Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1307/2023 AI generated

Recourse annulled for lack of legal grounds: factual re-assessment prohibited in non-devolutive appeal

Case Number Decizia nr. 1307/2023
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Inadmissible
Court Costs Borne by appellant

Legislator summary

AI generated

The Supreme Court of Romania annulled the appeal filed by the defendant against the Court of Appeal’s decision upholding the first-instance judgment, thereby upholding the obligation for the defendant to pay approximately 226,000 RON in lost profits and costs to the plaintiff, which now stands as the final binding outcome. The dispute arose from a civil contract case where the plaintiff sued for damages resulting from the defendant's failure to execute a real estate purchase agreement in authentic form by the agreed deadline, alleging lost rental income and unauthorized renovation costs; while the defendant argued the delay was caused by the plaintiff's own negligence and third-party impediments, and that the claimed damages were unforeseeable, the appellate court found the defendant at fault for lacking necessary documentation and the damages predictable. The Supreme Court annulled the appeal on procedural grounds, determining that the appellant's arguments did not constitute valid grounds of nullity under Article 488 of the Code of Civil Procedure, as they relied on factual re-assessment and evidence interpretation (questio facti) rather than legal errors, violating the non-devolutive nature of the exceptional appeal, which is limited to reviewing the legality of the lower court's decision.

Legislator headnote

AI generated

art. 1350 C. civ, art. 453 C. proc. civ, art. 1533 C. civ, art. 1534 C. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 489 alin. (2) C. proc. civ; Recourse annulled for lack of legal grounds: factual re-assessment prohibited in non-devolutive appeal: Consideră recurenta că sunt încălcate dispoziţiile art. 1350 C. civ., conform cărora "orice persoană trebuie să-şi execute obligaţiile pe care le-a contractat", deoarece, la 02.10.2019, părţile au modificat prin acordul lor obligaţiile pe care le-au contractat şi au stabilit reguli şi obligaţii noi în vederea semnării contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.

Keywords

AI generated
interpretation of a judgment nullity of agreements and decisions standing to appeal article of civil procedure factual grounds assessment of damages

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 23 mai 2023

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 19.02.2020 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub dosar nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 253.451 RON, ce reprezintă beneficiul nerealizat ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor acesteia de a încheia contractul de vânzare-cumpărare în forma autentică la data stabilită, sumă compusă din: - 15.000 euro, echivalentul a 71.400 RON, la cursul BNR 4,76 RON/euro, ce reprezintă chiria pe care reclamanta ar fi încasat-o de la C. S.A. (D.) pentru spaţiul comercial nr. 1, pentru perioada 01.08.2019-01.02.2020; - 12.250 euro, echivalentul a 58.310 RON la cursul BNR 4,76 RON/euro, ce reprezintă chiria pe care reclamanta ar fi încasat-o de la E. S.R.L. (F.) pentru spaţiul comercial nr. 2, pentru perioada 01.08.2019-19.12.2020; - 123.741 RON, reprezentând contravaloarea amenajărilor pe care trebuie să le execute reclamanta pentru închirierea spaţiului nr. 1.

A solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 1350 C. civ., art. 453 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 890/01.04.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 226.318 RON, reprezentând beneficiu nerealizat, precum şi la plata sumei de 22.136 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta B. S.R.L. a formulat apel principal, prin care a solicitat modificarea hotărârii apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Împotriva aceleiaşi sentinţe, reclamanta a formulat apel incident, prin care a solicitat modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul obligării intimatei la plata contravalorii lucrărilor efectuate în spaţiul comercial nr. 1, în cuantum de 123.741 RON.

Prin decizia civilă nr. 1534/A din 12.10.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. a fost respins, ca nefondat, iar apelul incident declarat de apelanta-reclamantă a fost anulat, ca netimbrat.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.R.L. a formulat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate şi respingerea cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a susţinut faptul că instanţa de apel a pronunţat hotărârea aplicând greşit normele de drept material cu privire la stabilirea culpei pentru întârzierea semnării contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.

Astfel, a aratat că, ceea ce instanţa de apel a interpretat greşit este faptul că, la 02.10.2019 părţile se aflau în afara termenului contractual în care trebuia semnat contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică, iar recurenta şi intimata au stabilit împreună noile reguli contractuale în baza cărora urmau să semneze contractul în formă autentică.

Arată că, la 31.07.2019, recurenta era în măsură şi îndeplinea condiţiile legale să încheie contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică, iar reprezentanţii intimatei-reclamante se aflau în vacanţă, fără să-şi fi desemnat un mandatar şi că au solicitat prelungirea termenului pentru încă o lună.

Contractul reprezintă legea părţilor, însă consideră că regulile acceptate de recurentă la 02.10.2019 au fost excedentare obligaţiilor contractuale anterioare şi au fost acceptate în virtutea faptului că recurenta a dorit o soluţionare amiabilă a posibilului litigiu care putea interveni între părţi. Arată şi că, inclusiv notificarea prin care reclamanta solicită noile documente şi condiţii este ulterioară datei de 31.07.2019, dată la care trebuia să se încheie contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică.

Consideră recurenta că sunt încălcate dispoziţiile art. 1350 C. civ., conform cărora "orice persoană trebuie să-şi execute obligaţiile pe care le-a contractat", deoarece, la 02.10.2019, părţile au modificat prin acordul lor obligaţiile pe care le-au contractat şi au stabilit reguli şi obligaţii noi în vederea semnării contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.

Aceste documente suplimentare se refera la: refacerea acordului creditorului ipotecar (acord care exista încă din 16.06.2017), realizarea unor lucrări suplimentare de construire şi la faptul că părţile au hotărât de comun acord ca actul de vânzare-cumpărare în formă autentică să se semneze în termen de 7 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii nr. 4027/03.06.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în dosarul nr. x/2019, având ca obiect anulare act administrativ, reclamant fiind G.. Nici cu privire la această hotărâre pârâta nu a fost în culpă, dat fiind că acţiunea era respinsă încă de la data de 03.06.2019, G. renunţase la calea de atac, dar Tribunalul nu a redactat hotărârea într-un termen rezonabil.

În altă ordine de idei, recurenta menţionează că toate acţiunile şi sesizările dlui G. au fost respinse, fiind efectuate doar în scopul de a prejudicia prin întârzieri succesive finalizarea imobilului.

Mai susţine şi că, neîncheierea contractului în formă autentică la termenul agreat în antecontract se datorează reclamantei-intimate, care acum solicită repararea unui prejudiciu, invocându-şi propria culpa, astfel:

1. deşi cunoştea că termenul agreat pentru semnarea contractului în formă autentică este 31.07.2019, nu a făcut niciun demers în acest sens, chiar a plecat în vacanţă în afara ţării, până pe 20.08.2019 (aproape o lună peste data stabilită pentru semnare) şi nici nu a desemnat un mandatar pentru a îndeplini obligaţia sa de a cumpăra imobilul;

2. abia la data de 01.09.2019 a transmis printr-un e-mail dorinţa de a semna actul în faţa altui notar public şi a solicitat alte acte suplimentare;

3. pârâta a dat curs solicitărilor şi dorinţelor excedentare pentru a putea soluţiona amiabil situaţia litigioasă, deşi la data de 31.07.2019 deţinea toate actele necesare semnării actului în formă autentică;

4. în ceea ce priveşte ridicarea ipotecii din partea H., pârâta a obţinut un nou acord la solicitarea reclamantei, deşi deţinea unul general din data de 16.06.2017, în baza căruia a semnat toate celelalte contracte de vânzare-cumpărare;

5. în ceea ce priveşte ipoteca instituită în favoarea dlui. I. pe unele locuri de parcare, învederează că acesta s-a prezentat în faţa notarului J. în aceeaşi zi în care a fost chemat, a dat declaraţie autentica de radiere, deşi ipoteca era instituită dintr-o eroare a Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, culpa neaparţinând pârâtei şi fiind remediată de îndată. Aceasta eroare a cărţii funciare nu a fost cunoscută până la data la care notarul ales de A. S.R.L. nu a solicitat extrasul de carte funciară. Astfel, dacă reclamanta-intimată ar fi solicitat acest extras la termenul agreat, această problemă ar fi fost remediată de îndată;

6. după numeroase discuţii şi întâlniri în faţa notarului public J., la data de 08.11.2019 (vineri, anterior semnării, în cursul serii), avocatul reclamantei transmite un e-mail notarului, prin care îi aduce la cunoştinţă că nu crede că pârâta este în măsură sa semneze actele de vânzare-cumpărare.

Cu toate aceste impedimente create de reclamanta-intimata, la data de 11.11. 2019, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/11.11.2019.

O altă critică a recurentei priveşte faptul că instanţa de apel a analizat în mod greşit şi a obligat recurenta la plata beneficiului nerealizat reprezentat de chiriile pe care le-ar fi încasat reclamanta de la D. sau F., concluzionând că nu sunt incidente prevederile art. 1533 C. civ., iar reclamanta-intimată nu putea închiria spaţiile ce au făcut obiectul contractului.

Astfel, susţine că prejudiciul solicitat de reclamanta-intimată este nedatorat şi pentru următoarele motive:

La date renunţării la promisiunea de contract de închiriere de către D. (03.05.2019), reclamanta avea deja posesia spaţiului (de la data de 19.03.2019), astfel încât se puteau face îmbunătăţirile necesare.

Recurenta nu este culpabilă de prelungirea termenului, iar prejudiciul cauzat face parte din categoria prejudiciilor imprevizibile, prevăzute de art. 1533 C. civ.

De asemenea, susţine că data de 01.02.2020 este total imprevizibilă şi injustă pentru recurentă, având în vedere că reclamanta putea semna contractul de la 31.07.2019, iar lipsa unui eventual chiriaş nu poate fi sub nicio formă imputabilă recurentei.

Arată că, chiar dacă s-ar lua în calcul termenul semnării, respectiv 07.11.2019, prejudiciul acesta eventual ar fi putut fi cel mult calculat doar pentru perioada 01.08.2019-07.11.2019, deoarece de la acea dată reclamanta-intimată a dobândit întregul drept de proprietate, exceptând posesia dobândită din luna martie, solicitată cu scopul de a face îmbunătăţiri pe care nu a dorit să le execute pârâta.

Cu privire la spaţiul nr. 2, apelanta a arătat că administratorul E. S.R.L. este K., respectiv soţia reprezentantului reclamantei, L.. În aceste condiţii, prezumă că solicitarea reclamantei este formulată cu rea credinţă, având în vedere că, atât L. cât şi soţia acestuia, K., aveau cunoştinţă despre toate detaliile tranzacţiei imobiliare, inclusiv cu privire la termenul de semnare de 31.07.2019.

Având în vedere raporturile de familie apropiate, contractele semnate de aceştia sunt doar o modalitate de preconstituire a unor probe pentru a obţine nişte venituri nedatorate.

Dispoziţiile art. 1533 C. civ., susţin principiul de drept statuat atât de vechiul C. civ. cât şi de Noul C. civ., cu unele mici diferenţieri, dar care nu sunt aplicabile în prezenta speţă, conform căruia "întinderea reparaţiei este mai mare la răspunderea delictuală decât la răspunderea contractuală". Or, intimata-reclamantă îşi întemeiază cererile pe răspunderea contractuală, dar solicită un beneficiu nerealizat (lucrum cessans) pe care pârâta nu putea să îl prevadă şi mai ales nu este cauzat de culpa sa gravă sau prin neexecutare intenţionată.

Autoarea prezentei căi de atac învederează că instanţa de apel nu a analizat în niciun fel apărările recurentei şi a admis în mod netemeinic cererea de reparare integrală a acestui prejudiciu eventual, deşi M. se afla în vacanţă la data de 31.07.2019, solicitând amânarea semnării contractului într-un mod tendenţios.

După evocarea dispoziţiilor art. 1534 C. civ., recurenta-pârâtă învederează că riscul de a nu se semna contractul la data de 31.07.2019 a fost asumat de creditorul A. S.R.L., care a cauzat din culpa sa amânarea semnării contractului.

Cu privire la ambele cereri ce ar reprezenta valoarea unor chirii neîncasate ale reclamantei, recurenta susţine că sunt şi nedovedite. Deşi recurenta a contestat contractele de închiriere sub aspectul autenticităţii lor, considerându-se constituite pro causa, reclamanta nu a înţeles să încerce dovedirea acestei valori a lipsei de folosinţă printr-o expertiză evaluatorie a lipsei de folosinţă, fiind dreptul acesteia, conform principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, de a-şi constitui ansamblul probator. În aceste condiţii, apreciază că acest prejudiciu eventual este şi nedovedit.

A treia critică a recurentei priveşte faptul că instanţa de apel a analizat în mod greşit şi a admis în parte cererea intimatei-reclamante ca pârâta să suporte costurile amenajărilor voluptorii efectuate de A. S.R.L.

Astfel, arată că, în analiza acestui prejudiciu solicitat de intimata-reclamantă, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere dovedirea realizării de către intimata-reclamantă a acestor amenajări, precum şi raportul de expertiză în specialitatea construcţii, pe care l-a ignorat, trecând peste concluziile expertului tehnic.

În acest sens, arată că susţinerile reclamantei sunt contrazise atât de realitatea raportului contractual, dar şi de propriul său comportament.

Susţine recurenta că obligaţiile părţilor privind predarea spaţiilor au fost stabilite prin contract şi prin actul adiţional din 29.11.2017, din care rezultă cu evidenţă că instalaţia electrică intră în sarcina reclamantei. Cu toate acestea, în solicitarea de efectuare a expertizei în construcţii, intimata a solicitat evaluarea lucrărilor de îmbunătăţire privind instalaţia electrică, pardoselile, zugrăvire, instalaţia de climatizare, confecţiile metalice, finisajele sistemului de ventilaţie, toate aceste lucrări nefiind în sarcina recurentei.

Prin urmare, fiind cheltuieli excedentare obligaţiilor contractuale ale recurentei şi categoric voluptorii, astfel cum rezultă şi din raportul de expertiză întocmit în prezenta cauză, recurenta arată că îşi menţine toate argumentele detaliate cu privire la lipsa oricărei culpe a acesteia cu privire la acest fapt juridic (respectiv neîncheierea contractului de închiriere cu D.), dar şi cu privire la imprevizibilitatea prejudiciului.

Totodată, susţine că, deşi reclamanta invocă faptul că pârâta nu a efectuat aceste investiţii de bună voie, aceasta nu a solicitat contravaloarea acestor lucrări decât în cadrul acestei acţiuni, ceea ce reprezintă o solicitare abuzivă de dublă reparare a unui eventual prejudiciu.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recursul a fost comunicat intimatei-reclamante A. S.R.L. la 19.12.2022 .

La 16.01.2023, cu respectarea termenului legal, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, constatarea nulităţii recursului în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 23.01.2023, iar aceasta nu a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi act normativ, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e, precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului legal sunt sancţionate cu anularea recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pornind de la aceste dispoziţii legale, instanţa supremă apreciază că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, deşi autoarea recursului şi-a întemeiat demersul judiciar pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate, aceasta nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să se circumscrie cel puţin unui motiv de casare dintre cele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În concret, analizând cele susţinute în memoriul de recurs, se constată că, deşi recurenta a susţinut faptul că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1350, art. 1535, art. 1534 C. civ. privind răspunderea contractuală pentru prejudiciul previzibil, în realitate, normele de drept material pretins a fi fost încălcate de instanţa de apel au fost invocate pur formal. Criticile formulate vizate exclusiv chestiuni de fapt, de apreciere a probatoriului, de temeinicie (aşa cum învederează chiar şi recurenta), care nu mai pot face obiectul cenzurii instanţei de recurs, ştiut fiind că recursul este o cale de atac extraordinară, nedevolutivă (nu conduce la o nouă judecată în fond), prin care se asigură exclusiv un control de legalitate asupra hotărârii judecătoreşti atacate.

Astfel, în realitate, argumentele dezvoltate de recurentă urmăresc reaprecierea probei cu expertiza în construcţii şi cu expertiza evaluatorie în construcţii, precum şi a probei cu înscrisuri (antecontract de vânzare-cumpărare, act adiţional din 29.11.2017, contracte de închiriere încheiate între intimata-reclamantă, pe de o parte şi D., respectiv N., pe de altă parte), în vederea stabilirii unei alte situaţii de fapt, contrare celei reţinute de instanţa de apel, cu privire la partea culpabilă pentru neîndeplinirea obligaţiilor din antecontractul de vânzare-cumpărare, precum şi cu privire la întinderea prejudiciului pretins de intimata-reclamantă şi caracterul previzibil sau imprevizibil al acestuia.

Înalta Curte reţine că interpretarea probelor şi stabilirea culpei - elemente ale chestiunilor de fapt (questio facti) ale cauzei deduse judecăţii - ţine de aprecierea suverană a instanţelor de fond, atributul esenţial al instanţei de recurs constituindu-l interpretarea legii.

Din această perspectivă, recurenta-pârâtă nu a reuşit să dezvolte critici de nelegalitate, susţinerile sale vizând netemeinicia alegată a deciziei recurate.

Totodată, instanţa de recurs constată că aceleaşi argumente au fost dezvoltate integral şi prin memoriul de apel, recurenta-pârâtă primind deja un răspuns prin decizia primei instanţe de control judiciar.

Nu în ultimul rând, instanţa supremă reţine că, în reluarea aceloraşi argumente din ciclurile procesuale anterioare, recurenta-pârâtă a făcut abstracţie de raţionamentul instanţei de apel din decizia atacată, care face efectiv obiectul acestei căi de atac.

Astfel, prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut atât faptul că pârâta nu deţinea toate actele necesare semnării contractului de vânzare-cumpărare nici la data de 31.07.2019, nici la data de 02.10.2019, cât şi faptul că prejudiciul reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă este unul previzibil, întrucât pârâta putea să prevadă că pentru neexecutarea obligaţiei de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică la termenul convenit, reclamanta, societate comercială, nu putea închiria spaţiile comerciale ce au făcut obiectul contractului şi va suferi un prejudiciu constând în contravaloarea chiriilor pe care le-ar fi putut încasa.

Totodată, prin decizia recurată s-a mai reţinut faptul că, având în vedere că reclamanta şi-a întemeiat cererea de despăgubire pe existenţa celor două contracte de închiriere în care era prevăzută o chirie lunară, efectuarea unei expertize contabile care să stabilească prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a semnării cu întârziere a contractului de vânzare cumpărare nu era utilă soluţionării cauzei.

În ce priveşte cheltuielile pentru amenajarea spaţiului comercial nr. 1, instanţa de apel a reţinut faptul că afirmaţia expertului, conform căreia vânzătorul B. a predat spaţiul comercial potrivit înţelegerii iar investiţiile efectuate de reclamantă trebuie să rămână în sarcina acesteia, nu prezintă relevanţă în speţă, deoarece au fost făcute cu depăşirea atribuţiilor acestuia. Doar instanţa este în măsură să interpreteze dispoziţiile contractelor depuse la dosar şi să aplice legea la situaţia de fapt stabilită.

De asemenea, a reţinut faptul că, instalaţia electrică, pardoselile, zugrăvirea, instalaţia de climatizare, confecţionarea unei scări metalice şi a unui parapet şi finisajele sistemului de ventilaţie nu au caracter voluptoriu, astfel cum susţine apelanta-pârâtă, ci sunt absolut necesare pentru desfăşurarea activităţii de farmacie.

Or, recurenta-reclamantă nu a criticat aceste reţineri, ci s-a cantonat în a reitera aceleaşi susţineri din memoriul de apel într-o manieră ce nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Prin urmare, modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor ei, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menţine hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, de exemplu atunci când nu se arată şi dezvoltarea motivelor de nelegalitate. O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă din moment ce, aşa cum s-a arătat, susţinerile recurentei subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu vizează decizia atacată, ci doar temeinicia afirmată a cererii de apel, deşi recursul nu are caracter devolutiv.

Accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte va anula recursul declarat recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1534/A din 12 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 29.308,39 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1534/A din 12 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 29.308,39 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 mai 2023.