Insurer escapes arbitration absent valid agreement; award annulled, case remitted

Şedinţa publică din data de 18 mai 2023

Asupra cererii de recurs, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 14 aprilie 2022 pe rolul Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituţionalizat, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 2.958,06 RON, reprezentând diferenţă rămasă neîncasată din contravaloarea reparaţiei auto, precum şi a penalităţilor în cuantum de 0,2%/zi de întârziere, aferente debitului principal.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile Legii nr. 132/2017, Normelor ASF nr. 18/2017 şi nr. 20/2017, art. 1470 C. civ. precum şi art. 116 şi art. 541 C. proc. civ.

Prin hotărârea arbitrală nr. 114 din data de 19 august 2022, pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat, în dosarul nr. x/2022, a fost admisă acţiunea reclamantei şi a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 2.958,06 RON, reprezentând diferenţă de sumă neachitată, precum şi suma de 1.211,55 RON, reprezentând penalităţile în cuantum de 0,2%/zi de întârziere aferente debitului principal.

De asemenea, a fost obligată pârâta la plata sumei de 2.450 RON cu titlu de cheltuieli arbitrale.

2. Prin cererea în anulare înregistrată la data de 15 septembrie 2022 pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2022 pârâta B. S.A., a solicitat anularea hotărârii arbitrale nr. 114 din data de 19 august 2022, pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat, în dosarul nr. x/2022 şi suspendarea executării acesteia, în temeiul art. 608 alin (1) lit. a) şi b) şi art. 612 C. proc. civ.

Prin sentinţa nr. 103 din 22 septembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022, s-a admis excepţia de necompetenţă teritorială a Curţii de Apel Ploieşti şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cererii în anulare şi a cererii de suspendare, formulate de pârâta B. S.A., în favoarea Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă la data de 10 octombrie 2022, sub acelaşi număr.

Prin sentinţa nr. 178/2022 din 1 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta B. S.A., a fost anulată hotărârea arbitrală nr. 114 din data de 19 august 2022, pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat, în dosarul nr. x/2022 şi a fost trimisă cauza spre soluţionare Judecătoriei Sector 1 Bucureşti. Totodată, a fost respinsă cererea de suspendare a executării hotărârii arbitrale ca rămasă fără obiect.

4. Împotriva acestei decizii reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate, iar pe fond respingerea acţiunii în anulare.

În motivare, recurenta a susţinut că instanţa de judecată în mod greşit a reţinut incidenţa motivului de desfiinţare a hotărârii arbitrale prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în condiţiile existenţei unei dispoziţii speciale aplicabile, respectiv art. 7 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma A.S.F. nr. 18/2017, derogatorii de la normele generale, potrivit cărora consumatorul poate solicita soluţionarea litigiului din materia asigurărilor prin apelare la arbitraj, fără a fi necesară o convenţie arbitrală.

În continuare, recurenta precizează că Norma A.S.F. nr. 18/2017, deşi este un act normativ cu forţă juridică inferioară C. proc. civ., produce efecte de la intrarea în vigoare, atât timp cât nu a fost declarat nelegal sau neconstituţional. Astfel, în baza dispoziţiei legale speciale instituite prin Norma A.S.F. nr. 18/2017, instanţa arbitrală este competentă să soluţioneze la solicitarea consumatorului litigiul din materia asigurărilor, în temeiul contractului de asigurare, fără a exista o convenţie arbitrală.

Recurenta menţionează că în considerarea dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 93/2012 şi art. 6 alin. (6) şi art. 8 alin. (16) din Legea nr. 237/2015, Autoritatea de Supraveghere Financiară a emis Norma nr. 18/2017, prin care a armonizat sistemul de drept românesc cu cel unional în aria de soluţionare alternativă a litigiilor în materie de consum.

Însă, susţine recurenta că instanţa de judecată prin constatarea lipsei convenţiei arbitrale nu a aplicat corect dispoziţiile Directivei 2013/11/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 mai 2013 privind soluţionarea alternativă a litigiilor în materie de consum şi de modificare a Regulamentului nr. 2006/2004 şi a Directivei nr. 2009/22/CE, care sunt aplicabile speţei în mod direct.

Potrivit recurentei, din coroborarea art. 7 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma nr. 18/2017 rezultă că nu este necesar acordul celeilalte părţi pentru a se urma calea alternativă de soluţionare a litigiului prin arbitraj instituţionalizat, singura condiţie necesară pentru stabilirea competenţei instanţei arbitrale o constituie formularea cererii arbitrale de către consumator.

Prin urmare, lipsa convenţiei arbitrale este complinită de dispoziţiile evocate din Norma ASF nr. 18/2017, normă cu caracter special şi care derogă de la legea generală.

În continuare, recurenta subliniază că Norma ASF nr. 18/2017 se completează cu prevederile din Legea nr. 132/2017 si Norma ASF nr. 20/2017 privind modul în care eventualele litigii pot fi soluţionate, fiind acordat consumatorului (terţul păgubit) dreptul de a opta pentru o cale de soluţionare alternativă a litigiului, în funcţie de statutul juridic al acestuia.

Cauza a fost înregistrată la 11 ianuarie 2023 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă iar, prin rezoluţia din 6 martie 2023, s-a fixat termen de judecată la 18 mai 2023.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul pentru următoarele considerente:

Înalta Curte subliniază că în cauză, pe calea recursului, cenzura de legalitate nu poate privi decât modalitatea în care s-a dat dezlegare motivelor acţiunii în anulare, astfel cum s-a statuat în decizia nr. 1/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 284 din 24.03.2022.

Prin urmare, hotărârea arbitrală fiind desfiinţată în temeiul art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., problema de drept de care depinde soluţionarea recursului presupune stabilirea măsurii în care titularul unei cereri de despăgubire, formulate în temeiul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 şi nesoluţionate de asigurător, are dreptul de a învesti un tribunal arbitral cu soluţionarea conflictului generat de temporizarea soluţionării cererii, în lipsa unei convenţii arbitrale.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de judecată în mod greşit a reţinut incidenţa cazului de desfiinţare a hotărârii arbitrale prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în condiţiile existenţei unei dispoziţii speciale aplicabile, respectiv art. 7 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma A.S.F. nr. 18/2017, derogatorii de la normele generale, potrivit cărora consumatorul poate solicita soluţionarea litigiului din materia asigurărilor prin apelare la arbitraj fără a fi necesară o convenţie arbitrală.

În raport de această argumentare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată incidenţa în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi nu a celui indicat de recurentă, întrucât se invocă aplicarea greşită a unor norme de drept procesual, respectiv cele referitoare la arbitraj, şi nu de drept substanţial, impunându-se calificarea corespunzătoare.

Criticile recurentei nu sunt întemeiate, întrucât instanţa a avut în vedere faptul că arbitrajul, potrivit dispoziţiilor din Cartea a IV-a, Titlurile I şi II C. proc. civ., se organizează şi se desfăşoară potrivit convenţiei arbitrale încheiate între părţi, cu respectarea principiului libertăţii de voinţă a acestora, sub rezerva respectării ordinii publice, a bunelor moravuri, precum şi a dispoziţiilor imperative ale legii.

Astfel cum se reţine şi prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 100 din 7 martie 2017, arbitrajul constituie o excepţie de la principiul, potrivit căruia, înfăptuirea justiţiei se realizează prin instanţele judecătoreşti şi reprezintă acel mecanism juridic eficient, menit să asigure o judecată imparţială, mai rapidă şi mai puţin formală, confidenţială, finalizată prin hotărâri susceptibile de executare silită.

Prin urmare, părţile pot stabili, prin convenţia arbitrală sau printr-un act adiţional încheiat ulterior, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea şi înlocuirea arbitrilor, termenul şi locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului şi, în general, orice alte norme privind buna desfăşurare a arbitrajului.

În acest context, Curtea de Apel Craiova a soluţionat acţiunea în anulare făcând o aplicare corectă a prevederilor anterior menţionate, prin aceea că a dat prevalenţă dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., privind incidenţa în cauză a acestui motiv de desfiinţare a hotărârii arbitrale, în absenţa unei convenţii arbitrale, astfel cum este reglementată de art. 548 şi urm. C. proc. civ.

În ceea ce priveşte Norma A.S.F. nr. 18/2017, indicata de recurentă în complinirea lipsei convenţiei arbitrale, se poate observa din chiar titlul actului că aceasta reglementează, în principal, "procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare".

După ce se detaliază modalitatea de derulare a unei asemenea proceduri, la art. 7 alin. (3) din Norma menţionată se prevede că, "în vederea soluţionării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăţi, brokeri şi asiguraţi, contractanţi, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanţii acestora, la solicitarea uneia dintre părţi, se utilizează metodele alternative de soluţionare a litigiilor, prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare", iar la alin. (4) se reglementează obligaţia conducerii executive a societăţilor şi brokerilor şi coordonatorul colectivului de analiză şi soluţionare a petiţiilor de a asigura participarea la procedurile de soluţionare alternativă atunci când se solicită de către consumator.

Din textele legale evocate rezultă că se pune, astfel, accent pe faptul că soluţionarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluţionare alternativă a litigiilor se face cu respectarea dispoziţiilor legale privitoare la acestea şi că, prin aceasta, nu se limitează dreptul părţilor de a se adresa instanţelor de judecată abilitate.

Prin urmare, dispoziţiile art. 7 alin. (3) şi (4) din Norma A.S.F. nr. 18/2017 nu instituie o clauză compromisorie de drept. Faptul că în cuprinsul acestor articole se menţionează că în vederea soluţionării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăţi, brokeri şi asiguraţi, contractanţi, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanţii acestora, la solicitarea uneia dintre părţi, se utilizează metodele alternative de soluţionare a litigiilor, prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare, înseamnă doar că arbitrajul este permis. Totuşi, aceasta nu semnifică şi faptul că arbitrajul poate fi aplicat în mod obligatoriu, ca urmare a alegerii acestei proceduri de reclamant, fără ca pârâtul din acţiunea arbitrală să fie de acord cu soluţionarea litigiului de o instanţă arbitrală.

În acest sens sunt dispoziţiile art. 548 şi urm. C. proc. civ., potrivit cărora existenţa unei convenţii arbitrale sub forma unei clauze compromisorii sau a unei convenţii separate este esenţială pentru sesizarea legală a instanţei arbitrale şi atragerea competenţei în soluţionarea litigiului, iar în situaţia în care această convenţie nu există, este nulă ori inoperantă, arbitrajul nu se poate organiza şi desfăşura valabil.

Aşadar, criticile recurentei privind complinirea lipsei convenţiei arbitrale prin efectul legii, respectiv potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma nr. 18/2017, nu sunt întemeiate.

Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia Norma A.S.F. nr. 18/2017 este o normă specială derogatorie de la prevederile normei generale, respectiv C. proc. civ., deoarece principiul de drept specialia generalibus derogant implică faptul că norma specială este cea care derogă de la norma generală şi că aceasta este de strictă interpretare la cazul respectiv.

Or, în cauză, Norma A.S.F. nr. 18/2017 nu este derogatorie de la dreptul comun, în sensul de a fi permis tribunalului arbitral să se considere competent să soluţioneze litigiul, chiar în lipsa acordului unei părţi. O astfel de ipoteză s-ar fi găsit în situaţia în care ar fi existat un text legal care ar fi permis ca, într-o situaţie similară cu cea dedusă judecăţii în faţa instanţei arbitrale, aceasta să poată fi soluţionată de arbitraj în lipsa unei convenţii arbitrale.

Fără a nega posibilitatea rezolvării unor asemenea categorii de litigii prin intermediul unor proceduri de soluţionare alternativă a litigiilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că această cale rămâne deschisă părţilor doar în condiţiile încheierii în scris a unei convenţii arbitrale potrivit C. proc. civ., care reglementează tocmai modalitatea în care poate interveni jurisdicţia alternativă, de esenţa procedurii arbitrale fiind compromisul părţilor.

Criticile vizând nerespectarea de către curtea de apel a Directivei 2013/11/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 mai 2013 privind soluţionarea alternativă a litigiilor în materie de consum şi de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 şi a Directivei 2009/22/CE (Directiva privind SAL în materie de consum), care este aplicabilă în mod direct, vor fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticile astfel cum au fost calificate sunt nefondate.

Invocarea efectului direct al unei directive a Uniunii Europene este permisă numai în situaţia netranspunerii sau transpunerii incorecte în dreptul naţional a actului unional şi numai în litigiile ce opun o persoană statului membru; or, litigiul de faţă este între două persoane, astfel că efectul direct nu poate fi invocat.

Dar mai mult, dispoziţiile art. 1 al Directivei 2013/11/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 mai 2013, invocate de recurentă, contrazic interpretarea acesteia, întrucât actul normativ unional stabileşte, de fapt, posibilitatea soluţionării diferendelor prin proceduri de soluţionare extrajudiciară, respectiv de arbitraj, fără însă a aduce atingere legislaţiei naţionale care reglementează aceste proceduri.

În aceste condiţii, Înalta Curte, astfel cum a expus anterior, a constatat că procedura iniţiată de recurentă şi finalizată cu hotărârea arbitrală anulată de curtea de apel, nu este una care să respecte dispoziţiile naţionale.

În concluzie, se reţine că în soluţionarea acţiunii în anulare, curtea de apel a apreciat în mod just ca fiind incident motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit căruia, hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată prin acţiune în anulare atunci când "tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule ori inoperabile".

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 178/2022 din 1 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 178/2022 din 1 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2023.