Tenant's damages claim for housing agency's construction delay fails for unproven loss, appeal rejected

Şedinţa publică din data de 23 mai 2023

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 7 iulie 2011 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2011, reclamanta A. i-a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Sectorul 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari prin Primar, Consiliul Local Voluntari prin Primar, Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, B. S.A., C., D. S.R.L. şi E. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, pârâtele să răspundă, în solidar, pentru neexecutarea utilităţilor la imobilul reclamantei din cartierul Henri Coandă şi să acorde reclamantei:

1. despăgubiri pentru ultimele 35 de luni anterioare notificărilor de invitaţie la conciliere trimise prin executorul judecătoresc SCPEJ F. şi recepţionate de entităţi în luna martie 2011, în care imobilul nu a putut fi utilizat, având în vedere prejudiciul rezultat din imposibilitatea folosirii acestuia cauzată de nerealizarea utilităţilor în ansamblul Henri Coandă. Reclamanta a estimat cuantumul acestor pretenţii la suma de 133.000 euro, adică echivalentul a 558.600 RON;

2. despăgubiri pentru prejudiciul ulterior datei notificării de invitaţie la conciliere având în vedere fiecare lună până la predarea locuinţei la cheie, cu toate utilităţile necesare;

3. despăgubiri pentru investiţiile pe care le-a realizat cu asigurarea diferitelor utilităţi în ansamblul de locuinţe - îmbunătăţirea drumurilor, reţele electrice, apă etc. - cu scopul ameliorării lipsurilor datorate neexecutării obligaţiilor de către entităţi;

4. obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 7201 din C. proc. civ., art. 5, art. 969, art. 970, art. 977, art. 998 - 999, art. 1073, art. 1079, 1081 - 1086, art. 1532 şi urm. din C. civ. de la 1864, art. 238 şi urm. din Legea nr. 31/1990, Legea nr. 152/1998, Legea nr. 114/1996, Legea nr. 10/1995, Legea nr. 215/2001, Legea nr. 350/2001, Codul comercial.

La 29 august 2013, reclamanta a formulat o completare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat, obligarea pârâţilor, în solidar, la plata daunelor-interese începând cu data de 20 martie 2008 şi până în prezent, în cuantum total de 391.169,51 euro, reprezentând echivalentul a 196,96 euro/zi de întârziere, în situaţia în care instanţa de judecată va reţine răspunderea civilă contractuală a pârâţilor, acesta fiind temeiul juridic subsidiar invocat de către reclamantă.

Reclamanta a precizat că pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe răspunde în temeiul convenţiei nr. 1909/2004, prin care s-a obligat să asigure contractarea şi realizarea locuinţelor finanţate prin credit ipotecar, a contractului de mandat încheiat cu beneficiarii nr. HC-0413/18.05.2004 şi a contractului de antrepriză generală încheiat cu antreprenorul general şi în baza Legii nr. 152/1998.

Prin sentinţa civilă nr. 1471 din 26 martie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis, în parte, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile formulate prin cererea introductivă, prin care s-a solicitat, în temeiul răspunderii civile delictuale şi, în subsidiar, în temeiul răspunderii civile contractuale, contravaloarea dreptului de folosinţă pentru perioada 20.03.2008 - 06.07.2008; s-a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile formulate prin cererea modificatoare, prin care s-a solicitat obligarea pârâţilor la plata penalităţilor de întârziere pentru perioada 20.03.2008 - 28.08.2010; s-a respins, în rest, excepţia prescripţiei ca neîntemeiată; s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de capacitate procesuală de folosinţă; totodată, s-a respins ca fiind prescrisă cererea de obligare a celorlalţi pârâţi, respectiv Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Sectorul 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, Municipiul Bucureşti prin Primar General, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, B. S.A., C., D. S.R.L. şi E. S.A., la plata despăgubirii constând în contravaloarea dreptului de folosinţă pentru perioada 20.03.2008 - 06.06.2008; s-a respins, ca prescrisă, cererea de obligare a celorlalţi pârâţi la plata penalităţilor de întârziere pentru perioada 20.03.2008 - 28.08.2010.

Prin aceeaşi sentinţă s-a admis, în parte, cererea modificatoare formulată de reclamanta A., prin care a solicitat acordarea penalităţilor de întârziere şi obligarea pârâtei E. S.A. la plata către reclamantă a penalităţilor de întârziere de 0,15% pe zi, calculate prin raportare la echivalentul în RON a sumei de 131.309 euro, pentru perioada 29.06.2010 - 29.06.2013; s-au respins, în rest, pretenţiile reclamantei ca neîntemeiate şi cererile de chemare în garanţie formulate de intimaţii Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti şi de Consiliul Local al Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ca rămase fără obiect; pârâta E. S.A. a fost obligată la plata sumei de 7.254,91 RON reprezentând cheltuieli de judecată către reclamantă.

Prin încheierea din 4 iunie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de îndreptare a erorilor materiale, în sensul că perioada pentru care E. S.A. a fost obligată la plata penalităţilor de întârziere este 29.08.2010 - 29.08.2013, iar penalităţile de întârziere acordate vor fi calculate prin echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plăţii a sumei de 131.309 euro, reţinându-se, totodată, că prenumele corect al reclamantei este A..

Împotriva sentinţei nr. 1471/26 martie 2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă au formulat apel reclamanta A. şi pârâtele D. S.R.L., C. şi E. S.A.

Prin decizia civilă nr. 447 din 11 martie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de E. S.A. şi s-au respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtele C. şi D. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1471/26.03.2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, iar ajutorul public încuviinţat apelantei-reclamante a rămas în sarcina statului.

La 18 iulie 2016, respectiv 20 iulie 2016, reclamanta A. şi pârâtele D. S.R.L. şi G. S.A. (fostă C.) au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 447 din 11 martie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Recursul recurentei-reclamante A. a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., susţinându-se în esenţă că, prin decizia recurată instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 998-999 C. civ. şi respectiv ale art. 1073-1090 C. civ.

Recurenta-reclamantă a învederat că acţiunea sa a fost întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, conform art. 998-999 C. civ., iar în subsidiar pe răspunderea civilă contractuală, aceste două forme de răspundere fiind invocate în mod alternativ, respectiv, în principal răspunderea civilă delictuală şi doar în subsidiar răspunderea civilă contractuală, pentru situaţia în care se va respinge primul capăt al cererii.

La termenul de judecată din 4 iunie 2019, recurenta-reclamantă a precizat că nu mai susţine motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ., respectiv nu mai solicită atragerea răspunderii civile delictuale pentru perioada 29.08.2010 - 29.08.2013, deoarece a fost înscrisă la masa credală a societăţii E.. Ulterior datei de 30.08.2013 şi până la predarea la cheie a locuinţei cu toate utilităţile, recurenta a solicitat atragerea răspunderii contractuale a pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe pentru lipsa de folosinţă a locuinţei, aceste critici fiind întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin recursul formulat, pârâtele D. S.R.L. şi G. S.A. (fostă C.) au solicitat admiterea căii extraordinare de atac astfel cum a fost formulată, cu consecinţa modificării deciziei atacate, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin cererea formulată şi înregistrată la data 15 februarie 2017 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2011, intimata-pârâtă E. S.A. - prin consorţiul de administratori judiciari format din H. şi I.., a solicitat instanţei să dispună suspendarea judecării cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014, motivat de faptul că prin încheierea din 4 iunie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei împotriva societăţii E. S.A.

Prin încheierea din 6 iunie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus suspendarea judecării recursurilor declarate de reclamanta A. şi de pârâţii D. S.R.L. şi G. S.A. împotriva deciziei civile nr. 447 din 11 martie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă.

La data de 6 martie 2019, E. S.A. a formulat cerere de încetare a acţiunii judiciare.

Prin încheierea din 14 mai 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus încetarea recursurilor faţă de E. S.A., în temeiul art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014.

Recurenta-reclamantă A. a formulat cerere de renunţare la judecarea cererii de chemare în judecată faţă de pârâţii Consiliul Judeţean Ilfov, Judeţul Ilfov, Municipiul Bucureşti prin Primar General, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Oraşul Voluntari prin Primar, Sectorul 1 Bucureşti prin Primar, J. S.A., D. S.R.L. şi G. S.A., depunând în acest sens la dosar declaraţie autentificată prin încheierea nr. 1035 din 30 mai 2019 de către BNP K..

Prin decizia nr. 1208 din 6 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2011, s-a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 447 din 11 martie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, care a fost casată în parte şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu privire la atragerea răspunderii contractuale a pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe, corespunzător pretenţiilor afirmate pentru perioada 30 august 2013 şi până la zi; s-a luat act de renunţarea reclamantei A. la judecarea cererii de chemare în judecată faţă de pârâţii Consiliul Judeţean Ilfov, Judeţul Ilfov, Municipiul Bucureşti prin Primar General, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Oraşul Voluntari prin Primar, Sectorul 1 Bucureşti prin Primar, J. S.A., D. S.R.L. şi G. S.A. şi, în consecinţă:

S-a anulat în parte decizia civilă nr. 447 din 11 martie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi sentinţa civilă nr. 1471 din 26 martie 2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în limitele renunţării la judecată.

S-a menţinut dispoziţia din sentinţa civilă nr. 1471 din 26 martie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cu privire la respingerea cererilor de chemare în garanţie formulate de Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti şi de Consiliul Local al Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti.

Prin aceeaşi decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins recursul declarat de pârâtele D. S.R.L. şi G. S.A. (fostă C.) împotriva aceleiaşi decizii; recurenta-reclamantă A. a fost obligată să achite intimatului-pârât Oraşul Voluntari prin Primar suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa supremă a reţinut, în esenţă, următoarele:

Având în vedere precizările recurentei-reclamante formulate la termenul din 4 iunie 2019, Înalta Curte a reţinut, cu titlu preliminar, că motivele de recurs vizează nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva răspunderii contractuale a pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

S-a reţinut că pârâta ANL avea obligaţia de a organiza şi asigura realizarea investiţiei privind edificarea tuturor utilităţilor necesare, fiind în acest sens conducătorul lucrărilor din ansamblul Henri Coandă, potrivit art. 4 din Convenţia nr. 1909. Totodată, ANL avea obligaţia de a efectua toate demersurile necesare, la forurile abilitate, în vederea asigurării infrastructurii şi utilităţilor, conform art. 19 din contractul de antrepriză generală.

Din convenţiile menţionate şi în care pârâta ANL figurează ca parte, rezultă obligaţia acesteia de a asigura realizarea obiectivelor de investiţii din cadrul programului "locuinţe pentru tineri".

În recurs, recurenta-reclamantă a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva neanalizării răspunderii civile contractuale a ANL, în conformitate cu art. 14 din contractul de mandat şi a art. 64 din contractul de antrepriză generală, recurenta susţinând că este vorba de o răspundere proprie a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe derivată din aceste articole.

Înalta Curte a constatat că prin completarea acţiunii depusă de reclamantă la tribunal, la data de 29 august 2013, se solicită, în subsidiar, răspunderea civilă contractuală a pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe în temeiul convenţiei nr. 1909/2004, prin care s-a obligat să asigure contractarea şi realizarea locuinţelor finanţate prin credit ipotecar, contractului de mandat încheiat cu beneficiarii nr. HC-0413/18.05.2004, contractului de antrepriză generală încheiat cu antreprenorul general şi în baza Legii nr. 152/1998.

Astfel, recurenta-reclamantă a solicitat, în subsidiar, antrenarea răspunderii civile contractuale, învederându-se că Agenţia Naţională pentru Locuinţe răspunde în temeiul art. 14 din contractul de mandat şi a art. 64 din contractul de antrepriză generală, subliniindu-se că pârâta ANL are o răspundere proprie derivată din aceste articole.

De altfel, şi în cadrul motivelor de apel, recurenta-reclamantă a criticat hotărârea primei instanţe în privinţa modului de soluţionare a capătului de cerere referitor la plata daunelor-interese de către pârâta ANL, solicitate în temeiul art. 14 din contractul de mandat.

Înalta Curte a constatat că este fondată această critică a recurentei-reclamante, având în vedere că prin completarea la acţiune depusă la tribunal la data de 29 august 2013, reclamanta a indicat exact care sunt motivele pentru care apreciază că pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe este răspunzătoare pentru prejudiciul creat, critica fiind reiterată şi în apel. Astfel, s-a invocat că, potrivit art. 14 din contractul de mandat, Agenţia Naţională pentru Locuinţe este răspunzătoare pentru daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea prevederilor contractuale.

În cadrul obligaţiei de urmărire a executării şi finalizării lucrărilor, pârâta ANL era îndreptăţită să pretindă în numele beneficiarului, potrivit art. 64 din contractului de antrepriză generală, penalităţi de la constructor în valoare procentuală de 0,15% pe zi de întârziere, din valoarea contractului, până la îndeplinirea efectivă a obligaţiilor asumate.

De asemenea, prin criticile formulate în apel reclamanta a invocat nelegalitatea sentinţei din perspectiva analizării răspunderii contractuale a pârâtei ANL în conformitate cu obligaţiile asumate prin contractul de mandat.

Instanţa supremă a ajuns la concluzia că se impune analizarea, în rejudecare, a condiţiilor răspunderii contractuale a pârâtei ANL cu privire la calificarea contractului de mandat şi obligaţiile mandatarului care decurg din acesta.

În analizarea condiţiilor răspunderii contractuale se va stabili în ce constă fapta ilicită, cadrul contractual, obligaţiile ce reveneau părţilor, acţiunile sau inacţiunile imputate în concret pârâtei ANL, dacă pârâta şi-a îndeplinit obligaţiile asumate contractual.

De asemenea, se va stabili dacă ANL este în culpă în raport cu obligaţiile asumate prin Convenţia MM nr. 1909/2004, la art. 2 lit. b), în sensul de a asigura realizarea obiectivelor de investiţii din cadrul programului "locuinţe pentru tineri, destinate închirierii", de cele derivând din contractul de mandat, referitoare la obligaţia de a urmări finalizarea imobilului reclamantei, precum şi din contractul de antrepriză generală încheiat de ANL cu constructorul, conform căruia părţile vor efectua demersurile necesare la forurile abilitate în vederea asigurării infrastructurii şi utilităţilor.

Dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 152/1998 şi anexa 13 la Normele metodologice de aplicare a acestei legi, introdusă prin art. I pct. 38 din H.G. nr. 592/2006, cât şi convenţia încheiată între toate instituţiile implicate (Convenţia nr. MM 1909 din 6 mai 2004) i-au conferit pârâtei ANL prerogative clare în vederea atingerii scopului final - realizarea ansamblului de locuinţe. Instanţa de rejudecare va determina, în raport cu aceste dispoziţii legale şi contractuale dacă ANL a rămas sau nu în pasivitate, dacă a încălcat sau nu principiul bunei-administrări, ori a vătămat, prin conduita sa, dreptul reclamantei de a se bucura de toate prerogativele pe care i le conferă dreptul de proprietate asupra locuinţei.

În ceea ce priveşte prejudiciul, potrivit contractului de mandat "părţile sunt obligate să respecte clauzele prezentului contract, fiind răspunzătoare de daune-interese ce ar putea decurge din nerespectarea acestora".

Reclamanta a evaluat prejudiciul la valoarea despăgubirilor, având în vedere prejudiciul rezultat din imposibilitatea de folosinţă a imobilului, prin raportare la clauza penală stipulată la art. 64 alin. (1) şi (2) din contractul de antrepriză.

Prin urmare, în baza contractului de mandat recurenta a solicitat daune-interese sub forma despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă, ca urmare a neîndeplinirii de către mandatar a obligaţiilor izvorând din contract, iar doar ca modalitate de cuantificare a acestora s-au invocat prevederile contractului de antrepriză.

Evaluarea prejudiciului încercat de reclamantă, precum şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu se vor realiza, de asemenea, de instanţă în rejudecare, în cadrul stabilirii şi a celorlalte elemente ale răspunderii civile contractuale, prin administrarea tuturor probelor necesare, utile şi concludente.

În rezumat, Înalta Curte, prin cele mai sus reţinute, a răspuns criticilor recurentei-reclamante întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. referitoare la calitatea de mandatar al ANL, condiţiile răspunderii contractuale a acesteia corespunzător pretenţiilor afirmate pentru perioada 30 august 2013 şi până la zi, astfel cum rezultă din art. 14 din contractul de mandat, raportat la interpretarea art. 64 din contractul de antrepriză şi cuantificarea prejudiciului, prin considerente comune, găsindu-le fondate, stabilind, în esenţă, că mandatarul este cel care răspunde faţă de mandant pentru modul în care a executat mandatul primit.

Pornind de la această dezlegare, Înalta Curte a reţinut că se va analiza, în rejudecare, cererea în pretenţii băneşti îndreptată împotriva pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe corespunzător efectuării cercetării judecătoreşti, potrivit îndrumărilor din decizia de casare, prin stabilirea corectă a stării de fapt şi aplicarea dispoziţiilor legale incidente.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtele D. S.R.L. şi G. S.A. (fostă C.) împotriva deciziei civile nr. 447 din 11 martie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, văzând şi poziţia procesuală a acestor părţi în sensul că au solicitat a se lua act de renunţarea la judecată formulată de recurenta-reclamantă, arătând că, în aceste condiţii, recursul este lipsit de interes şi rezervându-şi dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul formulat de aceste pârâte.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2011*, la 23.08.2019.

Prin decizia civilă nr. 1627 din 15 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2011, s-a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 1471/26.03.2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe; sentinţa atacată a fost schimbată, în parte, în sensul că s-a admis cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, având ca obiect plata penalităţilor de întârziere de 0,15% pe zi de întârziere; pârâta ANL a fost obligată să plătească reclamantei suma de 196,96 Euro, în echivalent RON la data plăţii pentru fiecare zi de întârziere, pentru perioada 29.08.2010-29.08.2013; s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Împotriva deciziei civile nr. 1627 din 15 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au declarat recurs reclamanta A. şi pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

Prin decizia nr. 780 din 30 martie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, împotriva deciziei civile nr. 1627/15.10.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta A., instanţa supremă a reţinut faptul că, contrar celor dispuse chiar prin dispozitivul deciziei de casare pronunţate de instanţa supremă în recursul declarat de reclamantă, în sensul că instanţei de rejudecare i s-a pus în vedere prin dispozitivul care se completează cu considerentele acesteia, ca limitele rejudecării să vizeze exclusiv pretenţiile afirmate de reclamantă pentru perioada 30.08.2013 la zi, instanţa de apel, la rejudecare, s-a pronunţat cu privire la pretenţiile pentru perioada anterioară acestei date, aspecte care nu fuseseră stabilite cu caracter obligatoriu de către instanţa de recurs, dimpotrivă, acestea se bucurau de autoritatea de lucru judecat, în condiţiile în care recursul reclamantei, care a şi fost admis, a vizat perioada de după 30.08.2013, iar casarea parţială s-a dispus doar cu privire la pretenţiile afirmate pentru perioada de după 30.08.2013, raportat doar la pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, iar nu şi pentru perioada anterioară.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe, s-a reţinut că acesta este întemeiat doar în ceea ce priveşte nemotivarea corespunzătoare a deciziei din apel, critică de nelegalitate de atrage incidenţa motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., strâns legată de critica recurentei-reclamante referitoare la nesoluţionarea apelului în raport cu îndrumările obligatorii date de instanţa de casare prin decizia nr. 1208 din 06.06.2019. Astfel, Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel nu a motivat decizia sub aspectul atragerii răspunderii contractuale a pârâtei Agenţia Naţională pentru locuinţe, preluând automat, fără o analiză concretă a aspectelor invocate de părţi cu privire la aceasta, aspectele de fapt reţinute ca atare de către secţia de contencios administrativ a instanţei supreme, prin decizia nr. 5197/25.04.2013.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, sub nr. x/2011.

Prin încheierea din 15 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, instanţa, în temeiul art. 295 C. proc. civ., a încuviinţat pentru părţi proba cu înscrisuri noi în apel, apreciind-o ca fiind concludentă, pertinentă şi utilă soluţionării cauzei. Totodată, a respins probele cu expertiză tehnică evaluatorie şi cu expertiză în construcţii, ca nefiind utile soluţionării cauzei.

Prin decizia civilă nr. 1397 din 28 septembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1471/26.03.2015, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021, ca nefondat.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a constatat că, în rejudecare, este investită să se pronunţe cu privire la apelul formulat de apelanta-reclamantă referitor la atragerea răspunderii contractuale a pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe corespunzător pretenţiilor afirmate pentru perioada 30.08.2013 - la zi, respectiv până la data de 01.12.2021, având în vedere precizările formulate de apelanta-reclamantă la data de 07.09.2022 şi dezlegările date de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză prin deciziile civile nr. 1208/06.06.2019 şi nr. 780/30.03.2021.

Analizând condiţiile ce trebuie a fi îndeplinite pentru atragerea răspunderii civile contractuale, respectiv existenţa unei fapte ilicite, a pagubei, a legăturii de cauzalitate şi a vinovăţiei, instanţa de apel a reţinut că, aşa cum este menţionat în contractul de mandat nr. x/18.05.2004, acesta a fost perfectat în baza prevederilor Legii nr. 152/1998, Legii nr. 190/1999 şi a contractului de antrepriză generală nr. x/17.05.2004 şi a avut drept scop construirea în amplasamentul Henri Coandă a unei locuinţe la cheie tip S7A pe lotul nr. 164. Aşadar, aceste prevederi legale şi contractuale au fost pe deplin asumate de părţile semnatare ale contractului de mandat nr. x/18.05.2004, rezultând că sunt parte integrantă din acesta.

A remarcat că, din clauzele contractului de mandat rezultă că acesta nu a fost perfectat exclusiv pentru ca mandatarul ANL să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, fiind, din acest punct de vedere, un act juridic complex.

A mai reţinut că ANL, în calitate de mandatar, şi-a asumat prin semnarea contractului de mandat nr. x/18.05.2004 şi obligaţiile de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor privind utilităţile aferente imobilului ce urma a fi edificat având în vedere trimiterile exprese făcute de părţile contractante din contractul de mandat nr. x/20.07.2005 la prevederile Legii nr. 152/1998 şi ale contractului de antrepriză generală nr. x/17.05.2004.

În concluzie, este evident faptul că părţile au stabilit în mod expres faptul că obligaţia asumată de intimata-pârâtă ANL prin contractul de mandat este una de rezultat, respectiv de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor de construire a locuinţei, expresia "la cheie" având semnificaţia că acea locuinţă corespunde din toate punctele de vedere unei utilizări propice scopului pentru care s-a edificat, gata de a fi folosită şi locuită, iar nu o obligaţie de diligenţă.

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că este îndeplinită condiţia existenţei unei fapte ilicită care constă în neîndeplinirea de către intimata-pârâtă ANL a obligaţiei de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor de construire a locuinţei propriu-zise şi a lucrărilor edilitare asumată prin contractul de mandat nr. x/18.05.2004.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei unui prejudiciu, a remarcat pentru început că acesta trebuie să fie cert şi nereparat, precum şi faptul că în cazul răspunderii civile contractuale este reparat prejudiciul constând în paguba efectivă suferită şi beneficiul nerealizat.

În prezenta cauză, apelanta-reclamantă a invocat, în evaluarea şi determinarea prejudiciului afirmat faţă de intimata-pârâtă ANL, clauza penală instituită prin art. 64 din contractul de antrepriză generală nr. x/17.05.2004, text redat anterior, prin raportare la prevederile art. 14 din contractul de mandat nr. x/18.05.2004.

Însă, instanţa de apel a reţinut că, art. 14 din contractul de mandat nr. x/18.05.2004 nu reprezintă o veritabilă clauză penală întrucât părţile nu au individualizat elementele în raport de care să se determine în concret care este cuantumul prejudiciului pe care mandantul este ţinut să îl plătească mandatarului în cazul neîndeplinirii de către mandant a obligaţiilor asumate, ci s-au limitat să prevadă că părţile sunt obligate să respecte clauzele contractului de mandat, fiind răspunzătoare de daunele interese ce ar putea decurge din nerespectarea acestora.

Prin urmare, acest text contractual nu reprezintă un temei suficient pentru a concluziona că părţile au stabilit o clauză penală şi că prejudiciul pe care intimat-pârâtă trebuie să îl plătească apelantei-reclamante ca urmare a faptei ilicite contractuale este în cuantum de 0,15% pe zi de întârziere din valoarea contractului de construire până la predarea efectivă a locuinţei.

În ceea ce priveşte corelarea dintre art. 14 din contractul de mandat nr. x/18.05.2004 şi art. 64 din contractul de antrepriză generală nr. x/17.05.2004 invocată de apelanta-reclamantă pentru a justifica solicitarea de obligare a intimatei-pârâte la plata unor despăgubiri în cuantum de 0,15% pe zi de întârziere din valoarea contractului de construire până la predarea efectivă a locuinţei, instanţa de apel a constatat că aceasta nu poate fi reţinută în cauză.

În primul rând, Curtea constată că art. 64 din contractul de antrepriză generală nu instituie o obligaţie asumată de intimata-pârâtă să plătească beneficiarului locuinţei penalităţi de 0,15% pe zi de întârziere, din valoarea contractului, până la îndeplinirea obligaţiilor asumate prin contract, dacă terminarea obiectivului este întârziată din vina antreprenorului general, ci o obligaţie în acest sens asumată de antreprenorul general. Această concluzie decurge şi din coroborarea prevederilor art. 64 din contractul de antrepriză generală cu art. 10 din contractul de construire autentificat sub nr. x/21.07.2004, prin intermediul căruia antreprenorul general şi-a asumat obligaţia de a plăti beneficiarului locuinţei penalităţi de 0,15% pe zi de întârziere, din valoarea contractului, până la îndeplinirea obligaţiilor asumate prin contract, dacă nu predă locuinţa la termenul stabilit prin contract.

În al doilea rând, se reţine de către instanţa de apel că, în virtutea art. 64 din contractul de antrepriză generală, intimata-pârâtă ANL are doar calitatea de intermediar între antreprenorul general şi apelanta-reclamantă în ceea ce priveşte plata eventualelor despăgubiri datorate de antreprenorul general pentru prejudiciile cauzate prin nepredarea la termenul contractual al locuinţei contractate, precum şi faptul că textul contractual nu stabileşte o exclusivitate a modalităţii de primire a despăgubirilor de către apelanta-reclamantă din partea antreprenorului general, aceasta din urmă având posibilitatea alternativă de a acţiona direct împotriva antreprenorului general în baza art. 10 din contractul de construire autentificat sub nr. x/21.07.2004.

Instanţa de apel a constatat că apelanta-reclamantă a acţionat singură împotriva antreprenorului general, dovadă în acest sens fiind chiar litigiul de faţă, sentinţa civilă pronunţată de prima instanţă în ceea ce priveşte obligarea pârâtului S.C. E. S.A. la penalităţi de întârziere de 0,15% pe zi de întârziere calculate prin raportare la echivalentul în RON a sumei de 131.309 euro, pentru perioada 29.06.2010-29.08.2013 rămânând definitivă în primul ciclu procesual.

În al treilea rând, a observat că fapta ilicită contractuală invocată de apelanta-reclamantă faţă de intimata-pârâtă ANL este cea de nepredare a imobilului la cheie la termenul contractual asumat, iar prejudiciul este reprezentat de lipsa de folosinţă a imobilului, în vreme ce eventualele despăgubiri ce ar putea fi invocat de apelanta-reclamantă în temeiul art. 64 din contractul de antrepriză generală ar putea fi reprezentate de prejudiciul cauzat de intimata-pârâtă ANL ca urmare a nesolicitării de la antreprenorul general a penalităţilor în valoare procentuală de 0,15% pe zi de întârziere, din valoarea contractului, până la îndeplinirea obligaţiilor asumate prin contract, obiect cu care instanţele de judecată nu au fost investite în cauza de faţă.

În raport de aceste considerente, instanţa de apel a constatat că apelanta-reclamantă nu se poate prevala de art. 14 din contractul de mandat raportat la art. 64 din contractul de antrepriză generală pentru a solicita de la intimata-pârâtă ANL, pentru perioada 30.08.2013-01.12.2021, despăgubiri evaluate prin raportare la clauza penală ce prevede penalităţi de întârziere în cuantum de 0,15% pe zi de întârziere, din valoarea contractului.

Pe de altă parte, instanţa de apel a subliniat că, aşa cum rezultă din deciziile de casare anterioare, din cererea de modificare a cererii de chemare în judecată şi din cererea de apel, obiectul cu care instanţa de apel este investită nu priveşte acoperirea un prejudiciu al cărui caracter cert sub aspectul întinderii să fie evaluat prin raportare la beneficiul nerealizat cuantificat în funcţie de chiria practicată pe piaţa imobiliară, ci prin raportare la o clauză penală, despre care apelanta-reclamantă a afirmat că ar fi opozabilă şi intimatei-pârâte ANL în virtutea art. 14 din contractul de mandat şi art. 64 din contractul de antrepriză generală.

Nu în ultimul rând, instanţa de apel a reţinut că, pentru a putea obţine acordarea de despăgubiri, se impune ca prejudiciul să nu fi fost deja reparat.

Ceea ce prezintă relevanţă sub aspectul reparării prejudiciului cauzat prin executarea cu întârziere a obligaţiei contractuale asumate este faptul că, în final, cuantumul total al despăgubirilor, indiferent de perioada de timp pentru care se solicită şi de numărul de persoane faţă de care se solicită, nu poate depăşi suma asupra căreia sunt calculate.

Instanţa de apel a reţinut că, în cauză, nu este îndeplinită condiţia existenţei unei prejudiciu cert prin raportare la modalitatea de evaluare invocată de apelanta-reclamantă şi care să nu fi fost reparat încă, iar prin raportare la neîndeplinirea uneia dintre condiţiile cumulative necesare pentru atragerea răspunderii contractuale a intimatei-pârâte ANL, se constată că nu se mai impune analizarea îndeplinirii condiţiilor existenţei unei legături de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia intimatei-pârâte.

Ultimul aspect analizat de instanţa de apel, pentru a evita orice posibile omisiuni, se referă la faptul că în sarcina intimatei-pârâte nu poate fi reţinută răspunderea solidară având în vedere că în cauză nu există nicio prevedere legală care să stabilească solidaritatea debitorilor, iar aceasta (solidaritatea debitorilor) nu a fost stabilită nici pe cale contractuală, o prevedere în sensul solidarităţii debitorilor nefiind regăsită în niciunul dintre contractele invocate de apelanta-reclamantă.

Împotriva încheierii din 15 iunie 2022 şi deciziei civile nr. 1397 din 28 septembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta A. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea hotărârilor atacate, deoarece au fost pronunţate cu încălcarea normelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii (art. 315 C. proc. civ.), precum şi cu interpretarea greşită a actelor juridice deduse judecăţii şi cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii.

Totodată, a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare. În rejudecare, a solicitat:

i. în principal, admiterea apelului şi obligarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe la plata de despăgubiri pentru lipsirea de folosinţa locuinţei începând cu data de 30.08.2013 şi până la data de 01.12.2021;

ii. în subsidiar, să se dispună efectuarea de către instanţa de apel a expertizei evaluatorii imobiliare pentru stabilirea chiriei începând de la data de 30.08.2013 şi până la data de 01.12.2021, pentru un imobil similar cu cel al reclamantei, în stadiu finalizat, situat într-un cartier similar.

O primă critică a recurentei-reclamante, subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., vizează pronunţarea deciziei recurate cu încălcarea limitelor judecăţii după casare, respectiv a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.

Solicită modificarea în parte a deciziei recurate, deoarece instanţa de apel, în rejudecare, a efectuat o eronată aplicare a celor două decizii de îndrumare ale Înaltei Curţi şi a încălcat astfel autoritatea de lucru judecat a celor statuate deja de către Înalta Curte prin aceste decizii.

Astfel, arată că, prin deciziile de casare nr. 1208/06.06.2019 şi nr. 780/30.03.2021, Înalta Curte a arătat că rejudecarea va avea ca obiect evaluarea prejudiciului suferit de reclamantă, adică evaluarea lipsei de folosinţa locuinţei din data de 30.08.2013 şi până la zi, prin administrarea tuturor probelor necesare, utile şi concludente.

Or, prin decizia recurată instanţa nu a realizat această evaluare, nu a administrat alte probe în afară de înscrisuri. Casarea a fost dispusă pentru administrarea probatorului pe care instanţa de recurs nu îl putea administra pentru evaluarea în concret a lipsei de folosinţă din 30.08.2013 şi până la zi, însă instanţa de apel nu s-a conformat aceste obligaţii.

În opinia recurentei, prin deciziile de casare menţionate, instanţa supremă a statuat deja că penalităţile de întârziere pot fi valorificate inclusiv împotriva ANL, iar instanţa de apel nu mai putea rejudeca acest aspect litigios, al posibilităţii reclamantei de a se prevala de art. 64 din contractul de antrepriză generală în raportul juridic dintre ANL şi reclamantă.

În plus, susţine că, dacă instanţa de apel considera că nu este aplicabilă evaluarea prin penalităţi de întârziere, ar fi trebuit să analizeze cea de-a doua modalitate de evaluare şi să dispună efectuarea unei expertize evaluatorii în scopul stabilirii chiriei pe care reclamanta o putea percepe pentru locuinţa finalizată, din 30.08.2013 şi până la zi.

Totodată, recurenta arată că, în mod contrar celor reţinute de instanţa de apel, aceasta nu a renunţat la niciuna dintre modalităţile de evaluare.

Susţine că, la termenul din 15.06.2022, reclamanta a arătat în mod expres că, dacă instanţa consideră că penalităţile nu ar putea fi aplicate ANL, solicită efectuarea raportului de expertiză în scopul stabilirii chiriei pe care reclamanta o putea percepe pentru locuinţa finalizată, din 30.08.2013 şi până la zi. Însă, prin încheierea din 15.06.2022, instanţa de apel a respins această probă, încălcând obligaţiile instituite prin cele două decizii de casare.

Subsumat motivelor de casare prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă faptul că, decizia atacată este dată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 1085 C. civ., precum şi cu interpretarea eronată a actului juridic dedus judecăţii. Astfel, arată că instanţa de apel a reţinut greşit că prejudiciul a fost deja reparat, în condiţiile în care ANL avea obligaţia de rezultat de a finaliza imobilul, pe care nu a îndeplinit-o.

Subliniază că, instanţa de apel a reţinut eronat că un prejudiciu nu ar trebui reparat deşi existenţa lui este certă, pentru simplul fapt că lipsirea de folosinţa locuinţei a fost atât de îndelungată încât recurentei i-a fost produs un prejudiciu mai mare decât valoarea locuinţei în sine. Această interpretare încalcă dispoziţiile art. 1085 -1086 C. civ. de la 1864, care prevede regula reparării integrale a prejudiciului care decurge direct din obligaţia neexecutată.

Autoarea prezentului recurs învederează că, în mod corect instanţa de apel a stabilit că ANL avea obligaţii de rezultat, de finalizare a locuinţei la termenul contractual, că nici construcţia nici utilităţile nu au fost finalizate, că reclamanta a fost lipsită de folosinţa locuinţei până la data de 01.12.2021. De asemenea, în mod corect instanţa de apel a arătat că, faţă de precizările reclamantei referitor la preluarea locuinţei la stadiul fizic existent (nefinalizată), reclamanta a fost lipsită de folosinţă până la data de 01.12.2021. Aceste aspecte de fapt au fost corect stabilite de instanţa de apel şi nu constituie obiectul prezentului recurs. Ceea ce se critică este interpretarea eronată a legii în sensul nereparării unui prejudiciu cert, cauzat de neexecutarea obligaţie de către ANL.

Obiectul acţiunii sunt despăgubirile pentru lipsa de folosinţă, ca urmare a încălcării dreptului reclamantei de a se bucura de bunul său. În prezentul dosar, instanţa nu era învestită cu analiza unei creanţe principale şi a unei creanţe accesorii, pentru a putea fi incident raţionamentul conform căruia "penalităţile nu pot depăşi suma asupra căreia s-ar calcula penalităţile". În realitate, penalităţile nu erau valoarea lipsei unei sume de bani, ci valoarea dreptului de a folosi locuinţa. În funcţie de durata pentru care reclamanta a fost lipsită de folosinţa locuinţei, penalităţile curgeau zilnic, fără a prezenta importanţă valoarea totală a locuinţei. De vreme ce durata pentru care a fost lipsită de folosinţa locuinţei a fost extrem de mare (perioada 30.08.2013 - 01.12.2021), penalităţile pe zi de întârziere puteau depăşi valoarea locuinţei.

Susţine că instanţa de apel a interpretat greşit că valoarea lipsei de folosinţă a locuinţei nu poate depăşi valoarea bunului folosit. În realitate, dreptul de a folosi locuinţa este o componentă a dreptului de proprietate, un atribut al proprietarului pe toată durata de existentă a bunului, aşadar nu există nicio limitare legală a cuantumului prejudiciului constând în lipsirea de folosinţa locuinţei.

De asemenea, instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 1085 C. civ. privind repararea integrală a prejudiciului, a lipsei de folosinţă. În acest sens, precizează că, la perfectarea contractului, era previzibil că reclamanta va fi lipsită de folosinţa locuinţei până la recepţia finală a locuinţei, acesta fiind singurul sens în care putea fi interpretat actul juridic încheiat între ANL şi reclamantă, astfel că ANL cunoştea faptul că, până la finalizarea locuinţei inclusiv cu utilităţi, reclamanta suferă prejudiciul privind lipsirea de folosinţa imobilului. Aplicarea corectă a art. 1085 - 1086 C. civ. impunea tocmai repararea acestei lipse de folosinţă în perioada pentru care s-a dispus rejudecarea, 30.08.2013 - 01.12.2021.

Raportat la dispoziţiile art. 1086 C. civ., arată că, în speţă, instanţa a reţinut că reclamanta este lipsită de folosinţa locuinţei ca o consecinţă directă a neexecutării obligaţiei de către ANL, însă a interpretat greşit că lipsa de folosinţă a locuinţei este prea îndelungată pentru a putea fi reparată. În realitate, instanţa de apel a adăugat un criteriu neprevăzut de lege în ceea ce priveşte lipsa de folosinţă a locuinţei.

Mai mult, învederează că rejudecarea în apel era limitată la lipsirea reclamantei de folosinţa locuinţei după data de 30.08.2013 şi până la zi. Or acest prejudiciu nu a fost reparat prin nicio hotărâre judecătorească, aspect reţinut chiar de instanţele de casare. Subliniază că, prin ambele decizii de casare, instanţele au luat act de faptul că reclamanta suferă prejudiciul privind lipsirea de folosinţa locuinţei până la recepţia finală a locuinţei, conform art. 13 din contractul încheiat cu ANL, iar în rejudecare trebuie evaluat prejudiciul ulterior datei de 30.08.2013, tocmai deoarece acest prejudiciu nu fusese nici măcar analizat de instanţele de fond, evident fiind un prejudiciu nereparat.

Mai mult, din înscrisurile anexate se observă că instanţa de apel s-a raportat în mod greşit la valoarea locuinţei în anul 2004, la data contractării, valoarea imobilului în prezent fiind cu mult mai mare (peste 350.000 EUR).

Subsumat motivelor de casare prevăzute de pct. 5 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., recurenta invocă faptul că decizia atacată încalcă principiul non reformatio in peius, statuat de norme procesuale imperative, deoarece i-a creat recurentei o situaţie mai grea în propria cale de atac, după casarea cu rejudecare prin admiterea recursului formulat de reclamantă.

În acest sens, arată că, prin decizia nr. 1627/15.10.2019, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul formulat de reclamantă şi a obligat ANL să plătească penalităţi de întârziere pentru fiecare zi, în perioada 29.08.2010 - 29.08.2013. Astfel, calea apelului fusese câştigată de reclamantă, dar decizia nr. 1627/15.10.2019 încălca autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare prin prisma perioadei pentru care fusese dispusă repararea lipsei de folosinţa locuinţei, motiv pentru care reclamanta a formulat recurs.

Prin decizia nr. 780/30.03.2021, Înalta Curte a admis recursul formulat de reclamantă, tocmai deoarece a constatat faptul că instanţa de apel a acordat în mod eronat despăgubirile pentru o altă perioadă decât cea impusă de prima hotărâre de casare (decizia ÎCCJ nr. 1208/06.06.2019). Subliniază că recursul ANL a fost admis exclusiv prin raportare la aceeaşi critică, de încălcare a deciziei de casare cu privire la perioada pentru care au fost analizate despăgubirile, iar nu pentru orice alte argumente invocate de ANL, care au fost respinse.

Prin urmare, prin decizia instanţei de apel, în rejudecarea procesului după casarea deciziei nr. 1627/15.10.2019, reclamantei nu îi putea fi creată o situaţie mai grea în propria cale de atac.

Recursul a fost comunicat intimatei-pârâte Agenţia Naţională pentru Locuinţe la 02.03.2023, care a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, admiterea excepţiei tardivităţii recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 27.03.2023.

Analizând recursul de faţă, în baza motivelor invocate şi a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente.

O primă critică a recurentei-reclamante, subscrisă motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., priveşte pronunţarea deciziei atacate cu încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

În acest sens, autoarea recursului a invocat faptul că, deşi prin ambele decizii de casare pronunţate în ciclurile procesuale anterioare, instanţa supremă a dispus că rejudecarea va avea ca obiect evaluarea lipsei de folosinţă a locuinţei, de la 30.08.2013 şi până la zi, prin administrarea tuturor probelor necesare, utile şi concludente, instanţa de apel nu a realizat această evaluare şi nu a administrat alte probe, în afara probei cu înscrisuri.

Totodată, învederează că, prin deciziile de casare, instanţele au statuat în sensul că penalităţile de întârziere pot fi valorificate inclusiv împotriva ANL, iar ca metodă de evaluare, recurenta se poate prevala de dispoziţiile art. 64 din contractul de antrepriză.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte notează că hotărârea instanţei de apel răspunde exigenţelor impuse prin decizia de casare, în acord cu art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

Acest text de lege stabileşte că problemele de drept dezlegate de instanţa de casare sunt obligatorii pentru instanţa care rejudecă fondul după casare.

Prin decizia de casare nr. 1208 din 06 iunie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prima care a reînvestit instanţa de trimitere cu rejudecarea apelului, s-a reţinut că, în baza contractului de mandat, recurenta a solicitat daune-interese sub forma despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă, ca urmare a neîndeplinirii de către mandatar a obligaţiilor izvorând din contract, iar doar ca modalitate de cuantificare a acestora s-au invocat prevederile contractului de antrepriză, respectiv art. 64 alin. (1) şi (2) din acest contract.

Astfel, prin decizia de casare s-a statuat faptul că, evaluarea prejudiciului încercat de reclamantă, precum şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu se vor realiza de instanţă, în rejudecare, în cadrul stabilirii şi a celorlalte elemente ale răspunderii civile contractuale, prin administrarea tuturor probelor necesare, utile şi concludente.

După cum se poate observa, nu se poate considera, aşa cum susţine recurenta-reclamantă, că instanţa de recurs ar fi dezlegat probleme de drept relative la evaluarea prejudiciului pretins de reclamantă în raport de dispoziţiile art. 64 alin. (1) şi (2) din contractul de antrepriză, ci s-a limitat la reţinerea aspectelor ce vor trebui analizate în rejudecare, în contextul în care, prin decizia pronunţată în apel, în primul ciclu procesual, instanţa a omis să cerceteze condiţiile atragerii răspunderii contractuale individuale a pârâtei ANL.

Împotriva deciziei nr. 1627/15.10.2019, pronunţată de Curtea de apel Bucureşti în al doilea ciclu procesual, prin care s-a admis apelul reclamantei, sentinţa atacată fiind schimbată în parte, în sensul că s-a admis cererea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâta ANL, având ca obiect plata penalităţilor de întârziere de 0,15% pe zi de întârziere, pârâta ANL fiind obligată să plătească reclamantei suma de 196,96 euro, în echivalent RON la data plăţii pentru fiecare zi de întârziere, pentru perioada 29.08.2010-29.08.2013 şi s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei, atât reclamanta A., cât şi pârâta ANL, au formulat recurs.

Prin decizia de casare nr. 780 din 30 martie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de recurs a admis ambele recursuri şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând pe de o parte, faptul că aspectele ce trebuiau rejudecate conform deciziei de casare, respectiv pretenţiile afirmate cu titlu de daune-interese pentru perioada ulterioară datei de 30.08.2013, nu au fost cercetate şi judecate de către instanţa de apel, iar pe de altă parte, că instanţa de apel nu a motivat decizia sub aspectul atragerii răspunderii contractuale a pârâtei ANL, preluând automat, fără o analiză concretă a aspectelor invocate de părţi cu privire la aceasta, aspectele de fapt reţinute ca atare de către secţia de contencios administrativ a instanţei supreme, prin decizia nr. 5197/25.04.2013.

Aşadar, nici raportat la a doua decizie de casare nu se poate considera, aşa cum susţine recurenta-reclamantă, că instanţa de recurs ar fi dezlegat probleme de drept care ar fi condus în mod necesar la atragerea răspunderii contractuale a pârâtei ANL sau la reţinerea vreunei modalităţi de cuantificare a prejudiciului, ci instanţa de recurs s-a limitat la reţinerea aspectelor de nemotivare a soluţiei şi a încălcării limitelor rejudecării după casare.

În rejudecare, în al treilea ciclu procesual, cu respectarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a aplicat îndrumările date de către instanţa de recurs în cele două cicluri procesuale anterioare şi a procedat la analiza condiţiilor ce trebuie a fi îndeplinite pentru atragerea răspunderii civile contractuale a intimatei-pârâte pentru perioada 30.08.2013 până în prezent.

În cadrul analizei efectuate, deşi instanţa de apel a reţinut că este îndeplinită condiţia existenţei unei fapte ilicite săvârşite de pârâta ANL, în ce priveşte prejudiciul, a reţinut că acesta nu este nici cert, nici nereparat.

Astfel, a reţinut că, art. 14 din contractul de mandat nr. x/18.05.2004 nu reprezintă o veritabilă clauză penală, întrucât părţile nu au individualizat elementele în raport de care să se determine în concret care este cuantumul prejudiciului pe care mandantul este ţinut să îl plătească mandatarului în cazul neîndeplinirii de către mandant a obligaţiilor asumate, ci s-au limitat să prevadă că părţile sunt obligate să respecte clauzele contractului de mandat, fiind răspunzătoare de daunele interese ce ar putea decurge din nerespectarea acestora. A reţinut că acest text contractual nu reprezintă un temei suficient pentru a concluziona că părţile au stabilit o clauză penală şi că prejudiciul pe care intimata-pârâtă trebuie să îl plătească apelantei-reclamante ca urmare a faptei ilicite contractuale este în cuantum de 0,15% pe zi de întârziere din valoarea contractului de construire până la predarea efectivă a locuinţei.

Totodată, instanţa de apel a reţinut că art. 14 din contractul de mandat nr. x/18.05.2004 nu se poate corela cu art. 64 din contractul de antrepriză generală nr. x/17.05.2004, invocat de apelanta-reclamantă pentru a justifica solicitarea de obligare a intimatei-pârâte la plata unor despăgubiri în cuantum de 0,15% pe zi de întârziere din valoarea contractului de construire până la predarea efectivă a locuinţei.

A mai reţinut instanţa de apel că nu poate proceda la analizarea caracterului cert al prejudiciului invocat de apelanta-reclamantă sub aspectul întinderii prin evaluarea sa în funcţie de chiria practicată pe piaţa imobiliară în perioada 30.08.2013-01.12.2021, întrucât şi-ar depăşi limitele de învestire, având în vedere că apelanta-reclamantă a invocat un prejudiciu evaluat prin raportare la clauza penală instituită de art. 64 din contractul de antrepriză.

Nu în ultimul rând, instanţa de apel a reţinut că reclamanta-recurentă a obţinut de la un alt pârât repararea prejudiciului cauzat prin nepredarea la termenul contractual a locuinţei într-un cuantum care este cel puţin egal cu suma asupra căruia s-au calculat penalităţile de întârziere, astfel încât nu ar putea obţine de la intimata-pârâtă despăgubiri care, cumulat cu cele obţinute deja, să depăşească suma asupra căreia s-ar calcula penalităţile de întârziere, chiar dacă faţă de intimata-pârâtă se solicită despăgubiri pentru o altă perioadă faţă de cea obţinută în contradictoriu cu pârâta E. Bucureşti S.A.

Prin urmare, instanţa de apel a analizat îndeplinirea condiţiilor răspunderii contractuale, ceea ce nu intră în contradicţie cu dezlegările din decizia de casare, ci sunt consecinţa aplicării în concret a dezlegărilor acesteia, nefiind încălcate normele de procedură prevăzute de art. 315 C. proc. civ. şi, ca atare, nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. cu privire la acest aspect.

Instanţa supremă reţine că, deşi dispoziţia instanţei de casare privind evaluarea prejudiciului încercat de reclamantă, precum şi a legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu prin administrarea tuturor probelor necesare, utile şi concludente este obligatorie pentru instanţa de trimitere, totuşi, în rejudecare, instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora.

Prin urmare, nu poate fi reţinută o încălcare a dispoziţiilor instanţei de casare soluţia instanţei de apel dispusă prin încheierea din 15.06.2022, de respingere a probei cu expertiza evaluatorie, având ca obiectiv stabilirea contravalorii chiriei pe care reclamanta ar fi putut-o obţine prin închirierea imobilului ce face obiectul litigiului, începând cu data de 30.08.2013 la zi, solicitată de apelanta reclamantă, întrucât, aşa cum s-a arătat, oportunitatea administrării probelor este lăsată la aprecierea instanţei de apel.

De altfel, instanţa supremă reţine că, prin decizia de casare nr. 1208/06.06.2019, pronunţată în primul ciclu procesual, pe baza precizărilor recurentei, instanţa de recurs a stabilit că limitele învestirii instanţei de apel, în rejudecare, privesc acoperirea unui prejudiciu al cărui caracter cert este evaluat prin raportare la o clauză penală, despre care reclamanta a afirmat că ar fi opozabilă şi intimatei-pârâte ANL în virtutea art. 14 din contractul de mandat şi art. 64 din contractul de antrepriză, iar nu prin raportare la beneficiul nerealizat cuantificat în funcţie de chiria practicată pe piaţa imobiliară. Aşadar, recurenta-reclamantă nu poate invoca o reală vătămare rezultată din respingerea probei cu expertiza evaluatorie.

În acest context, instanţa supremă consideră că este important de amintit faptul că, prin cererea completatoare depusă la dosarul cauzei la 29.08.2013, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor, în solidar, la plata de daune interese din 20.03.2008 şi până în prezent, în cuantum de 391.169,51 euro, reprezentând echivalentul a 196,96 euro/zi de întârziere, în situaţia în care instanţa va reţine răspunderea contractuală a pârâtelor, în temeiul art. 14 din contractul de mandat şi art. 10 şi 64 din contractul de construire.

Prin urmare, reclamanta a învestit instanţele cu o acţiune în răspundere contractuală pentru acoperirea unui prejudiciu al cărui caracter cert este evaluat prin raportare la o clauză penală contractuală.

Este adevărat că, prin capătul de cerere privind atragerea răspunderii delictuale, reclamanta şi-a evaluat prejudiciul prin raportare la cuantumul chiriei pe care ar fi putut-o obţine în cazul închirierii imobilului, însă, în etapa recursului din primul ciclu procesual, la termenul din 4 iunie 2019, reclamanta a declarat că renunţă la capătul de cerere privind atragerea răspunderii delictuale a pârâtei ANL pentru perioada 29.08.2010-29.08.2013, deoarece a fost înscrisă la masa credală a societăţii E..

Totodată, nu poate fi reţinută o modificare a temeiului cererii, precizarea făcută de recurenta-reclamantă, în cadrul cererii de micşorare a câtimii pretenţiilor, depusă la dosarul de recurs la 25.02.2019, prin care aceasta susţine că prejudicierea sa s-a datorat imposibilităţii de a valorifica bunul prin închiriere, întrucât, la acel moment procesual, reclamanta era decăzută din dreptul de a-şi modifica cererea, în raport de dispoziţiile art. 132 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., care prevede că modificarea cererii se poate face până la prima zi de înfăţişare, în faţa primei instanţe.

În concluzie, instanţa de apel a reţinut în mod judicios că nu este învestită cu analiza certitudinii unui prejudiciu evaluat în raport de valoarea chiriei pe care reclamanta ar fi putut-o obţine din 2013 până în prezent, criticile recurentei cu privire la această modalitate de determinare a prejudiciului în cadrul verificării îndeplinirii condiţiilor răspunderii contractuale fiind străine de obiectul cauzei.

Concret, nu au existat două modalităţi alternative de evaluare a prejudiciului, în cadrul cererii în antrenare a răspunderii contractuale a pârâtei A.N.L. Aşadar, a considera că reclamanta îşi poate modifica cererea în rejudecarea apelului, după ce cauza parcursese deja două cicluri procesuale complete, ar fi reprezentat o vădită eludare a prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865.

Este nefondată şi critica recurentei-reclamante, subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., privind încălcarea principiului non reformatio in peius, prevăzut de art. 296 C. proc. civ.

În acest sens, Înalta Curte reţine, în primul rând, că recurenta-reclamantă nu se poate prevala de soluţia dispusă prin decizia nr. 1627/15.10.2019, pronunţată în apel, în al doilea ciclu procesual, întrucât, potrivit art. 311 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea casată nu are nicio putere.

În al doilea rând, reţine că, împotriva deciziei nr. 1627/15.10.2019, pronunţată în apel, în al doilea ciclu procesual, a formulat recurs atât reclamanta, cât şi pârâta, instanţa de casare admiţând, prin decizia nr. 780/30.03.2021, ambele recursuri, cauza fiind trimisă spre o nouă judecată, instanţei de apel, urmare a casării în întregime a deciziei atacate.

Totodată, reţine că, pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de casare a reţinut că instanţa de apel a procedat la o rejudecare a altor pretenţii decât cele identificate în dispozitivul deciziei de casare (din perspectiva caracterului devolutiv al apelului), precum şi faptul că nu a motivat decizia sub aspectul atragerii răspunderii contractuale a pârâtei ANL.

Prin urmare, cum rejudecarea a avut loc şi ca urmare a admiterii recursului pârâtei, Înalta Curte reţine că nu a existat o nesocotire a dispoziţiilor art. 315 alin. (4) raportat la art. 296 C. proc. civ. de către instanţa de rejudecare, aceasta soluţionând cauza în limitele învestirii şi ale deciziei de casare.

Subsumat motivelor de casare prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă faptul că decizia atacată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1085 C. civ. şi cu interpretarea eronată a actului juridic dedus judecăţii.

Precizează recurenta că, înţelege să critice doar soluţia instanţei de a nu repara un prejudiciu cert, cauzat de neexecutarea obligaţiei de către intimata-pârâtă.

Instanţa supremă reţine că, în cauză, instanţa de apel era învestită cu analiza îndeplinirii condiţiilor răspunderii contractuale a pârâtei ANL în conformitate cu art. 14 din contractul de mandat şi art. 64 din contractul de antrepriză, respectiv existenţa unei fapte ilicite, a pagubei, a legăturii de cauzalitate şi a vinovăţiei.

Instanţa de apel a reţinut că este îndeplinită condiţia existenţei faptei ilicite, constând în neîndeplinirea de către intimata-ANL a obligaţiei de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor de construire a locuinţei propriu-zise şi a lucrărilor edilitare, asumată prin contractul de mandat nr. x/18.05.2004.

În ceea ce priveşte prejudiciul, analiza certitudinii acestuia s-a efectuat în limitele învestirii, respectiv în raport de art. 14 din contractul de mandat şi art. 64 din contractul de antrepriză, instanţa de apel reţinând, pe de o parte, că textul art. 14 din contractul de mandat nu reprezintă o veritabilă clauză penală, iar pe de altă parte, faptul că cele două articole nu se pot corela, art. 64 din contractul de antrepriză instituind o obligaţie în sarcina antreprenorului, nu a intimatei-pârâte.

Prin urmare, instanţa de apel a reţinut că prejudiciul nu este cert, prin raportare la modalitatea de evaluare solicitată de reclamantă.

Practic, reclamanta a solicitat pârâtei repararea unui prejudiciu, pretinzând că există o convenţie (clauză) accesorie prin care părţile contractului de mandat au evaluat anticipat echivalentul pagubei suferite de mandant ca urmare a executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său. Or, respectiva clauză penală nu era inclusă în convenţia părţilor, ci într-un contract în care reclamanta nu are calitatea de parte. Aşadar, reclamanta creditor avea obligaţia de a face dovada prejudiciului, ceea ce nu a făcut.

Condiţiile atragerii răspunderii contractuale trebuie îndeplinite cumulativ, astfel că lipsa îndeplinirii unei condiţii face de prisos analiza îndeplinirii celorlalte, respectiv a legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, a vinovăţiei şi a reparării prejudiciului.

Cum autoarea prezentei căi de atac şi-a construit criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pornind de la premisa eronată a existenţei unui prejudiciu cert, ignorând raţionamentul instanţei de apel care a concluzionat în sens contrar, rezultă că sunt nefondate criticile acesteia privind lipsa reparării integrale a unui prejudiciu cert.

Instanţa supremă reţine că, deşi s-a invocat şi incidenţa motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., care prevede ca şi motiv de nelegalitate interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, schimbarea naturii ori a înţelesului vădit neîndoielnic al acestuia, recurenta-reclamantă nu a adus nicio critică ce poate fi subscrisă acestui motiv de casare invocat formal.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în raport de prevederile art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. de la 1865, va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 15 iunie 2022 şi deciziei civile nr. 1397 din 28 septembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 15 iunie 2022 şi deciziei civile nr. 1397 din 28 septembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 mai 2023.