului sentinţei pe care ea o reformează.

Arată recurenţii că, este adevărat că, potrivit art. 501 alin. (3) C. proc. civ., după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi că, în speţă, limitele casării, astfel cum sunt expuse în decizia nr. 2523/09.12.2020, sunt date de analiza comisionului de administrare, însă decizia de casare a anulat în tot decizia nr. 212/A/2018, trimiţând cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Or, noua judecată nu poate să dispună asupra tuturor capetelor de cerere, fără să motiveze de ce le-a respins.

Subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii apreciază că decizia este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor de drept material.

Astfel, referitor la schimbarea în tot a soluţiei pronunţate de prima instanţă cu privire la adaptarea contractului de credit ipotecar nr. x/20.01.2007, dincolo de completa nemotivare instanţa de apel ar fi încălcat cele statuate prin considerentele 49 şi 44 din Decizia nr. 62/2017 a Curţii Constituţionale, din care ar rezulta, potrivit recurenţilor, faptul că, deşi riscul valutar este un element al preţului contractului şi, deşi diferenţele dintre valorile ratelor lunare generate de aplicarea ratelor de schimb valutar sunt incluse inerent în obiectul contractului, aceasta nu echivalează cu a reţine că, în privinţa acelui element din preţul contractului, nu poate interveni un risc supraadăugat în sensul paragrafelor 96 şi 98 din cuprinsul Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016 a Cutii Constituţionale.

Aşadar, în ipoteza existenţei unei variaţii a cursului de schimb atât de semnificativă încât nu a putut face obiectul în concret a unei previzionări, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo, intervenţia asupra acestora devine obligatorie şi trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în cel al adaptării sale noilor condiţii.

Toate aceste aspecte de legalitate ar fi fost încălcate de instanţă prin soluţia criticată, raportat la dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie.

Susţine că sunt încălcate şi dispoziţiile paragrafului nr. 66 din Decizia nr. 731/2019 a CCR, decizia în care se subliniază că o variaţie de 20% a cursului de schimb valutar este doar moderată. Însă, în speţă, între anul 2007, data încheierii contractului de credit şi 2016 - data introducerii acţiunii, creşterea a fost de peste 70%, procent care nu mai poate fi considerat moderat, ci reprezintă o ipoteză expres prevăzută în considerentele deciziei Curţii Constituţionale ca şi criteriu de judecată pentru instanţe.

Totodată, arată că s-au încălcat dispoziţiile art. 23 paragraful 4 din Directiva UE 2014/17 privind obligaţia creditorului de avertizare a consumatorului privind variaţia cursului de schimb al monedei creditului.

Referitor la schimbarea în tot a soluţiei pronunţate de prima instanţă cu privire la restituirea sumelor rezultate din diferenţa de curs valutar, dincolo de completa nemotivare a soluţiei, instanţa de apel ar fi încălcat considerentele deciziei pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene la 30.04.2014 şi dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 193/2000.

Referitor la schimbarea în tot a soluţiei primei instanţe cu privire la comisionul de administrare, arată că au fost încălcate dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 190/1999 care indică în mod limitativ care sunt costurile pe care trebuie să le suporte consumatorul dintr-un contract de credit (ipotecar), precum şi ale art. 9 din aceeaşi lege.

Arată recurenţii că, prin această critică nu se încalcă limitele deciziei de casare, atât timp cât nu a existat nicio raportare în cuprinsul acesteia la aceste dispoziţii legale imperative. Apreciază că este întemeiată şi critica decurgând din nelegalitatea causei remota (scopului) actului juridic analizat, în sensul în care ar fi nelegală urmărirea de către bancă, la momentul încheierii contractului, ca recurenţii să plătească comisioane, în condiţiile în care preţul contractului de credit pentru o bancă - adică scopul în care banca încheie contractul de credit - îl reprezintă dobânda.

Or, susţin recurenţii, în condiţiile în care nivelul comisionului de administrare este comparabil cu nivelul dobânzii, înseamnă că el însuşi a devenit o causa remota pentru bancă a încheierii actului juridic.

Recursul a fost comunicat intimatei-pârâte la 20 decembrie 2021(fila x).

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, la 20 ianuarie 2022, la care a ataşat şi o cerere de recurs incident. Prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenţilor-reclamanţi, care au formulat răspuns la întâmpinare, la 16.02.2022.

2. Prin recursul incident, recurenta-pârâtă C. S.A. solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei şi, ca efect al rejudecării în fond, admiterea apelului, schimbarea hotărârii primei instanţe în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Totodată, a solicitat obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului demers judiciar.

Critica recurentei pârâte priveşte încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii deciziei, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În acest sens, arată că, deşi prin decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual, instanţa supremă a oferit o dezlegare problemei de drept cu privire la chestiunea calităţii procesuale a recurentei, aceasta nu a fost respectată de către instanţa de apel în rejudecare.

Astfel, arată că, printr-o motivare simplistă, redusă la o singură frază, instanţa de apel a considerat că, întrucât contractul de credit a fost încheiat cu C. S.A., aceasta ar trebui să fie entitatea bancară în raport de care trebuie verificate respectarea condiţiilor legale de la momentul încheierii contractului de credit. Or, susţine recurenta, un astfel de raţionament este eronat, fiind rezultatul interpretării greşite a prevederilor legale ce reglementează efectele cesiunii de contract în materia protecţiei consumatorilor, cât şi pe cele ale îndrumărilor oferite de instanţa supremă prin decizia de casare.

Autoarea căii de atac susţine că analiza îndeplinirii condiţiilor cumulative constatării caracterului abuziv trebuie să se facă în contradictoriu cu entitatea bancară care a participat la negocierea/încheierea convenţiei de credit, iar sub aspectul cererii de restituire a sumelor de bani încasate cu titlu de comision de administrare, calitatea procesuală ar fi avut-o şi entităţile bancare care au avut calitatea de creditoare şi care au încasat sumele respective de bani pe parcursul derulării contractului.

Or, instanţa de apel s-a aflat într-o eroare, întrucât recurenta nu a participat la încheierea contractului, fiind entitatea bancară ce are calitate de creditor la acest moment, respectiv de cesionar şi, totodată, nu a încasat sumele achitate cu titlu de comision de acordare, comision de administrare între data semnării contractului şi data la care a preluat calitatea de creditor cesionar, respectiv 08.12.2011, şi nici sumele încasate în temeiul pretinsei diferenţe de curs valutar între data semnării contractului şi data achitării fiecărei rate.

Arată că, la dosar, există dovada comunicărilor către recurenţii-reclamanţi a cesiunilor intervenite, conform art. 24 şi urm. din Legea nr. 190/1999 şi art. 71 alin. (4) din O.U.G. nr. 50/2010.

Având în vedere că, prin contractul de cesiune a portofoliului de creanţe a operat transferul tuturor creanţelor deţinute de D. către E. şi ulterior către C., analiza constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale, sub aspectul răspunderii legale pentru inserarea în contract a unor presupuse clauze abuzive se putea face doar în contradictoriu cu entitatea bancară care ar fi trebuit să respecte dispoziţiile legale de la momentul încheierii contractului, respectiv cu E. S.A.

Recursul a fost comunicat recurenţilor-reclamanţi la 02.02.2022 .

La 16.02.2022, în termen legal, recurenţii-reclamanţi au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul dosar.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 22.02.2022, care a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 08 noiembrie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi, care nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 21 martie 2023, Înalta Curte a admis în principiu ambele recursuri şi a stabilit termen pentru soluţionarea acestora, în şedinţă publică.

1. Analizând recursul recurenţilor-reclamanţi, în baza motivelor invocate şi a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Sub un prim aspect, recurenţii-reclamanţi au invocat incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., referitor la casarea hotărârii care a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.

În acest sens, au susţinut faptul că, deşi au arătat instanţei de apel faptul că secţia a II-a Civilă este competentă să judece cauza de faţă, raportat la obiectul acţiunii, instanţa de apel a respins excepţia necompetenţei funcţionale.

În mod contrar celor învederate prin memoriul de recurs, din cercetarea actelor dosarului, Înalta Curte constată că criticile recurenţilor-reclamanţi privind necompetenţa funcţională a secţiei I a Curţii de Apel Galaţi în soluţionarea apelului au fost invocate, pentru prima dată, direct în calea de atac a recursului, neputând fi primite spre analiză în această etapă procesuală, faţă de dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au invocat faptul că decizia nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, pentru patru din cele cinci capete de cerere soluţionate prin dispozitivul sentinţei pe care o reformează.

Astfel, aceştia au arătat că, deşi instanţa de apel a menţionat în dispozitiv că respinge acţiunea în fond, considerentele deciziei atacate prezintă doar motivarea soluţiei asupra lipsei constatării caracterului abuziv al comisionului de administrare, prevăzut de art. 5.1. lit. c) din contractul nr. x/2007.

Înalta Curte reţine că acest motiv de casare este nefondat, instanţa de apel argumentând soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în acest sens raţionamentul logico-juridic fiind expus într-o manieră ce poate face obiectul cercetării instanţei superioare de control judiciar.

Instanţa supremă reţine că, prin sentinţa civilă nr. 4 din 31 ianuarie 2018 a Tribunalului Vrancea, secţia a II-a civilă au fost respinse excepţiile autorităţii lucrului judecat şi lipsei calităţii procesuale pasive, ca fiind neîntemeiate.

A fost admisă în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. şi s-a dispus adaptarea contractului de credit ipotecar nr. x/20.01.2007, actualizat cu actul adiţional nr. x din 21.10.2010, în sensul conversiei acestuia din CHF în RON la valoarea când CHF a înregistrat o creştere mai mare de 20% faţă de valoarea/cursul din momentul acordării creditului, 20.01.2007.

De asemenea, pârâta a fost obligată să restituie reclamanţilor, în moneda în care s-a făcut plata, sumele rezultate din diferenţa de curs valutar, precum şi dobânda legală aferentă acestor diferenţe, de la momentul încasării lor şi până la restituirea efectivă.

S-a constatat ca fiind abuzivă clauza de la art. 5.1 lit. c) din contractul nr. x/2007, cu privire la comisionul de administrare şi a fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor, în moneda în care s-a stabilit, sumele încasate cu acest titlu, precum şi să le plătească dobânda legală aferentă acestor sume, de la data încasării fiecărui comision şi până la restituirea efectivă.

Au fost respinse, ca fiind neîntemeiate, celelalte cereri ale reclamanţilor.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel numai pârâta C. S.A., care a fost admis prin decizia civilă nr. 212/A din 21 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă. Prin această decizie, a fost modificată în parte hotărârea apelată, în sensul că, a fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind conversia în RON a creditului acordat. Au fost înlăturate din hotărârea apelată dispoziţiile contrare deciziei şi au fost menţinute celelalte dispoziţii. Au fost obligaţi intimaţii-reclamanţi la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 4.960,93 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă pretenţiilor admise şi onorariul apărătorului ales în apel.

Totodată, reţine şi că, împotriva deciziei din apel menţionate mai sus, doar pârâta C. S.A. a formulat recurs, care a fost admis prin decizia nr. 2523/09.12.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Instanţa de recurs a dispus în sensul că, în rejudecare, instanţa de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzei din art. 5.1 lit. c) din contractul de credit dedus judecăţii, urmând a ţine seama de toate criteriile de analiză a caracterului abuziv al unei clauze contractuale, astfel cum acestea sunt definite de art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum şi de interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanţele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisioanele de acordare credit.

Totodată, instanţa de recurs a primit argumentele recurentei-pârâte ce vizează nelegala soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, constatând că instanţa de apel nu a analizat această excepţie din perspectiva efectelor produse de cesiunile succesive ale contractului de credit, astfel cum s-a invocat de către pârâtă, rezumându-se la a constata că în prezent pârâta deţine calitatea de creditoare a reclamanţilor.

Aşadar, după finalizarea primului ciclu procesual, instanţa supremă reţine că au rămas definitive soluţiile de respingere a excepţiei autorităţii lucrului judecat, precum şi soluţia de respingere a cererii reclamanţilor de conversie în RON a creditului acordat.

De asemenea, întrucât nu a format obiectul apelului pârâtei şi nici reclamanţii nu au formulat propria cale de atac împotriva sentinţei primei instanţe, a rămas definitivă soluţia primei instanţe de respingere, ca neîntemeiate, a restului cererilor reclamanţilor, privind constatarea caracterului abuziv al comisionului de acordare, prevăzut de art. 5.1. lit. b) din contractul de credit nr. x şi privind constatarea caracterului abuziv al dobânzii.

Potrivit art. 501 alin. (3) C. proc. civ., după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.

În rejudecare, în acord cu prevederile art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., instanţa de apel, reluând cercetarea judecătorească în raport de toate motivele invocate prin cererea de apel, precum şi în raport de îndrumările instanţei supreme din decizia de casare, a reţinut caracterul fondat al apelului pârâtei în ceea ce priveşte clauza ce reglementează comisionul de administrare.

Astfel, instanţa de apel a stabilit punctual, în limitele casării, faptul că, clauza rămasă în discuţie, prevăzută de art. 5.1 lit. c) din contractul de credit, intră în sfera de aplicare a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, putând fi analizată din perspectiva evaluării naturii abuzive a clauzei.

A reţinut instanţa de apel, în esenţă, că însăşi denumirea acestui comision relevă, fără echivoc, raţiunea perceperii lui, respectiv activitatea de administrare a creditului, legislaţia din materia drepturilor consumatorului neimpunând profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, precum cel de administrare a creditului, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului. Formula de calcul este mai mult decât clară fiind astfel inserat un mecanism transparent de calcul al comisionului de administrare, care a permis reclamanţilor să aibă o reprezentare a efectelor acestei clauze asupra contractului în ansamblul său, neputându-se reţine lipsa caracterului clar şi inteligibil al clauzei contestate şi existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.

În baza acestor reţineri, a respins ca fiind nefondat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de administrare.

Totodată, a constatat că, în mod corect a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei de instanţa de fond atâta vreme cât contractul în discuţie a fost încheiat de pârâtă si atâta vreme cât se discută de cauze de nulitate contemporane momentului încheierii contractului de împrumut din cauză.

Ipotezele în care se poate ajunge la o nemotivare, în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pot fi date de existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată, contradictorialitatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată, nemotivarea soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.

Or, în cauză, se constată că decizia atacată este la adăpost de aceste neregularităţi, neexistând o nemotivare a soluţiei din dispozitiv, de vreme ce, pe de o parte, instanţa de apel a motivat soluţia de respingere a apelului îndreptat împotriva soluţiei de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei şi de admitere a apelului împotriva soluţiei de constatare a caracterului abuziv al comisionului de administrare, iar pe de altă parte, soluţiile cu privire la celelalte capete de cerere, precum şi motivarea acestora, erau definitive, neimpunându-se reluarea motivării asupra lor în cadrul deciziei pronunţate în apel, în al doilea ciclu procesual.

Sunt nefondate şi criticile recurenţilor-reclamanţi subscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În primul rând, având în vedere faptul că soluţiile asupra capetelor de cerere privind adaptarea contractului de credit şi restituirea sumelor rezultate din diferenţa de curs valutar au rămas definitive în primul ciclu procesual, aşa cum s-a arătat mai sus, instanţa de recurs nu poate primi spre analiză criticile recurenţilor cu privire la aceste aspecte intrate în puterea lucrului judecat.

În ce priveşte soluţia instanţei de apel privind comisionul de administrare prevăzut la art. 5.1 lit. c) din contractul de credit ipotecar nr. x/20.01.2007, recurenţii-reclamanţi au invocat pronunţarea deciziei cu încălcarea dispoziţiilor art. 9 şi art. 15 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare.

Art. 15 din Legea nr. 190/1999 nu poate primi interpretarea pretinsă de recurenţii-reclamanţi, din formularea acestuia rezultând cu evidenţă faptul că acesta se referă exclusiv la cheltuielile externe ale creditului, fără a include şi comisionul de administrare, componentă a costului contractual. Nicio prevedere legală în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nu interzicea perceperea unui atare comision.

Totodată, contrar susţinerilor recurenţilor, dispoziţiile art. 9 din aceeaşi lege, pe de o parte nu conţin o enumerare limitativă a clauzelor pe care le poate conţine un contract de credit ipotecar, iar pe de altă parte, nu exclud perceperea comisionului de administrare, componentă a costului contractual.

Nu pot fi reţinute afirmaţiile recurenţilor-reclamanţi potrivit cărora comisionul de administrare disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosinţă a sumei puse la dispoziţia clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru administrarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acest comision ar intra în componenţa dobânzii, ca preţ al împrumutului.

Faţă de toate considerentele ce preced, în temeiul art. art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi, ca nefondat.

2. Analizând recursul incident formulat de recurenta-pârâtă C. S.A., în baza motivelor invocate şi a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Subsumat cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă C. S.A. a invocat faptul că, deşi prin decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual, instanţa de recurs a oferit o dezlegare probelemei de drept cu privire la chestiunea calităţii procesuale pasive a pârâtei din prezenta cauză, aceasta nu a fost respectată de către instanţa de apel, prin decizia recurată.

Critica este nefondată.

Instanţa supremă constată că, prin decizia nr. 2523/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, instanţa de recurs a reţinut argumentele ce vizează nelegala soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, constatând că instanţa de apel nu a analizat această excepţie din perspectiva efectelor produse de cesiunile succesive ale contractului de credit, astfel cum s-a invocat de către pârâtă, rezumându-se la a constata că în prezent pârâta deţine calitatea de creditoare a reclamanţilor.

După cum se poate observa, nu se poate considera, aşa cum susţine recurenta-pârâtă, că instanţa de recurs ar fi dat vreo soluţie sau ar fi dezlegat probleme de drept care ar fi condus în mod necesar la soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei şi s-a limitat la reţinerea aspectelor de nemotivare a soluţiei.

În rejudecare, cu respectarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a aplicat îndrumările date de către instanţa de recurs, dar a constatat că în mod corect a fost respinsă de către instanţa de fond excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C. S.A., atâta vreme cât contractul de credit în discuţie a fost încheiat de pârâtă şi atâta vreme cât se discută de cauze de nulitate contemporane momentului încheierii contractului de împrumut în cauză.

Prin urmare, instanţa de apel s-a raportat la momentul încheierii contractului, ceea ce nu intră în contradicţie cu dezlegările din decizia de casare, ci sunt consecinţa aplicării în concret a dezlegărilor acesteia, nefiind încălcate normele de procedură prevăzute de art. 501 C. proc. civ. şi, ca atare, nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ce priveşte restul susţinerilor recurentei-pârâte, privind modalitatea de comunicare a cesiunii şi lipsa acesteia de la negocierea contractului de împrumut în cauză, instanţa supremă reţine că vizează, în realitate, temeinicia deciziei atacate, recurenta urmărind stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută prin decizia recurată, cu privire la entitatea bancară semnatară a contractului de credit şi entitatea bancară care a încasat sumele aferente comisioanelor în discuţie.

Or, recursul urmăreşte verificarea conformităţii hotărârii atacate cu normele de drept incidente, stabilirea situaţiei de fapt fiind atributul instanţelor devolutive.

Pentru aceste motive, în temeiul art. art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă, ca nefondat.

Faţă de cererea formulată de recurenta-pârâtă privind obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "partea care pierde procesul, va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată". Prin urmare, fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul.

Pe de altă parte, poziţia juridică de parte câştigătoare în proces este determinată de rezultatul obţinut prin hotărârea de soluţionare a litigiului. Ca atare, cum recursurile formulate de recurenţii-reclamanţi şi de recurenta-pârâtă vor fi respinse, nu se poate considera că vreuna dintre părţi are calitate de parte câştigătoare, iar cealaltă de parte căzută în pretenţii, pentru a se pune problema acordării cheltuielilor de judecată pe temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., aşa cum solicită recurenta-pârâtă.

În plus instanţa supremă reţine faptul că, deşi recurenta-pârâtă a depus la dosar dovada achitării onorariului de avocat, din cuprinsul acestuia nu se pot identifica cheltuielile efectuate în combaterea recursului formulat de partea adversă. Concret, din înscrisurile depuse nu rezultă care este contravaloarea serviciilor avocaţiale aferente redactării şi susţinerii recursului incident, în raport cu preţul prestaţiilor efectuate pentru combaterea recursului principal. Or, câtă vreme pârâta nu a făcut dovada pretenţiilor sale, în sensul art. 274 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de judecată nu va putea acorda cheltuieli de judecată fără documente justificative.

În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluţionarea pretenţiilor de rambursare a cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţilor, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite (Cauza Croitoru contra României, Hotărârea din 9 noiembrie 2004, Cauza Iacob contra României, Hotărârea din 3 februarie 2005).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 139/A din 5 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondat.

Respinge cererea recurentei-pârâte privind obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 mai 2023.