Construction materials price claim; existence of contractual relationship and non-devolutive appeal scope

Şedinţa publică din data de 23 mai 2023

Asupra recursurilor de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă la 04.06.2020, sub dosar nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. (actuala B. S.R.L.) a solicitat obligarea pârâtei C. la plata sumei de 208.840,50 RON, reprezentând contravaloarea materialelor de construcţie furnizate acesteia pentru lucrările de renovare la imobilul situat în Lugoj, str. x, jud. Timiş, conform facturii fiscale nr. x/19.12.2019 şi anexei la aceasta, sumă actualizată în raport de rata dobânzii legale, până la data plăţii efective.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1516 şi urm. C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 121 din 16 martie 2021, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2020, a fost admisă cererea formulată şi precizată de reclamanta B. S.R.L. (fosta S.C. A. S.R.L.), în contradictoriu cu pârâta C., fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 208.840,50 RON şi a dobânzii legale penalizatoare aferente debitului principal, de la 28.01.2020 şi până la achitarea integrală a sumei de 208.840,50 RON, precum şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.281,8 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru; a fost respinsă cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâta C., apreciind-o ca fiind netemeinică şi nelegală, sens în care a solicitat, în principal, anularea sentinţei apelate, cu reţinerea procesului spre rejudecare cu consecinţa respingerii acţiunii, iar în subsidiar, schimbarea în tot a hotărârii apelate, cu consecinţa respingerii acţiunii formulate de reclamantă, ca fiind neîntemeiată; obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

La 17.03.2022, s-a depus de către D. o cerere de intervenţie voluntară accesorie în interesul intimatei B. S.R.L., prin care s-a solicitat încuviinţarea în principiu a cererii de intervenţie accesorie şi respingerea apelului formulat de C..

Prin decizia civilă nr. 264/A din 18.04.2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a fost respinsă cererea de intervenţie accesorie formulată de D., în interesul intimatei reclamante B. S.R.L.

Totodată, a fost admis apelul declarat de pârâta C. împotriva sentinţei civile nr. 121 din 16 martie 2021, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimata-reclamantă B. S.R.L.; a fost schimbată sentinţa apelată şi a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta B. S.R.L. împotriva pârâtei C..

I. Împotriva acestei decizii, a formulat recurs intervenienta accesorie D., solicitând instanţei de control judiciar admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea dosarului instanţei de apel pentru soluţionarea cererii de intervenţie accesorie în contradictoriu cu recurenta. Totodată, a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-intervenientă, susţinând, în esenţă, faptul că, deşi la termenul din 18.04.2022, instanţa de apel a constatat că intervenienta nu este prezentă sau reprezentată şi că dovada îndeplinirii procedurii de citare a acesteia nu s-a întors la dosarul cauzei pentru acel termen, a dispus judecarea cererii de intervenţie accesorie în aceste condiţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 154 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

II. Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat recurs şi reclamanta B. S.R.L., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel; în subsidiar, a solicitat menţinerea sentinţei civile nr. 121/16.03.2021, pronunţată de prima instanţă. Totodată, având în vedere culpa procesuală a intimatei-pârâte, a solicitat obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, faptul că, deşi la termenul din 18.04.2022, instanţa de apel a constatat că intervenienta accesorie D. nu este prezentă sau reprezentată şi că dovada îndeplinirii procedurii de citare a acesteia nu s-a întors la dosarul cauzei pentru acel termen, a dispus judecarea cererii de intervenţie accesorie în aceste condiţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 154 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub un prim aspect, recurenta-reclamantă învederează că decizia atacată este dată cu aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 254 C. proc. civ.

Astfel, arată că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut faptul că prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 254 C. proc. civ., prin primirea la dosarul cauzei, ulterior primului termen de judecată, a înscrisurilor de natură să formeze convingerea instanţei în sensul obligării intimatei la achitarea sumelor datorate, respectiv avizele de însoţire a mărfurilor, e-mailurile transmise de asociatul E. către dl. F. şi pârâta C., în care se indică lucrările ce trebuie efectuate la imobilul intimatei-pârâte, conversaţiile G. purtate între reprezentantul recurentei şi intimata-pârâtă, respectiv asociatul E., privind lucrările efectuate şi materialele necesare şi mesaj G. transmis de pârâtă, în care a ataşat cererea pentru emiterea autorizaţiei de trafic greu pentru materialele livrate de H. S.R.L., materiale facturate pe societatea recurentă.

Solicită instanţei de recurs să constate că interpretarea instanţei de apel este eronată, în contextul în care chiar legiuitorul, în cuprinsul dispoziţiilor art. 254 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., a prevăzut excepţia de la regula depunerii înscrisurilor odată cu acţiunea, respectiv atunci când administrarea probei nu este de natură a duce la amânarea cauzei. Or, prin depunerea înscrisurilor ce atestă indubitabil obligaţia de plată ulterior introducerii acţiunii, în niciun caz nu s-a produs tergiversarea sau amânarea cauzei, proba fiind administrată la acelaşi termen de judecată la care a fost solicitată şi încuviinţată.

O a doua critică, subsumată motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., o constituie interpretarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 277 şi ale art. 310 C. proc. civ.

Astfel, recurenta-reclamantă susţine, că, în virtutea rolului activ, instanţa de fond nu a făcut decât să încadreze situaţia de fapt reieşită din ansambul probatoriu administrat în normele juridice de procedură.

Prin urmare, consideră că, în mod temeinic şi legal, prima instanţă a constatat că factura emisă de recurenta-reclamantă ca urmare a livrării materialelor se încadrează în prevederile art. 277 alin. (2) C. proc. civ., în cazul de faţă legea neimpunând forma scrisă a contractului drept condiţie de validitate a acestuia. În acelaşi sens, arată că, în mod corect a fost acordată de prima instanţă valenţa de început de dovadă scrisă facturii şi corespondenţei pe subiect dintre intimata-pârâtă şi reprezentantul recurentei-reclamante, în conformitate cu dispoziţiile art. 310 C. proc. civ.

Concluzionează că, din coroborarea tuturor înscrisurilor depuse în mod legal la dosar, cu răspunsurile la interogatoriu oferite de intimata-pârâtă în faţa primei instanţe şi cu faptul că, deşi pârâta susţine cu vehemenţă că materialele de construcţie în discuţie au fost achiziţionate de la o altă societate nu a depus dovezi în acest sens, este indubitabilă realitatea situaţiei de fapt prezentate de recurenta-reclamantă, livrarea materialelor şi neîndeplinirea obligaţiei de achitare a acestora de către intimată, hotărârea primei instanţe fiind legală şi temeinică.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea prezentului demers procedural învederează că decizia recurată este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor de drept material ale art. 1182 alin. (2) C. civ. şi art. 1170 din acelaşi cod.

Pentru început, arată că, în cuprinsul deciziei atacate, în mod vădit nejustificat şi nelegal, instanţa de apel a concluzionat în sensul inexistenţei obligaţiei de plată a sumelor pretinse de reclamantă, reţinând că între părţi nu au existat niciun fel de raporturi juridice, iar reclamanta nu i-a livrat niciodată intimatei-pârâte materiale de construcţii.

Or, precizează recurenta că este evident caracterul părtinitor al concluziei instanţei de apel, în contextul în care intimata-pârâtă a admis faptul că a efectuat lucrări de amenajări şi construcţii la imobilul proprietate personală din Lugoj, str. x, jud. Timiş, lucrări ce au fost începute în anul 2017 şi au fost finalizate în anul 2018, însă a susţinut că a achiziţionat materialele de construcţie de la societăţi de profil din Municipiul Lugoj.

Recurenta solicită instanţei de recurs să constate că, deşi intimata a negat vehement, aşa cum s-a reţinut prin decizia atacată, faptul că ar fi achiziţionat de la recurenta-reclamantă materialele de construcţii, au fost depuse comunicările dintre părţi, care privesc tocmai livrarea unor astfel de materiale şi care, prin conţinutul lor, dovedesc neechivoc faptul că între părţi au existat, în fapt, raporturi juridice cu acest obiect. În plus, intimata-pârâtă nu a putut depune la dosar nicio factură de achiziţie a materialelor folosite la modificarea imobilului, provenind de la alţi furnizori, deşi îi revenea sarcina de a-şi proba apărarea.

Menţionează şi faptul că, în cazul achiziţiei de materiale, C. civ. nu prevede condiţia încheierii unui contract în forma scrisă ad validitatem, fiind suficientă îndeplinirea condiţiei existenţei acordului de voinţă al părţilor, potrivit art. 1182 alin. (2) C. civ.

Reaminteşte recurenta faptul că nu a putut încheia un contract în formă scrisă cu reclamanta, întrucât între pârâtă şi E., asociat la acea vreme în A. S.R.L., exista o relaţie de strânsă prietenie (dovedită şi prin refuzul pârâtei de a răspunde la întrebarea cu nr. 5 din interogatoriu).

Mai susţine şi că, în mod contrar susţinerilor intimatei-pârâte, instanţa de apel avea obligaţia de a constata că materialele de construcţie au fost livrate intimatei de recurentă, iar lucrările la imobilul pârâtei au fost efectuate de I. S.R.L., societate ce are acelaşi administrator ca şi recurenta-reclamantă, astfel cum reiese din întregul ansamblu probatoriu administrat în cauză.

În continuare, recurenta prezită răspunsurile intimatei-pârâte la întrebările nr. 1 şi 9 din interogatoriu şi solicită instanţei de recurs să examineze următoarele înscrisuri, aflate la dosarul de fond al cauzei, înscrisuri care, în mod contrar celor reţinute de instanţa de apel, atestă temeinicia soluţiei pronunţate de Tribunalul Timiş:

- factura fiscală materiale nr. 4417/15.10.2018 şi factura fiscală materiale nr. 4418/16.10.2018, ambele emise de către recurentă, în care este delegată pârâta C., facturile fiind semnate de intimata-pârâtă;

- avizul de însoţire secundar cherestele din 17.08.2018 şi aviz de însoţire secundar cherestele din 21.08.2018 - destinatar A. S.R.L., în care este menţionat ca punct de descărcare adresa imobilului proprietatea intimatei-pârâte, respectiv Lugoj, str. x, jud. Timiş;

- e-mailurile transmise de asociatul E. către dl. F. şi pârâta C., în care se indică lucrările ce trebuie efectuate la imobilul intimatei;

- conversaţiile G. purtate între reprezentantul recurentei şi pârâtă, respectiv asociatul E., privind lucrările efectuate şi materialele necesare;

- mesaj G. transmis de pârâtă, în care a ataşat cererea pentru emiterea autorizaţiei de trafic greu, pentru materialele livrate de H. S.R.L., materiale facturate pe societatea recurentă;

- facturile ce conţin contravaloarea materialelor de construcţii livrate către pârâtă şi care compun creanţa în cuantum de 208.840,50 RON, solicitată în prezenta acţiune, precum şi avizele de însoţire a mărfii transportate la imobilul pârâtei.

Arată că, şi în lipsa formei scrise a contractului, înţelege să facă trimitere la dispoziţiile art. 1170 şi ale art. 1270 C. civ., precum şi la jurisprudenţa instanţelor din România.

În concluzie, solicită instanţei de recurs să constate că izvorul juridic al creanţei ce formează obiectul pretenţiei deduse judecăţii rezultă fără echivoc din: contractul de livrare materiale, încheiat în formă orală şi factura fiscală nr. x/19.12.2019, emisă de intimată, ce, prin coroborare cu totalitatea celorlalte înscrisuri şi probe administrate în cauză, conduc la concluzia de netăgăduit a realităţii livrării materialelor, neachitării acestora de către intimată şi a obligaţiei acesteia de achitare a materialelor de care a beneficiat.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Recursurile au fost comunicate intimatei-pârâte C. la 05.08.2022 .

La 30.08.2022, intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, comunicată recurentei-reclamante şi recurentei-interveniente, prin care a solicitat respingerea recursurilor, cu obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.

La 29.08.2022, recurenta-intervenientă accesorie a depus întâmpinare faţă de recursul recurentei-reclamante, solicitând admiterea recursului declarat de această parte. La 22.05.2023, recurenta-intervenientă accesorie a depus la dosar concluzii scrise.

I. Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia tardivităţii recursului formulat de recurenta-intervenientă, constată următoarele:

În ce priveşte recursul formulat de recurenta-intervenientă D. împotriva deciziei civile nr. 264/A din 18 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, se reţine că, potrivit art. 485 alin. (1) teza I C. proc. civ., "Termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel".

Potrivit art. 182 C. proc. civ., "(1) termenul care se socoteşte pe zile, săptămâni, luni sau ani se împlineşte la ora 24:00 a ultimei zile în care se poate îndeplini acel act de procedură".

Luând în considerare faptul că decizia prin care s-a soluţionat apelul a fost comunicată recurentei-interveniente D. la 17 iunie 2022 (aşa cum rezultă din dovada de comunicare aflată la dosar apel), iar cererea de recurs a fost transmisă la 19 iulie 2020, prin poştă, se constată că recursul a fost declarat şi motivat în afara termenului legal de 30 zile de la comunicare, prevăzut de art. 485 alin. (1) teza I C. proc. civ., calculat potrivit art. 182 alin. (1) raportat la art. 184 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 12 alin. (1) C. proc. civ. "drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi", iar potrivit art. 10 alin. (1) din acelaşi Cod, "părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător."

Or, neexercitarea dreptului procesual, în speţă formularea cererii de recurs, în termenul imperativ stabilit de lege, atrage sancţiunea prevăzută de art. 185 alin. (1) C. proc. civ., care este decăderea.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. prin raportare la cele ale art. 185 alin. (1), art. 496 şi ale art. 499 din acelaşi cod, va respinge recursul formulat de recurenta-intervenientă D. împotriva deciziei civile nr. 264/A din 18 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, ca tardiv introdus.

II. Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă, în baza motivelor invocate şi a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Printr-o primă critică de nelegalitate, subsumată motivului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă B. S.R.L. susţine faptul că instanţa de apel a soluţionat cererea de intervenţie accesorie cu încălcarea dispoziţiilor art. 154 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., care stabilesc modalitatea în care o persoană, parte în cauză sau care urmează să intervină într-o cauză pendinte, trebuie să ia cunoştinţă despre data stabilită pentru dezbaterea cererii sale.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Casarea hotărârii pentru acest motiv se poate obţine în mod diferit, după cum s-a încălcat o normă procedurală cu caracter de ordine publică, când sancţiunea este nulitatea absolută, ori o normă procedurală cu caracter de ordine privată, când sancţiunea este nulitatea relativă.

Cu privire la condiţiile de invocare a nulităţii actelor de procedură, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 178 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., din care rezultă că nulitatea absolută poate fi invocată de orice parte din proces, de judecător sau, după caz, de procuror, în orice stare a judecăţii cauzei, dacă legea nu prevede altfel, în timp ce, nulitatea relativă poate fi invocată numai de către partea interesată şi numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată de propria faptă.

Prin urmare, nulitatea absolută poate fi invocată ca motiv de recurs de oricare parte interesată, de procuror sau de către instanţa de recurs, indiferent dacă a fost ridicată şi discutată în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă, deci direct în recurs, dacă legea nu interzice în mod expres acest lucru, în timp ce nulitatea relativă poate fi invocată ca motiv de recurs numai de către partea ocrotită prin norma încălcată, cu condiţia ca aceasta să fi ridicat excepţia de nulitate, în termenul prevăzut de lege, în faţa instanţei înaintea căreia s-a săvârşit neregularitatea, iar neregularitatea respectivă să nu se datoreze părţii care o invocă.

În speţă, ceea ce invocă recurenta-reclamantă ca motiv de nulitate a deciziei instanţei de apel este împrejurarea că aceasta a fost pronunţată fără ca, în cauză, intervenienta accesorie D. să fi fost legal citată pentru termenul la care instanţa a rămas în pronunţare.

Or, neregularitatea actelor de procedură privind citarea părţilor este sancţionată, potrivit C. proc. civ., cu nulitatea relativă, ea putând fi invocată numai de partea interesată şi vizată de îndeplinirea nelegală a actului procedural, întrucât această categorie de norme juridice ocroteşte interesul personal al părţii citate de a fi înştiinţată despre existenţa, locul şi data procesului. În aceste condiţii, necitarea în cauză a intervenientei accesorii nu poate fi invocată de către reclamantă în calea de atac a recursului, ca motiv de nulitate a deciziei instanţei de apel.

Prin urmare, susţinerile recurentei-reclamante cu privire la nelegala citare a intervenientei accesorii D. nu pot justifica casarea deciziei instanţei de apel prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât neregularitatea privind citarea atrage nulitatea relativă şi nu pe cea absolută a actului de procedură astfel efectuat, ceea ce înseamnă că nu poate fi invocată decât de partea interesată.

Pentru aceste motive, critica urmează a fi înlăturată ca nefondată.

În privinţa soluţionării cererii de intervenţie accesorie formulată în favoarea reclamantei de către intervenienta accesorie D.,instanţa supremă reţine că, potrivit art. 67 alin. (1) C. proc. civ., judecarea cererii de intervenţie accesorie nu poate fi disjunsă de judecarea cererii principale, iar instanţa este obligată să se pronunţe asupra acesteia prin aceeaşi hotărâre, odată cu fondul.

Având în vedere soluţia de admitere a apelului exercitat de pârâta C., în mod corect a constatat instanţa de apel că partea în favoarea căreia intervenienta accesorie a formulat apărări, reclamanta B. S.R.L., nu a avut câştig de cauză, situaţie în care a fost respinsă şi cererea de intervenţie accesorie.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă faptul că, la pronunţarea deciziei atacate, instanţa de apel a interpretat greşit şi a încălcat, pe de o parte dispoziţiile art. 254 C. proc. civ., iar pe de altă parte, pe cele ale art. 277 şi art. 310 din acelaşi cod.

Cu titlu preliminar, întrucât, în realitate, recurenta invocă încălcarea unor norme de drept procesual civil, iar nu nemotivarea deciziei recurate, Înalta Curte va încadra criticile recurentei în motivul de recurs prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi le va analiza din această perspectivă.

Critica recurentei-reclamante privind încălcarea dispoziţiilor art. 254 C. proc. civ. este nefondată.

Prin cererea de recurs se invocă faptul că instanţa de apel a înlăturat în mod nelegal de la analiză înscrisurile depuse la al doilea termen de judecată, constatând intervenită sacţiunea decăderii reclamantei din dreptul de a depune probe, deşi, în opinia recurentei, aceste înscrisuri erau relevante în cauză, întrucât atestau indubitabil obligaţia de plată a intimatei-pârâte.

Or, în cauză, instanţa supremă constată contrariul celor învederate prin memoriul de recurs, respectiv faptul că, deşi iniţial a reţinut decăderea reclamantei-recurente din dreptul de a administra probele nedepuse odată cu cererea de chemare în judecată, ulterior, procedând la soluţionarea fondului apelului, în limitele efectului devolutiv prevăzute de art. 476 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a analizat înscrisurile de la dosarul cauzei, coroborând înscrisurile iniţiale cu cele ulterioare, la care recurenta-reclamantă a făcut referire în memoriul de recurs, şi a administrat proba cu martori, pentru a concluziona în sensul că, din interpretarea acestor probe nu rezultă expres nici felul mărfurilor cumpărate de pârâtă de la reclamantă, nici cantităţile şi nici datele la care cumpărarea a avut loc pentru a se corobora cu pretinsele livrări.

Prin urmare, instanţa de apel a valorificat înscrisurile la care recurenta-reclamantă a făcut referire în cuprinsul cererii de recurs, astfel că nu poate invoca o vătămare rezultată din neanalizarea acestor înscrisuri.

În ce priveşte aprecierea în concret a probelor administrate, instanţa supremă aminteşte că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, este suverană în a aprecia asupra concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situaţiei de fapt.

Se reţine că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei-reclamante cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

În acest context, Înalta Curte reţine că a fost invocată formal încălcarea dispoziţiilor art. 277 şi art. 310 C. proc. civ.. Astfel, fără a dezvolta o critică de nelegalitate împotriva raţionamentului instanţei de apel, la care recurenta nu face nicio minimă referire, recurenta s-a mărginit, pe de o parte, în a reitera considerentele primei instanţe şi conţinutul textelor de lege invocate, iar, pe de altă parte, în a afirma temeinicia cererii sale de chemare în judecată, rezultată din coroborarea probelor depuse la dosarul cauzei, respectiv a încrisurilor şi a interogatoriului intimatei-pârâte.

Or, această motivare nu este conformă cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care urmăresc, în recurs, verificarea conformităţii hotărârii atacate cu normele de drept incidente, stabilirea situaţiei de fapt prin interpretarea probatoriului fiind atributul instanţelor devolutive.

O ultimă critică a recurentei-reclamante priveşte pronunţarea deciziei atacate cu încălcarea dispoziţiilor art. 1182 alin. (2) C. civ., privind forma contractului şi ale art. 1170 C. civ., privind obligaţia părţilor de a acţiona cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale.

Critica, subscrisă motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondată.

Instanţa supremă reţine că, potrivit stării de fapt stabilită de instanţa de apel, în urma administrării probatoriului pe care instanţa de recurs nu îl poate reevalua, între părţi nu a intervenit un contract sinalagmatic sau vreo altă convenţie.

Prin urmare, dispoziţiile de drept material invocate de recurenta-reclamantă nu au aplicabilitate în cauză, nefiind avute, de altfel, în vedere nici de instanţa de apel.

Nu pot fi primite argumentele recurentei-reclamante privind existenţa la dosar a înscrisurilor care atestă livrarea materialelor de construcţii la adresa imobilului proprietatea intimatei-pârâte, privind imposibilitatea încheierii între părţi a unui contract în formă scrisă şi privind interpretarea răspunsurilor intimatei la interogatoriu, întrucât acestea nu conturează o critică de nelegalitate a deciziei atacate ci, în realitate, recurenta urmăreşte reaprecierea probatoriului în vederea stabilirii unei alte situaţii de fapt, decât cea reţinută de instanţa de apel, cu privire la existenţa unei convenţii între părţi, la care să se aplice dispoziţiile invocate.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este legală şi că recursul declarat de recurenta-reclamantă B. S.R.L. (fostă A. S.R.L.) este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat recurenta-intervenientă D. împotriva deciziei civile nr. 264/A din 18 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, ca fiind tardiv introdus.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă B. S.R.L. (fostă A. S.R.L.) împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 mai 2023.