Scope of statutory prescription defense: limits on challenging claims within the three-year period when exceptions targeted older debts

Şedinţa publică din data de 18 mai 2023

Asupra cererii de recurs, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 3 decembrie 2021 pe rolul Tribunalului Satu-Mare, secţia I civilă, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâţilor Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Satu Mare, Consiliul Local Satu Mare şi Administraţia Domeniului Public Satu Mare la plata sumei de 889.852 de RON reprezentând despăgubiri civile pentru perioada cuprinsă între 03.12.2018-03.12.2021, pentru lipsa de folosinţă asupra suprafeţei de 232 mp. teren intravilan proprietatea reclamantei, reprezentând cota parte de 116/236 din suprafaţa totală de 472 mp. înscrisă în cartea funciară nr. x Satu Mare şi dobânzii legale aferente debitului principal, până la plata efectivă a acestuia.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 555, art. 1349, art. 1357 şi art. 1381 alin. (1) C. civ.

La 10 februarie 2022 reclamanta A. S.R.L. a formulat o precizare la acţiune, prin care a completat cererea de chemare în judecată sub aspectul modalităţii de calcul al prejudiciului cauzat, arătând că solicită la evaluarea prejudiciului să fie avute în vedere toate criteriile legale de evaluare şi nu doar criteriul menţionat în cuprinsul acţiunii introductive, iar în măsura în care cuantumul prejudiciului rezultat va fi mai mare, se angajează să achite diferenţa taxei de timbru.

Prin sentinţa civilă nr. 94/D din data de 29 aprilie 2022, pronunţată de Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a fost respinsă cererea formulată de reclamantă ca prescrisă.

2. Împotriva acestei sentinţe reclamanta A. S.R.L. a declarat apel, prin care a solicitat, în principal, anularea în tot a sentinţei apelate, respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi trimiterea cauzei spre judecarea primei instanţe şi, în subsidiar, schimbarea în tot a sentinţei primei instanţe, respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, admiterea acţiunii cu consecinţa obligării pârâţilor în solidar la plata sumei de 889.852 de RON, reprezentând despăgubiri civile pentru perioada cuprinsă între 03.12.2018-03.12.2021 pentru lipsa de folosinţă asupra suprafeţei de 232 mp. teren intravilan proprietatea acesteia şi dobânzii legale aferente debitului principal până la plata efectivă a acestuia.

Prin decizia civilă nr. 1560/2022-A din 2 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a fost admis apelul reclamantei, a fost anulată hotărârea atacată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe în temeiul art. 480 alin. (2) C. proc. civ.

3. Împotriva acestei decizii, pârâţii Municipiul Satu Mare, prin Primar, Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Satu Mare, prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Satu Mare şi Administraţia Domeniului Public Satu Mare au declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care au solicitat casarea hotărârii atacate, trimiterea cauzei spre rejudecare şi respingerea apelului reclamantei.

A. Prin recursul declarat de pârâţii Municipiul Satu Mare, prin Primar, Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Satu Mare, prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Satu Mare, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., s-a criticat decizia atacată întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei, precum şi pentru că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În esenţă, recurenţii-pârâţi susţin că instanţa de apel în mod greşit a interpretat voinţa acestora şi a constatat că acţiunea nu poate fi apreciată ca fiind prescrisă.

Recurenţii susţin că au invocat în întâmpinare, expressis verbis, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în temeiul dispoziţiilor art. 2500 şi urm., art. 2517 şi urm. şi art. 2523 C. civ.. Or, potrivit art. 2523 C. civ. reclamanta prin reprezentantul său legal B., a avut cunoştinţă de situaţia terenului încă din data de 20.12.2016, când a cumpărat 232 mp. din teren de la societatea C. S.R.L.

În consecinţă, apreciază recurenţii că nu pot fi obţinute despăgubiri civile ori dobânzi pentru perioada pentru care sunt incidente dispoziţiile art. 2523 C. civ.

Potrivit recurenţilor din interpretarea literală, logică şi teleologică a întâmpinării depuse la prima instanţă rezultă că modalitatea în care au înţeles să invoce excepţia prescripţiei este lipsită de dubii, fiind menţionat textul de lege incident, respectiv art. 2500 şi urm. C. civ. şi arătat momentul cunoaşterii de către reprezentantul reclamantei a datei de la care curge dreptul reclamantei la acţiune.

Prin urmare, susţin recurenţii că nu s-au referit la sume mai vechi de 3 ani cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel, ci au arătat momentul de la care curge termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, respectiv de la data de 20.12.2012, când reclamanta a avut cunoştinţă despre situaţia concretă a terenului. Totodată, recurenţii au menţionat în întâmpinare dispoziţiile art. 2523 C. civ.

Aşadar, recurenţii consideră că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că la primul termen la care părţile au fost citate nu a fost invocată excepţia prescripţiei şi că prima instanţă nu s-a raportat la limitele cu care a fost învestită de pârâţi.

De asemenea, recurenţii au solicitat să se facă aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în sensul reducerii onorariului de avocat al părţii adverse prin raportare la volumul de muncă, complexitatea scăzută a cererii şi circumstanţele cauzei.

B. Prin recursul declarat de pârâta Administraţia Domeniului Public Satu Mare, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., s-a criticat decizia atacată întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei, precum şi pentru că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În esenţă recurenţii-pârâţi susţin că instanţa de apel în mod greşit a interpretat voinţa acestora şi a constatat că acţiunea nu poate fi apreciată ca prescrisă.

Recurenţii afirmă că au invocat în întâmpinare, expressis verbis, excepţia prescripţiei în temeiul dispoziţiilor art. 2500 şi urm., art. 2517 şi urm. şi art. 2523 C. civ.. Or, potrivit art. 2523 C. civ. reclamanta prin reprezentantul său legal B., a avut cunoştinţă de situaţia terenului încă din data de 20.12.2016, când a cumpărat 232 mp. din teren de la societatea C. S.R.L. În consecinţă, nu pot fi obţinute despăgubiri civile ori dobânzi pentru perioada pentru care sunt incidente dispoziţiile art. 2523 C. civ.

Potrivit recurenţilor, din interpretarea literală, logică şi teleologică a întâmpinării depuse la prima instanţă rezultă că modalitatea în care au înţeles să invoce excepţia prescripţiei este lipsită de dubii, fiind menţionat textul de lege incident, respectiv art. 2500 şi urm. C. civ. şi arătat momentul cunoaşterii de către reprezentantul reclamantei a datei de la care curge dreptul reclamantei la acţiune.

Prin urmare, nu s-au referit la sume mai vechi de 3 ani cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel, ci au arătat momentul de la care curge termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, respectiv de la data de 20.12.2012, când reclamanta a avut cunoştinţă despre situaţia concretă a terenului. Totodată, recurenţii au menţionat în întâmpinare dispoziţiile art. 2523 C. civ.

Recurenţii consideră că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că la primul termen la care părţile au fost citate nu a fost invocată excepţia prescripţiei şi că prima instanţă nu s-a raportat la limitele cu care a fost învestită de pârâţi.

În continuare, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel în mod eronat a aplicat dispoziţiile art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., întrucât prima instanţă nu a soluţionat în mod greşit procesul prin faptul că nu a intrat în judecata fondului. În acest sens, recurenta arată că excepţia prescripţiei întemeiată pe dispoziţiile art. 2523 C. civ. a fost invocată prin completarea la întâmpinare înregistrată în termenul de depunere al întâmpinării. Aşadar, prescripţia raportată la dispoziţiile art. 2523 C. civ. nu a fost invocată din oficiu de instanţa de judecată, ci de către pârâte.

De asemenea, recurenţii au solicitat să se facă aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în sensul reducerii onorariului de avocat al părţii adverse prin raportare la volumul de muncă, complexitatea scăzută a cererii şi circumstanţele cauzei.

Prin întâmpinările înregistrate la dosar, intimata-pârâtă A. S.R.L. a invocat excepţia nulităţii recursurilor pârâţilor în temeiul dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

Prin răspunsul la întâmpinările formulate de intimata-reclamantă, recurenţii-pârâţi au solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursurilor şi admiterea acestora.

Cauza a fost înregistrată la 4 ianuarie 2023 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă iar, prin rezoluţia din 10 martie 2023, s-a fixat termen de judecată la 18 mai 2023.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constatând că motivele de casare dezvoltate în cele două cereri de recurs formulate de pârâţi sunt în esenţă identice, Înalta Curte urmează să le analizeze în comun.

Criticile recurenţilor privind încălcarea de către instanţa de apel a limitelor cu care a fost învestită instanţa în soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi nu sunt fondate.

Casarea hotărârii pentru motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate solicita atunci când au fost încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Potrivit recurenţilor, instanţa de apel a încălcat limitele cu care a fost învestită în soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, întrucât a interpretat eronat voinţa acestora şi cele menţionate în apărările formulate. Recurenţii arată că au invocat, printre altele, şi dispoziţiile art. 2523 C. civ., în sensul că momentul efectiv al cunoaşterii dreptului la acţiune, de la care curge termenul de prescripţie, este data de 20 decembrie 2016, când reprezentantul legal al reclamantei a cunoscut situaţia juridică a terenului şi că nu s-au referit la prescripţia pentru sumele mai vechi de 3 ani.

În cauză, se constată că reclamanta a introdus o acţiune în răspundere civilă delictuală prin care a solicitat obligarea în solidar a pârâţilor la plata sumei de 889.852 RON reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului intravilan aparţinând reclamantei, aferentă perioadei 03.12.2018-03.12.2021.

Atât prin întâmpinare, cât şi prin completarea la întâmpinare, la prima instanţă, pârâţii au invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru sumele mai vechi de 3 ani, iar prin sentinţa pronunţată a fost admisă această excepţie şi a fost respinsă ca fiind prescrisă acţiunea reclamantei.

Verificând decizia recurată se reţine că instanţa de apel a constatat că prima instanţă a încălcat limitele cu care fost învestită de pârâţi prin invocarea în apărare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, întrucât aceştia au solicitat respingerea ca fiind prescrisă a acţiunii pentru pretenţiile mai vechi de 3 ani. Or, în speţă, reclamanta nu a solicitat despăgubiri pentru o perioadă mai veche de 3 ani de la data introducerii acţiunii.

În continuare, instanţa de apel reţinând că prima instanţă a încălcat dipoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., întrucât a analizat o altă excepţie decât cea cu care a fost învestită şi pe care instanţa nu o putea invoca din oficiu, a constatat că dreptul la acţiune nu este prescris, a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care este expresia principiului disponibilităţii, "obiectul şi limite procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor" şi art. 22 alin. (6) din acelaşi cod, "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel", iar potrivit art. 478 alin. (2) din cod, ce stabileşte limitele efectului devolutiv al apelului, la ceea ce s-a judecat în primă instanţă, " părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare (...)".

În considerarea principiului disponibilităţii procesului civil instanţa va statua în limitele obiectului stabilit prin cererea de chemare în judecată şi apărările părţilor, pronunţându-se asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a avea posibilitatea să dea mai mult decât s-a solicitat ori să se pronunţe asupra ceea ce nu s-a cerut.

Înalta Curte constată că prin apărările formulate la instanţa de fond pârâţii au invocat, printre altele, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru sumele mai vechi de 3 ani, stabilind limitele sesizării instanţei de judecată cu soluţionarea acestei excepţii pentru despăgubirile solicitate anterior datei de 03.12.2018, în condiţiile în care prin cererea de chemare în judecată nu au fost solicitate despăgubiri pentru această perioadă.

De altfel, atât în întâmpinarea formulată de pârâţii Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Satu Mare şi Consiliul Local al Municipiului Satu Mare, cât şi în completarea la întâmpinare formulată de pârâta Administraţia Domeniului Public Satu Mare se menţionează în mod expres - "pentru sumele mai vechi de 3 ani, invocăm excepţia prescripţiei".

Criticile privind interpretarea în mod greşit de către instanţa de apel a obiectului excepţiei prescripţiei nu sunt fondate, întrucât dispoziţiile art. 2537 C. civ., invocate de pârâţi, privind momentul de la care curge prescripţia dreptului la acţiune, sunt formulate în motivarea excepţiei prescripţiei, astfel cum a fost învestită instanţa de judecată, respectiv pentru sumele mai vechi de 3 ani.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod just instanţa de apel a constat că prima instanţă a depăşit limitele învestirii în soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., întrucât aceasta, constatând prescrisă acţiunea reclamantei pentru plata despăgubirilor aferente perioadei 03.12.2018-03.12.2021, s-a pronunţat asupra unei excepţii pe care pârâţii nu au invocat-o şi pe care instanţa nu o putea invoca din oficiu.

În egală măsură, nici criticile recurenţilor privind invocarea în termen a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune nu sunt fondate.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel, reţinând că au fost încălcate limitele învestirii instanţei de judecată prin soluţionarea unei alte excepţii a prescripţiei, întrucât nu viza perioada pentru care reclamanta a solicitat despăgubirile, a constatat că prima instanţă nici nu putea invoca din oficiu excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind perioada pentru care reclamanta a solicitat despăgubirile.

Prin urmare, se reţine că instanţa de apel nu a constatat că excepţia prescripţiei nu a fost invocată de pârâţi în termenul legal, ci că aceasta nu priveşte despăgubirile solicitate de reclamantă, aferente perioadei indicate în acţiunea introductivă, recurenţii fiind în confuzie cu privire la motivele pentru care a fost admis apelul reclamantei.

Totodată, se constată că fiind relevată încălcarea normelor privind prescripţia extinctivă, norme de ordine privată reglementate de dispoziţiile art. 2500 şi următ. C. civ., excepţia prescripţiei putea fi invocată doar de pârât, potrivit dispoziţiilor art. 246 alin. (2) şi art. 247 alin. (2) C. proc. civ.

Aşadar, în mod just instanţa de apel a reţinut că prima instanţă nu putea invoca din oficiu excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind despăgubirile solicitate de reclamantă şi a constatat că cererea nu este prescrisă.

Suplimentar faţă de aceste critici, pârâta Administraţia Domeniului Public Satu Mare a mai invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., pe motiv că prima instanţă nu a soluţionat în mod greşit procesul prin faptul că nu a intrat în judecata fondului, ci în mod corect a admis excepţia prescripţiei şi nu a mai soluţionat pe fond cererea de chemare în judecată.

Potrivit art. 480 alin. (3) C. proc. civ., "în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale in grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare (..)".

Din dispoziţiile legale evocate rezultă că în situaţia admiterii apelului şi anularea hotărârii primei instanţe întrucât aceasta a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, legiuitorul a prevăzut două ipoteze, respectiv instanţa de apel va judeca procesul evocând fondul sau va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres această măsură.

În speţă, prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar instanţa de prim control judiciar a admis apelul reclamantei, a anulat sentinţa atacată şi, reţinând că prin cererea de apel reclamanta a solicitat în mod expres trimiterea cauzei spre rejudecare, curtea de apel a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, constatând că acţiunea nu este prescrisă.

În consecinţă, Înalta Curte constată că au fost respectate normele de procedură prevăzute la art. 480 alin. (3) C. proc. civ., întrucât prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea ca fiind prescrisă, fără a mai intra în cercetarea fondului, iar prin apelul declarat, reclamanta a solicitat în mod expres trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Înalta Curte reţine că raportat la circumstanţele şi datele concrete ale cauzei, curtea de apel a făcut o aplicare corectă a normelor de procedură invocate de recurenţi, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. nefiind fondat.

Procedând la examinarea motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurenţi, Înalta Curte îl va înlătura întrucât este invocat formal.

Se reţine că recurenta nu a argumentat nemotivarea hotărârii, prin raportare la cele trei ipoteze normative - lipsa motivării, motivare contradictorie ori integral străină de natura cauzei.

În egală măsură şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este invocat formal, nefiind relevate normele de drept material pretins încălcate sau aplicate greşit.

În cauză, criticile recurenţilor vizează, în esenţă, încălcarea de către instanţa de apel a limitelor învestirii cu soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, aspect ce ţine de încălcarea normelor de procedură şi nu de dreptul substanţial.

Referitor la cererea intimatei-reclamante A. S.R.L. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din acelaşi cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile şi în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata a depus la dosarul cauzei dovezi privind cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocat în cuantum de 8.925 RON, respectiv factura fiscală nr. x din 19.02.2023 emisă de cabinet avocat D. şi extrasul emis de E. S.A. din 11.03.2023.

Dipoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. privind reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat nu se impun a fi aplicate, deoarece onorariul nu este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat în etapa procesuală a recursului.

În consecinţă, constatând că recurenţii sunt cei cărora le-a fost respinsă calea extraordinară de atac şi în raport de solicitarea intimatei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată, aferente acestei etape procesuale, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării recurentei la plata sumei de 8.925 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâţii Municipiul Satu Mare prin primar, Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Satu Mare prin primar, Consiliul Local al Municipiului Satu Mare şi Administraţia Domeniului Public Satu Mare împotriva deciziei civile nr. 1560/2022-A din 2 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, ca nefondate.

Obliga recurenţii - pârâţi la plata către intimata - reclamantă a sumei de 8.925 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2023.