Supreme Court dismisses county council appeal, upholding insurer's subrogation claim for road traffic accident damages based on res judicata of prior fault finding and common fault

Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2023

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 25.09.2018, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâtul Consiliul Judeţean Olt, solicitând instanţei ca, prin hotărârea care o va pronunţa, să oblige pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 401.773,07 RON, reprezentând jumătate din cuantumul despăgubirilor acordate, astfel cum a fost obligată prin sentinţa civilă nr. 7286/18.11.2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, care a rămas definitivă prin decizia nr. 1272/06.09.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2015, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data promovării acţiunii, cu cheltuieli de judecată.

La 22.10.2018, pârâtul Consiliul Judeţean Olt a depus o cerere de chemare în garanţie a asocierii B. S.R.L. şi C. S.R.L., reprezentată de liderul de asociere B. S.R.L., solicitând ca în cazul în care va fi obligat să plătească despăgubiri şi dobânda legală, aceste sume ar trebui să fie achitate de către chemata în garanţie.

Prin încheierea din 09.10.2019, Tribunalul Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în principiu cererea de chemare în garanţie.

Prin sentinţa nr. 122/07.04.2021, Tribunalul Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată acţiunea.

Prin sentinţa nr. 167/19.05.2021, Tribunalul Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea chematei în garanţie şi a completat sentinţa nr. 122/2021, în sensul că a obligat-o pe reclamantă să-i achite suma de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei nr. 122/2021, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 599/18.10.2021, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a admis apelul, a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a admis acţiunea şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 401.773,07 RON, reprezentând despăgubiri şi a dobânzii legale aferente debitului, calculată de la 25.09.2019 şi până la data plăţii efective.

Prin încheierea din 10.11.2021, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a îndreptat eroarea materială strecurată în dispozitivul deciziei nr. 599/2021, în sensul că plata dobânzii legale aferente despăgubirilor se va face de la data de 25.09.2018, iar nu de la 25.09.2019, cum greşit s-a menţionat.

Împotriva acestei decizii, pârâtul a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

În motivarea recursului, a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, potrivit recurentului, instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 128 alin. (1) şi ale art. 30 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, deoarece probele administrate în cauză atestă montarea indicatoarelor de tip panouri succesive pentru curbe deosebit de periculoase în zona în care a avut loc accidentul, respectiv pe sectorul de drum DJ 604.

Recurentul a afirmat că instanţa de apel ar fi trebuit să ia în considerate dispoziţiile art. 40 alin. (1) din O.G. nr. 43/1997 şi ale art. 8 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002. Aceste norme arată că responsabilitatea semnalizării drumului şi menţinerea acestuia în stare tehnică corespunzătoare revenea executantului lucrării, acesta fiind asocierea B. S.R.L. şi C. S.R.L., reprezentată prin lider de asociere B. S.R.L., având în vedere contractul subsecvent de lucrări nr. x/21.07.2014 pe care l-a încheiat în acest sens.

În continuare, a evocat clauza 9.13 lit. ii) din contract şi a subliniat că instanţa de apel ar fi trebuit să-i dea efect, deoarece aceasta impunea executantului obligaţia de a despăgubi achizitorul pentru orice daune-interese, costuri, taxe şi cheltuieli de orice natură aferente, cu excepţia situaţiei în care o astfel de încălcare rezultă din respectarea proiectului sau caietului de sarcini întocmit de achizitor.

Prin urmare, potrivit recurentului, din dispoziţiile legale menţionate, rezultă în mod clar că executantul lucrărilor este cel care trebuia să-şi îndeplinească obligaţia de instalare şi întreţinere a indicatoarelor pe drumul judeţean DJ 604.

În contextul argumentelor prezentate, recurentul a susţinut că instanţa de apel a încălcat normele de drept material prin faptul că a interpretat greşit dezlegările din decizia civilă nr. 1272/06.09.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, considerând că ar avea putere de lucru judecat. Prin această hotărâre s-a constatat o culpă comună atât pentru conducătorul autoturismului implicat în accidentul rutier din 13.12.2014, cât şi pentru administratorul drumului. În realitate, reclamanta, în calitate de asigurător al autoturismului implicat în accident, este responsabilă pentru faptele conducătorului auto şi a fost obligată să plătească despăgubiri către reclamanţii din dosarul nr. x/2015, fără a exista dovezi cu privire la culpabilitatea Consiliului Judeţean Olt.

În subsecvenţa acestei critici, a afirmat că instanţa de apel a încălcat normele de drept material prin faptul că şi-a fundamentat decizia exclusiv pe probele extrajudiciare administrate în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Bucureşti. Aceste probe, însă, nu au valoare probatorie în speţă, având în vedere că recurentul-pârât nu a fost parte în respectivul dosar. Totodată, instanţa de apel nu a luat în considerare probele administrate în prezenta cauză, ceea ce constituie o eroare în fundamentarea deciziei.

Recurentul a mai invocat nelegalitatea deciziei şi sub aspectul plăţii dobânzii legale aferente sumei de 401.773,07 RON, în argumentarea căreia a arătat că instanţa de apel a interpretat greşit că plata dobânzii legale ar trebui să fie calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 25.09.2018.

În legătură cu acest aspect, recurentul solicită instanţei de recurs să ia în considerare că dobânda legală se calculează de la momentul în care hotărârea judecătorească, prin care se constată obligaţia autorului faptei ilicite de a plăti despăgubirile, devine definitivă, deoarece doar de la acea dată creanţa reprezentată de cuantumul prejudiciului devine certă, lichidă si exigibilă.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 11.02.2022, intimata-chemată în garanţie a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi acordarea cheltuielilor de judecată în sumă de 5.000 RON, conform dovezilor.

La 03.03.2022, intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului.

La 21.03.2022, recurentul-pârât a răspuns la întâmpinări.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 13.10.2022, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului şi a admis în principiu recursul, stabilindu-se termen pentru soluţionarea cauzei în şedinţă publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:

Situaţia de fapt expusă în etapele anterioare ale procesului relevă existenţa unui eveniment rutier şi a unui litigiu ce a avut ca obiect răspundere civilă delictuală, la care A. S.A. a fost obligată la plata unor despăgubiri totale în valoare de 803.546,15 RON. Aceste despăgubiri au fost stabilite prin sentinţa civilă nr. 7286/18.11.2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, care a rămas definitivă prin decizia nr. 1272/06.09.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2015.

Demersul judiciar este reprezentat de acţiunea în regres, prin care reclamanta urmăreşte să recupereze suma de 401.773,15 RON, reprezentând jumătate din cuantumul despăgubirilor, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data promovării acţiunii; în fundamentarea acţiunii, reclamanta a învederat că în cadrul dosarului nr. x/2015 a fost reţinută o culpă comună atât în sarcina conducătorului auto, cât şi în sarcina administratorului de drumuri.

Prima instanţă a respins acţiunea, însă instanţa de apel a schimbat sentinţa şi a admis acţiunea reclamantei, obligându-l pe pârât să plătească suma de 401.773,15 RON, reprezentând jumătate din cuantumul despăgubirilor acordate în dosarul nr. x/2015 şi dobânda legală calculată de la 25.09.2018 şi până la data plăţii efective, prin decizia care formează obiect al recursului de faţă.

Recurentul a invocat ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., text de lege potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greşită a normelor de drept material.

O primă critică invocată se referă la interpretarea eronată a prevederilor art. 128 alin. (1) şi ale art. 30 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002, în susţinerea căreia recurentul a argumentat că probele administrate în cauză atestă fără echivoc montarea indicatoarelor de tip panouri succesive pentru curbe deosebit de periculoase în zona în care a avut loc accidentul, respectiv pe sectorul de drum DJ 604.

Înalta Curte notează că sub aparenţa invocării unor încălcării ale prevederilor legale, recurentul îşi exprimă practic nemulţumirea în legătură cu evaluarea relevanţei şi concludenţei unor probe; or, această chestiune nu are valenţe de nelegalitate, ci de eventuală netemeinicie, care scapă cenzurii în etapa procesuală a recursului. De asemenea, măsura în care instanţele devolutive au ales să dea relevanţă unor probe în detrimentul altora nu poate fi reevaluată în recurs.

În continuare, recurentul a invocat faptul că instanţa de apel nu a ţinut cont de dispoziţiile art. 40 alin. (1) din O.G. nr. 43/1997 şi ale art. 8 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, care impuneau executantului, chemat în garanţie, responsabilitatea semnalizării drumului şi menţinerea acestuia în stare tehnică corespunzătoare, dat fiind contractul subsecvent de lucrări nr. x/21.07.2014 încheiat, şi clauza 9.12 lit. ii) din convenţie, care stipula obligaţia de a despăgubi achizitorul pentru orice daune-interese, costuri, taxe şi cheltuieli de orice natură aferente, exceptând situaţia în care o astfel de încălcare rezultă din respectarea proiectului sau caietului de sarcini întocmit de achizitor.

Înalta Curte notează că în mecanismul propus de recurent, acesta tinde să transfere responsabilitatea şi, implicit, culpabilitatea legată de absenţa indicatoarelor rutiere la momentul accidentului, asupra intimatei-chemată în garanţie.

Astfel, acesta aduce în discuţie aspecte legate de raportul contractual încheiat cu intimata-chemată în garanţie, care este executant al lucrărilor pe tronsonul de drum unde s-a produs evenimentul rutier, aspecte care nu au făcut obiectul analizei în apel.

De aceea, criticile nu pot fi primite.

Recurentul mai susţine că hotărârea este nelegală, din perspectiva faptului că a fost eronat reţinută puterea de lucru judecat în ceea ce priveşte dezlegările date prin decizia civilă nr. 1272/06.09.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă. În acest sens, susţine că instanţa de apel a încălcat normele de drept material, deoarece a fundamentat decizia pe probe extrajudiciare administrate într-un alt litigiu, cu privire la culpa comună a conducătorului auto implicat în accident şi a administratorului de drum, a existenţei prejudiciului cert, fără a mai lua în considerare probele din prezenta cauză.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că, deşi recurentul afirmă că instanţa de apel a încălcat normele de drept material, acesta nu indică care sunt acele dispoziţii legale.

Totodată, instanţa supremă constată că raţionamentul dezvoltat de recurentul-pârât în fundamentarea acestei critici poate fi circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., câtă vreme încălcarea autorităţii de lucru judecat prevăzută de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. este instituită drept motiv distinct de recurs.

Înalta Curte apreciază că această critică nu este întemeiată, având în vedere că demersul judiciar de faţă urmăreşte recuperarea parţială a sumei plătite cu titlu de despăgubire, pe care societatea de asigurări a achitat-o reclamanţilor din dosarul nr. x/2015 şi în care instanţele au reţinut o culpă comună a conducătorului auto implicat în accidentul rutier şi a administratorului de drum.

Astfel, în analiza răspunderii delictuale a recurentului-pârât, care este administrator de drum, instanţa de apel a constatat că fapta ilicită constă în neîndeplinirea obligaţiilor legale referitoare la semnalizarea rutieră, şi anume art. 128 alin. (1) şi art. 30 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002, raportat la art. 5 alin. (1) din acelaşi act normativ, şi a constatat existenţa vinovăţiei sub forma culpei.

Legat de culpa comună în producerea prejudiciului, sub aspectul dovedirii omisiunii administratorului de drum de a monta pe segmentul de drum respectiv indicatoarele rutiere corespunzătoare configuraţiei acestuia, cât şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, instanţa de apel a reţinut puterea de lucru judecat.

Din perspectiva autorităţii de lucru judecat, instanţa supremă reţine că, potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce soluţionează în tot sau în parte fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.

Articolul 431 alin. (2) C. proc. civ. instituie prezumţia legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat, în sensul că oricare parte procesuală are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Din interpretarea dispoziţiilor legale enunţate rezultă că autoritatea de lucru judecat operează şi atunci când efectul hotărârii relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părţi, fără posibilitatea ca acestea să mai poată fi contrazise. În acest caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care, ca în cauză, are legătură cu litigiul anterior, astfel că, atunci când este chemat să se pronunţe asupra unei chestiuni de drept, nici judecătorul nu poate să nu ţină seama de rezultatul trecut în puterea de lucru judecat, căci lucrul judecat îşi extinde efectele asupra lucrului de judecat. De altfel, regimul juridic al puterii de lucru judecat se manifestă în plan probator, partea ce a câştigat un proces putându-se prevala de dezlegările date prin hotărârea anterioară, fără ca instanţa de judecată să mai poată supune dezbaterii veridicitatea acestora, aşa cum s-a procedat în etapele devolutive ale acestui litigiu.

Puterea de lucru judecat este reglementată pentru a asigura stabilitatea raporturilor juridice în garantarea dreptului prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Dezlegările date printr-o hotărâre judecătorească definitivă se prezumă absolut că exprimă adevărul care constituie raţiunea şi fundamentul hotărârii, nemaiputând fi contrazise printr-o altă hotărârea judecătorească, în caz contrar s-ar încălca principiul res judicata pro veritate habetur, dar şi principiul securităţii juridice.

Dându-se eficienţă puterii de lucru judecat sub aspect pozitiv (întrucât nu există între cele două litigii tripla identitate de obiect, părţi şi cauză, pentru a se vorbi despre efectul negativ), în raport cu sentinţa civilă nr. 7286/18.11.2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, care a rămas definitivă prin decizia nr. 1272/06.09.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2015, prin care a fost constatată culpa pârâtului, alături de conducătorul auto implicat în accident, precum şi prejudiciul cert şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, sub aspectul căreia prezenţa indicatoarelor ar fi determinat o conduită corespunzătoare şi a conducătorului auto şi ar fi putut fi de natură să înlăture sau limiteze producerea consecinţelor evenimentului rutier din 13.12.2014, curtea de apel a apreciat corect că pârâtul trebuie să contribuie în mod egal la repararea prejudiciului, în conformitate cu art. 1.383 C. civ.

Aceasta deoarece nicio altă situaţie contrară celei reţinute prin hotărârea judecătorească anterioară nu mai poate fi constatată, valorificarea sa impunând instanţei de judecată în litigiul pendinte reţinerea chestiunii litigioase tranşate definitiv printr-o hotărâre anterioară, argumentele şi probele contrare ale părţii rămânând fără efect în cadrul celui de-al doilea proces.

Nu pot fi primite nici susţinerile legate de acordare dobânzii legale, prin care recurentul a afirmat că dobânda ar trebui să fie acordată începând cu data la care hotărârea a rămas definitivă.

Înalta Curte constată că atât timp cât repararea integrală a prejudiciului presupune, cu valoare de principiu, acoperirea atât a pierderii efective suferite de creditor (damnum emergens), cât şi a beneficiului de care acesta este lipsit (lucrum cessans), a accepta premisa că în această cauză beneficiul nerealizat se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care a fost constatată obligaţia de plată, dată la care creanţa reprezentată de cuantumul prejudiciului a devenit certă, lichidă şi exigibilă, echivalează cu o nesocotire a art. 1.535 alin. (1), coroborat cu art. 1.522 alin. (1) C. civ. şi a principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil.

Aceasta deoarece, pârâtul a fost pus în întârziere prin cererea de chemare în judecată, iar dobânda legală a fost solicitată începând cu data de 25.09.2018 şi până la data plăţii efective, fiind eronată afirmaţia recurentei cu privire la data de la care se calculează dobânda.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că decizia atacată este legală, iar criticile prezentate de recurent nu justifică adoptarea unei dispoziţii de casare, aşa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat şi va obliga recurentul, în baza art. 453 alin. (1), rap. la art. 451 alin. (1) C. proc. civ., să suporte onorariul de avocat avansat de intimata-chemată în garanţie, în sumă de 5.000 RON, dovedit cu înscrisuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Consiliul Judeţean Olt împotriva deciziei nr. 599/18.10.2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A. şi intimata-chemată în garanţie Asocierea B. S.R.L. şi C. S.R.L. reprezentată prin lider de asociere B. S.R.L.

Obligă recurenta la plata către intimata-chemată în garanţie a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2023.