Insurance policyholder fails to restore arbitral award; annulment upheld for missing arbitration agreement.

Şedinţa publică din data de 23 mai 2023

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituţionalizat sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 2.392,44 RON, reprezentând diferenţă contravaloare reparaţie în urma evenimentului rutier din 29 aprilie 2021, penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere aferente debitului principal şi cheltuieli arbitrale.

Prin hotărârea arbitrală nr. 1 din 3 ianuarie 2022, pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat, în dosarul nr. x/2021 a fost admisă acţiunea reclamantei A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

A fost obligată pârâta la plata sumei de 2392,44 RON reprezentând diferenţă contravaloarea reparaţiei autoturism, s-a luat act de renunţarea la capătul de cerere privind penalităţile de întârziere de 0,2%/zi calculate la debitul principal şi la 2.050 RON, cu titlu de cheltuieli arbitrale.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr. x/2022, reclamanta B. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. în temeiul art. 608 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 612 C. proc. civ., anularea hotărârii arbitrale nr. 1 din 03.01.2022, pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat, în dosarul nr. x/2021, precum şi suspendarea executării acestei hotărâri.

Prin sentinţa nr. 30 din 23.02.2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Curţii de Apel Ploieşti, invocată de pârâtă şi s-a declinat competenţa soluţionării cererii în anulare a hotărârii arbitrale formulată de reclamanta B. S.A., în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., în favoarea Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova sub nr. x/2022.

Pentru termenul de judecată din 6 aprilie 2022, părţile au fost citate cu menţiunea punerii în discuţie a excepţiei necompetenţei teritoriale a Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă în soluţionarea cauzei, excepţie invocată, în raport de dispoziţiile art. 129 raportat la art. 610 C. proc. civ., iar prin sentinţa nr. 52/2022 din 6 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022, s-a admis excepţia necompetenţei instanţei. S-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă. S-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi s-a dispus suspendarea judecăţii cauzei şi înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă în vederea soluţionării conflictului negativ.

Prin decizia nr. 1060 din 5 mai 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2022, s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova sub nr. x/2022.

Prin sentinţa nr. 169/2022 din 19 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, a fost admisă acţiunea în anulare formulată de B. S.A.; a fost anulată hotărârea arbitrală nr. 1 din 03.01.2022, pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat, în dosarul nr. x/2021 şi a fost trimisă cauza spre soluţionare Judecătoriei Buftea. Totodată, a fost respinsă cererea de suspendare a executării aceleiaşi hotărâri arbitrale, ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurenta-reclamantă învederează că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, derogatorii, respectiv Norma ASF nr. 18/2017 (art. 7 alin. (3), art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017).

Arată recurenta că, Norma 18/2017 emisă de ASF, deşi act normativ cu forţă inferioară C. proc. civ., produce efecte de la intrarea în vigoare, atâta timp cât a intrat în fondul legislativ şi nu a fost declarată nelegală sau neconstituţională.

În materia soluţionării petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare, consumatorul poate solicita soluţionarea litigiului prin apelare la arbitraj, fără a fi necesară o convenţie arbitrală, în baza cadrului special reglementat de Norma ASF nr. 18/2017, care a abilitat instanţa arbitrală să soluţioneze, la solicitarea consumatorului, litigiul din materia asigurărilor privind despăgubirile solicitate în temeiul contractului de asigurare (poliţa RCA).

Prin urmare, susţine că, în baza dispoziţiei legale speciale exprese instituite prin Norma ASF nr. 18/2017, instanţa arbitrală este competentă să soluţioneze, la solicitarea consumatorului, litigiul din materia asigurărilor privind despăgubirile solicitate în temeiul contractului de asigurare, competenţa nefiind condiţionată de existenţa unei convenţii arbitrale.

Învederează recurenta că, în baza dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 93/2012 şi ale art. 6 alin. (6) şi art. 8 alin. (16) din Legea nr. 237/2015, Autoritatea de Supraveghere Financiară a răspuns rolului şi competenţei sale legale şi a emis Norma nr. 18/2017, prin care a armonizat sistemul de drept din România cu dreptul Uniunii Europene în aria de soluţionare alternativă a litigiilor în materie de consum, respectiv cu Directiva nr. 2013/11/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21.05.2013 privind soluţionarea alternativă a litigiilor în materie de consum şi de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 şi a Directivei nr. 2009/22/CE.

Din coroborarea celor doua texte: art. 7 alin. (3) din Norma nr. 18/2017 şi art. 7 alin. (4) lit. d) din acelaşi act normativ, rezultă, în opinia recurentei, că nu este necesar acordul celeilalte părţi pentru a se urma calea alternativă de soluţionare a litigiului prin arbitraj instituţionalizat, singura condiţie necesară pentru stabilirea competenţei instanţei arbitrale constituind-o formularea cererii arbitrale de către consumator, cum este cazul şi în speţă.

Prin Norma ASF nr. 18/2017 se completează dispoziţiile Legii nr. 132/2017 şi dispoziţiile Normei ASF nr. 20/2017 cu prevederile privind modul în care eventualele litigii pot fi soluţionate, fiind acordat consumatorului (terţul păgubit) dreptul de a opta pentru o cale de soluţionare alternativă a litigiului (conciliere, arbitraj sau mediere), în funcţie de statutul juridic al acestuia (persoana fizică/persoană juridică).

Recursul a fost comunicat intimatei la 25.01.2023, care nu a formulat întâmpinare.

Analizând recursul de faţă, în baza motivelor invocate şi a normelor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că hotărârea este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material ce guvernează materia soluţionării alternative a litigiilor de consum, reglementată prin Norma ASF nr. 18/2017, susţinând că între societatea recurentă şi societatea pârâtă nu era necesară existenţa unei convenţii arbitrale scrise, Tribunalul arbitral fiind învestit în temeiul legii, respectiv prin dispoziţiile art. 7 alin. (3) şi alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017.

În raport de această argumentare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată incidenţa în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., şi nu a celui indicat de recurentă, întrucât se invocă aplicarea greşită a unor norme de drept procesual, respectiv cele referitoare la arbitraj, şi nu de drept substanţial, impunându-se calificarea şi analiza corespunzătoare.

Criticile recurentei sunt nefondate întrucât instanţa, la pronunţarea soluţiei, a ţinut cont de faptul că arbitrajul, potrivit dispoziţiilor din Cartea a IV-a, Titlurile I şi II C. proc. civ., se organizează şi se desfăşoară potrivit convenţiei arbitrale încheiate între părţi, cu respectarea principiului libertăţii de voinţă a acestora, sub rezerva respectării ordinii publice, a bunelor moravuri, precum şi a dispoziţiilor imperative ale legii.

Potrivit dispoziţiilor art. 548 alin. (1) C. proc. civ., "Convenţia arbitrală se încheie în scris, sub sancţiunea nulităţii." iar conform art. 549 din acelaşi act normativ, "(1) Convenţia arbitrală se poate încheia fie sub forma unei clauze compromisorii, înscrisă în contractul principal ori stabilită într-o convenţie separată, la care contractul principal face trimitere, fie sub forma compromisului. (2) Existenţa convenţiei arbitrale poate rezulta şi din înţelegerea scrisă a părţilor făcută în faţa tribunalului arbitral.".

Totodată, art. 550 alin. (1) C. proc. civ. defineşte clauza compromisorie ca fiind aceea prin care "părţile convin ca litigiile ce se vor naşte din contractul în care este stipulată sau în legătură cu acesta să fie soluţionate pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancţiunea nulităţii, modalitatea de numire a arbitrilor. În cazul arbitrajului instituţionalizat este suficientă referirea la instituţia sau regulile de procedură ale instituţiei care organizează arbitrajul.".

În raport de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte arată că judecata pe calea arbitrajului are la bază convenţia părţilor, înţelegerea lor de a recurge la această modalitate de soluţionare a litigiilor, iar în situaţia în care această convenţie nu există, este nulă ori inoperantă, arbitrajul nu se poate organiza şi desfăşura valabil.

În acest context, reţine Înalta Curte că instanţa de fond a soluţionat acţiunea în anulare făcând o corectă aplicare a prevederilor anterior menţionate, dând prevalenţă dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., privind incidenţa în cauză a acestui motiv de desfiinţare, în absenţa unei convenţii arbitrale, astfel cum este reglementată de art. 548 şi urm. C. proc. civ.

Cât priveşte Norma ASF. nr. 18/2017, se poate observa, din chiar titlul actului, că aceasta reglementează, în principal, "procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare.", art. 7 alin. (3) din Normă stipulând în mod expres faptul că, "în vederea soluţionării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăţi, brokeri şi asiguraţi, contractanţi, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanţii acestora, la solicitarea uneia dintre părţi, se utilizează metodele alternative de soluţionare a litigiilor, prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare.".

Se pune, astfel, accent pe faptul că soluţionarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluţionare alternativă a litigiilor se face cu respectarea dispoziţiilor legale privitoare la acestea şi că, prin aceasta, nu se limitează dreptul părţilor de a se adresa instanţelor de judecată abilitate.

Dispoziţiile art. 7 alin. (3) şi alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017 nu pot fi interpretate în sensul arătat de către recurentă, respectiv că arbitrajul poate fi aplicat în mod obligatoriu, ca urmare a alegerii reclamantului, fără a se impune existenţa unei convenţii a părţilor. Înalta Curte, fără a nega posibilitatea rezolvării unor asemenea categorii de litigii prin intermediul unor proceduri de soluţionare alternativă, reţine că această cale rămâne deschisă părţilor doar în condiţiile încheierii în scris a unei convenţii arbitrale.

Punctează Înalta Curte faptul că, printr-un act normativ cu forţa juridică a Normei ASF nu se poate deroga de la dispoziţiile de principiu ale C. proc. civ., care reglementează tocmai modalitatea în care poate interveni jurisdicţia alternativă, astfel că va respinge argumentele recurentei conform cărora Norma ASF nr. 18/2017 reprezintă o dispoziţie specială derogatorie de la legea generală, în raport de prevederile art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 93/2012, art. 6 alin. (6) şi art. 8 alin. (16) din Legea nr. 237/2015. De altfel actul normativ în discuţie nu cuprinde nicio dispoziţie legală care să prevadă că se poate soluţiona litigiul de către instanţa arbitrală, chiar dacă între părţi nu există o clauză compromisorie sau compromis.

Toate susţinerile recurentei, relative la modalitatea de transpunere în dreptul intern a Directivei nr. 2013/11/UE sunt străine de raportul juridic dedus judecăţii, întrucât, în mod evident, reclamanta-recurentă nu este un consumator, ci un profesionist.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 169/2022 din 19 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 169/2022 din 19 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 mai 2023.