Administrator remuneration for state-owned enterprise: requirement of express written acceptance for valid appointment excluding tacit mandate acceptance under corporate governance rules

Şedinţa publică din data de 18 mai 2023

Asupra cererii de recurs, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 11 mai 2021 pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2021, reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea pârâtei Societatea Naţională "C." S.A. la stabilirea şi plata indemnizaţiei lunare cuvenite pentru mandatul de administrator, indemnizaţie în cuantum de 1.000 euro net/lună (echivalent în RON), sume datorate de la data numirii, respectiv 04.01.2019, şi până la data de 15.07.2020, data încheierii în formă scrisă a contractului de mandat, respectiv a indemnizaţiei în cuantum de 4.800 RON net/lună, cuvenită fiecăruia dintre reclamanţi pentru perioada 21.01.2021-25.04.2021, respectiv pentru A. suma de 102.770 RON, iar pentru D. suma de 102.770 RON.

De asemenea, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

În drept, au invocat dispoziţiile art. 2010 şi 2013 C. civ., precum şi O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice.

Prin sentinţa civilă nr. 2811 din 12.11.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021, a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

2. Împotriva acestei sentinţe reclamanţii A. şi B. au declarat apel, prin care au solicitat schimbarea în tot a hotărârii atacate şi în rejudecare admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 1770A din 21 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins apelul ca nefondat.

3. Împotriva acestei decizii reclamanţii A. şi B. au formulat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care au solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Recurenţii susţin că prin analizarea cauzei sub aspectul obligării pârâtei la plata indemnizaţiei şi nu cel al obligării pârâtei la stabilirea indemnizaţiei şi plata acesteia pentru actele de administrare îndeplinite, instanţa de apel a procedat la aplicarea greşită a normelor de drept material, reţinând în considerentele deciziei motive străine de natura cauzei.

În continuare, recurenţii prezintă situaţia de fapt privind numirea şi remunerarea membrilor consiliului de administraţie şi menţionează prevederile art. 18 alin. (2) teza a II-a şi art. 14 alin. (5) lit. e) din Actul constitutiv al C.N. C. S.A., art. 2 pct. 11 şi art. 29 alin. (9) şi (11) din O.U.G. nr. 109/2011.

Potrivit recurenţilor, din situaţia de fapt prezentată rezultă că aceştia au îndeplinit acte de administrare şi în perioadele în care intimata, cunoscând gestiunea, nu a fost în măsură să desemneze un mandatar şi nici să se îngrijească în alt fel de afacerile sale. Prin urmare, solicitarea de stabilire şi plată a indemnizaţiei pentru actele de administrare îndeplinite în perioadele 04.01.2019-15.07.2020 şi 21.01.2021-25.04.2021 este întemeiată pe existenţa gestiunii de afaceri, cu trimitere la contractul de mandat.

În continuare, recurenţii susţin că societatea intimată a ratificat actele de administrare din perioadele indicate, fiind aplicabile dispoziţiile privind gestiunea de afaceri, iar ratificarea acesteia produce efectele unui mandat potrivit art. 1340 C. civ.

Mai arată recurenţii că instanţa de apel a calificat greşit obiectul cauzei întrucât aceştia nu au solicitat exclusiv plata indemnizaţiei lunare, ci obligarea pârâtei la stabilirea indemnizaţiei şi plata acesteia.

În aprecierea acestora, expunerea în fapt a cauzei descrie situaţia de drept aplicabilă, astfel încât chiar şi în situaţia în care exprimarea poate conduce la o interpretare întemeiată pe contractul de mandat, fondul cauzei, aşa cum este redat în împrejurările de fapt, se referă la gestiunea de afaceri cu trimiteri la contractul de mandat.

Astfel, activitatea recurenţilor în calitate de membri ai consiliului de administraţie al intimatei în perioadele în care nu a existat contract de mandat încheiat în formă scrisă, cu toate că numirea a fost făcută, este reglementată de gestiunea de afaceri. Potrivit recurenţilor, intimata, în calitate de gerat, deşi nu şi-a respectat obligaţiile de încheiere a contractelor de mandat, a beneficiat de actele de administrare ale acestora, acte pe care le-a ratificat.

Prin concluziile scrise înregistrate la data de 15 februarie 2023, intimata-pârâtă Societatea Naţională Casa Română de Comerţ Agroalimentar Unirea S.A. a invocat excepţia nulităţii recursului, iar pe fond, respingerea acestuia.

Cauza a fost înregistrată la 12 ianuarie 2023 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă iar, prin rezoluţia din 1 martie 2023, s-a fixat termen de judecată la 18 mai 2023.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul pentru următoarele considerente:

Criticile recurenţilor privind încălcarea de către instanţa de apel a limitelor sesizării referitoare la obiectul cauzei se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se relevă aplicarea greşită a unor norme de drept procesual.

Potrivit recurenţilor instanţa de apel a încălcat limitele sesizării privind obiectul cauzei, întrucât prin cererea de chemare în judecată nu s-a solicitat doar obligarea pârâtei la plata indemnizaţiilor de administrator, ci şi obligarea acesteia la stabilirea acestor indemnizaţii.

Conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care este expresia principiului disponibilităţii, "obiectul şi limite procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor" şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ. "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel", iar potrivit art. 478 alin. (3) din acelaşi cod, ce stabileşte limitele efectului devolutiv al apelului, la ceea ce s-a judecat în primă instanţă, "în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată (...)".

În speţă, prima instanţă a fost învestită de către reclamanţi cu o acţiune în răspundere civilă contractuală întemeiată pe dispoziţiile art. 2010 şi 2013 C. civ. privind contractul de mandat, precum şi pe O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice, prin care au solicitat obligarea pârâtei la stabilirea şi plata indemnizaţiei de administrator.

Verificând decizia recurată se constată că instanţa de apel, în limita criticilor formulate, a verificat în prealabil dacă în cauză, pentru perioadele invocate de către reclamanţi, a existat o numire valabilă a acestora în funcţia de administrator la societatea pârâtă şi, în continuare, dacă au fost încheiate contracte de mandat, pentru a analiza cererea de obligare a pârâtei la stabilirea unei indemnizaţii pentru funcţia de administrator şi la plata acesteia.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că pentru perioadele invocate în cererea de chemare în judecată nu a existat o numire valabilă a recurenţilor în funcţia de administrator şi, implicit, nu au fost relaţii contractuale între părţi, întrucât pentru a fi valabilă numirea din punct de vedere juridic aceştia trebuia să o accepte în mod expres, forma scrisă fiind cerută ad validitatem potrivit art. 15312 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de apel a respectat limitele sesizării prin cererea de chemare în judecată, întrucât instanţa de prim control judiciar, pentru a se putea pronunţa pe capătul de cerere privind obligarea pârâtei la stabilirea şi plata indemnizaţiei de administrator, a stabilit că nu a existat o numire valabilă a recurenţilor în funcţia de administrator pentru perioadele invocate şi, implicit, nu au existat raporturi contractuale.

Altfel spus, în lipsa unui mandat valabil de administrator instanţa de apel nu putea obliga pârâta la stabilirea indemnizaţiei cuvenite reclamanţilor în calitate de administratori la societatea pârâtă şi plata acesteia.

În concluzie, se reţine că instanţa de apel nu a încălcat limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nefiind fondat.

În egală măsură, nici criticile privind motivele străine din considerentele deciziei recurate, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. instanţa de judecată va arăta în cadrul considerentelor hotărârii, obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia.

Potrivit recurenţilor, instanţa de apel analizând cauza exclusiv sub aspectul plăţii indemnizaţiei, iar nu sub aspectul obligării pârâtei la stabilirea indemnizaţiei, a reţinut în considerentele deciziei recurate motive străine de natura cauzei.

Verificând decizia recurată se constată că instanţa de apel a analizat valabilitatea numirii reclamanţilor în funcţia de administrator şi dacă între părţi au existat raporturi contractuale pentru perioadele invocate de către aceştia pentru a se putea stabili dacă pârâta poate fi obligată la stabilirea şi plata indemnizaţiei.

În considerentele deciziei recurate s-a reţinut că pentru perioadele invocate reclamanţii nu au fost numiţi în mod valabil şi astfel nu se poate reţine existenţa unui raport contractual între părţi, întrucât potrivit art. 15312 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 pentru ca numirea unui administrator să fie valabilă din punct de vedere juridic, persoana numită trebuie să o accepte în mod expres, în scris.

Înalta Curte reţine că în considerentele deciziei recurate nu se regăsesc motive străine de natura cauzei, întrucât instanţa de apel a statuat că pentru a putea obliga pârâta la stabilirea indemnizaţiei şi plata acesteia trebuie verificat dacă reclamanţi au fost numiţi în mod legal în funcţia de administrator şi dacă există raportul contractual între părţi.

În consecinţă, motivarea curţii de apel conţine temeiurile pentru care s-a respins apelul formulat de reclamantă, răspunde criticilor din apel şi apărărilor formulate în cauză şi este conformă dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind cazul unei motive străine de pricină, contrar celor susţinute de recurenţi.

În acest context, împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea instanţei de apel nu determină aplicarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât această critica este nefondată.

De asemenea, nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenţi nu este fondat.

Potrivit recurenţilor instanţa de apel a încălcat dispoziţiile privind gestiunea de afaceri prevăzute la art. 1330 şi 1340 C. civ., întrucât aceştia, în perioadele în care nu au existat contracte de mandat, au prestat activitate în folosul intimatei în temeiul gestiunii de afaceri, iar actele întocmite au fost ratificate de intimată, având efectul unui mandat.

Înalta Curte constată că aceste critici au fost invocate direct în recurs cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. reprezintă o aplicare a principiului înscris în art. 459 alin. (1) din acelaşi cod, conform căruia o cale extraordinară de atac nu poate fi exercitată omisso medio, nefiind nici cazul unei excepţii de la această regulă în cauză.

Prin urmare, aceste critici privind încălcarea normelor materiale referitoare la gestiunea de afaceri vor fi înlăturate de la analiză în cadrul căii extraordinare de atac a recursului.

Criticile recurenţilor privind posibilitatea stabilirii indemnizaţiei acestora prin acceptarea tacită a mandatului potrivit art. 2010 şi art. 2013 alin. (1) C. civ., nu sunt fondate.

În cauză, societatea pârâtă fiind o persoană juridică cu capital integral de stat, este o întreprindere publică de interes naţional, potrivit art. 2 pct. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice, iar regulile care guvernează sistemul de administrare şi control sunt prevăzute în acest act normativ.

Potrivit art. 25 din O.U.G. nr. 109/2011 "organizarea şi funcţionarea întreprinderilor publice-societăţi, prevăzute la art. 2 pct. 2 lit. b) şi c), sunt reglementate de prezenta ordonanţă de urgenţă şi, unde aceasta nu dispune, de dispoziţiile Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi de dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările şi completările ulterioare".

Totodată, conform art. 29 din O.U.G. nr. 109/2011 membrii consiliului de administraţie sunt desemnaţi de adunarea generală a acţionarilor la propunerea consiliului în funcţie sau a acţionarilor şi numirea administratorilor se realizează de către adunarea generală a acţionarilor din lista scurtă, iar forma contractului de mandat ce va fi încheiat cu administratorii şi remuneraţia fixă a administratorilor se aprobă în cadrul adunării generale a acţionarilor, care are pe ordinea de zi numirea membrilor consiliului de administraţie.

Prin urmare, din interpretarea textelor legale evocate rezultă că între societate şi membrii consiliului de administraţie se încheie un contract de mandat, în forma stabilită de adunarea generală a acţionarilor, în cuprinsul căruia vor fi prevăzute clauze referitoare la indemnizaţia acestora, obiectivele şi indicatorii de performanţă.

Întrucât pentru perioada invocată de recurenţi nu au fost încheiate contracte de mandat, deşi aceştia susţin efectuarea de acte de administrare în folosul intimatei, este de stabilit dacă se poate reţine existenţa relaţiilor contractuale prin acceptarea mandatului rezultată din executarea sa de către mandatar, potrivit dispoziţiilor art. 2013 alin. (1) C. civ.

În acest sens, sunt de menţionat şi dispoziţiile art. 15312 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora "pentru ca numirea unui administrator, respectiv a unui membru al directoratului sau al consiliului de supraveghere, să fie valabilă din punct de vedere juridic, persoana numită trebuie să o accepte în mod expres". Potrivit principiului specialia generalibus derogant aceste dispoziţii înlătură de la aplicare norma generală, respectiv cea prevăzută la art. 2013 alin. (1) C. civ., în conformitate cu care acceptarea mandatului rezultă şi din executarea acestuia de mandatar.

În concluzie, acceptarea expresă este impusă de lege pentru valabilitatea numirii administratorului la o societate pe acţiuni, iar raporturile juridice dintre administrator şi societate iau naştere la momentul încheierii contractului, de la această dată putând fi prestată activitatea şi, în mod corelativ, achitată şi remuneraţia pentru această activitate.

Aşadar, pentru perioadele invocate de recurenţi numirea acestora în funcţia de administrator al intimatei nu a fost valabilă în lipsa unei acceptări în mod expres a mandatului, astfel că nu se poate reţine nici existenţa unor raporturi contractuale între părţi. În aceste condiţii, în mod corect s-a stabilit că cererea privind obligarea la stabilirea indemnizaţiei şi plata acesteia nu este întemeiată.

În consecinţă, se constată că instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile art. 2013 alin. (1) C. civ. privind acceptarea tacită a mandatului de administrator, întrucât acestea nu sunt aplicabile în cauză, fiind înlăturate de prevederile speciale incidente, respectiv dispoziţiile evocate din O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice şi Legea nr. 31/1990 privind societăţile, potrivit cărora, în societăţile pe acţiuni, pentru ca numirea administratorilor să fie valabilă este necesară acceptarea expresă a mandatului din partea acestora.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1770A din 21 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1770A din 21 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2023.