Recovery of prepaid concession fees after contract termination: contractual restitution under old civil code versus unjust enrichment under transitional law

Şedinţa publică din data de 18 mai 2023

Asupra cererii de recurs, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la data de 3 decembrie 2020 pe rolul Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar C.I.I. B., a solicitat obligarea pârâtei U.A.T. Comuna Valea Doftanei la restituirea sumei de 184.244,83 euro, la cursul din ziua plăţii, reprezentând redevenţă proporţională, aferentă anilor 2018-2055, încasată în avans în temeiul contractului de concesiune nr. x din 25.09.2006, precum şi la plata contravalorii construcţiilor edificate de societate pe terenul concesionat, în temeiul contractului, bunuri preluate de pârâtă ca efect al rezilierii contractului dintre părţi.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1092 alin. (1) C. civ. de la 1864 şi contractului de concesiune nr. x din 25.09.2006.

La termenul de judecată din 10 martie 2021 reclamanta a depus la dosar o precizare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat introducerea în cauză a Consiliului Local al Comunei Valea Doftanei, în calitate de pârât şi obligarea în solidar a pârâtelor la plata sumelor solicitate prin cererea introductivă.

Prin încheierea de şedinţă din data de 11 mai 2021, instanţa a constatat că cererea de chemare în judecată a Consiliului Local Valea Doftanei a fost făcută cu depăşirea termenului prevăzut de art. 204 Cod procedură civilă, sens în care a respins-o ca fiind tardiv formulată şi, totodată, a reţinut că reclamanta a renunţat la capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la plata contravalorii construcţiilor edificate de societate pe terenul concesionat, în temeiul contractului de concesiune.

Prin sentinţa nr. 1247 din 17 noiembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020, s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtă prin întâmpinare şi a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, precizată, având ca obiect pretenţii.

2. Împotriva acestei sentinţe reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar C.I.I. B., a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea în tot a hotărârii atacate, iar pe fond, admiterea acţiunii.

Cauza a fost înregistrată la 17 mai 2022 pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, care prin încheierea din 24 mai 2022 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a Civilă, a aceleiaşi instanţe.

Prin decizia nr. 384 din 26 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul reclamantei.

3. Împotriva acestei decizii reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar C.I.I. B., a declarat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În aprecierea recurentei instanţa de apel în mod greşit a aplicat dispoziţiile C. civ. de la 1864, referitoarea la executarea obligaţiilor contractuale, în condiţiile în care reclamanta a invocat ca temei de drept al acţiunii plata nedatorată, fiind incidentă regula prevăzută la art. 103 din Legea nr. 71/2011, potrivit căreia "obligaţiile născute din fapte juridice extracontractuale sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii lor", dar şi excepţia de la art. 118 din acelaşi act normativ, conform căreia "obligaţiile extracontractuale născute înainte de intrarea în vigoare a C. civ. sunt supuse modurilor de stingere prevăzute de acesta".

Întrucât plăţile au fost efectuate atât sub incidenţa vechiului, cât şi a noului C. civ., recurenta susţine că instanţa de apel trebuia să analizeze restituirea sumelor prin prisma actului normativ incident la momentul plăţii.

În continuare, recurenta prezintă situaţia de fapt şi de drept care a generat litigiul, considerând că sunt întrunite cerinţele restituirii sumelor achitate cu titlu de plată nedatorată.

În aprecierea recurentei, contractul de concesiune nu era cu termen suspensiv, fiind un contract cu executare succesivă, iar modalitatea aleasă de părţi de a achita redevenţa pe întreaga perioadă în cursul derulării contractului nu este o plată anterioară împlinirii unui termen suspensiv.

Instanţa de apel, în temeiul dispoziţiilor art. 1341 şi 1635 C. civ., trebuia să admită apelul şi să dispună restituirea sumelor achitate fără drept intimatei, cu titlu de redevenţă. În acest sens, a invocat decizia nr. 731 din 7 aprilie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi decizia nr. 384 din 26 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.

Prin întâmpinarea înregistrată la 21 februarie 2023, intimata U.A.T. Comuna Valea Doftanei a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Cauza a fost înregistrată la 9 ianuarie 2023 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă iar, prin rezoluţia din 14 martie 2023, s-a fixat termen de judecată la 18 mai 2023.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi a temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul pentru următoarele considerente:

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel în mod greşit a aplicat dispoziţiile C. civ. de la 1864, privind executarea obligaţiilor contractului, întrucât aceasta a invocat ca temei de drept plata nedatorată, fiind aplicabilă regula prevăzută la art. 103 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

În raport cu această argumentare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată incidenţa în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi nu a celui indicat de recurentă, întrucât se invocă încălcarea regulilor privind aplicarea în timp a legii civile, impunându-se calificarea corespunzătoare.

Criticile astfel cum au fost reîncadrate nu sunt fondate.

Potrivit dispoziţiilor art. 103 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., "obligaţiile juridice născute din fapte juridice extracontractuale sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii lor".

Instanţa supremă constată că între părţi a fost încheiat contractul de concesiune nr. x din 25.09.2006, având ca obiect o suprafaţă de teren pentru o perioadă de 49 de ani, reclamanta achitând integral preţul concesiunii pentru toată durata, deşi părţile stabiliseră ca redevenţa să fie achitată anual.

Ulterior, prin hotărârea nr. 95 din 27.11.2017, intimata U.A.T. Comuna Valea Doftanei a reziliat contractul de concesiune, motiv pentru care recurenta A. S.A. a introdus prezenta acţiune, solicitând restituirea sumelor achitate cu titlu de redevenţă potrivit contractului, pentru perioada 2018-2055.

Prin urmare, se reţine că obligaţia de restituire a sumelor achitate cu titlu de redevenţă pentru perioada 2018-2055 nu este născută dintr-un fapt juridic extracontractual, deoarece această plată a fost efectuată de recurenta-reclamantă în temeiul obligaţiilor derivând din contractul de concesiune, chiar dacă ulterior contractul a fost reziliat de către intimata-pârâtă.

Aşadar, dispoziţiile art. 103 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., invocate de recurentă ca fiind nesocotite de instanţa de apel, nu sunt aplicabile speţei deduse judecăţii, întrucât obligaţia de restituire nu este născută dintr-un fapt juridic, ci izvorăşte dintr-o plată efectuată în temeiul obligaţiilor contractuale.

Având în vedere că litigiul priveşte executarea contractului de concesiune nr. x din 25.09.2006 încheiat între părţi, Înalta Curte constată că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 102 alin. (1) din acelaşi act normativ, potrivit cărora "contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa".

Aceeaşi regulă este prevăzută şi la art. 6 alin. (2) şi (3) C. civ., reluată în art. 3 şi 4 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora actele juridice încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii lor iar actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate, prevăzute de vechiul C. civ. rămân supuse dispoziţiilor legii vechi.

Cum în cauză restituirea sumelor achitate cu titlu de redevenţă priveşte contractul încheiat de părţi în anul 2006, Înalta Curte constată că în mod just curtea de apel a reţinut regula aplicării legii în vigoare de la data încheierii actului juridic, respectiv prevederile C. civ. de la 1864, fără a mai avea relevanţă data efectuării plăţii preţului concesiunii.

A interpreta în sens contrar, respectiv al aplicării în cauză a prevederilor Legii nr. 287/2009 privind C. civ., ar presupune încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, precum şi de art. 1 din C. civ. de la 1848, care are corespondent în noul C. civ., la art. 6 alin. (1).

Mai mult, chiar recurenta a invocat ca temei de drept prevederile C. civ. de la 1864, respectiv dispoziţiile art. 1092 privind plata ca modalitate de stingere a obligaţiilor.

Criticile recurentei privind încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1341 şi 1635 C. civ., subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu sunt fondate.

În primul rând, cauzei deduse judecăţii îi sunt aplicabile prevederile C. civ. de la 1864, astfel că nu se poate susţine încălcarea unor dispoziţii din noul C. civ., care nu sunt incidente în speţă.

În al doilea rând, verificând decizia recurată se constată că în mod just instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 1023 C. civ. de la 1864, potrivit cărora "aceea ce se datoreşte cu termen nu se poate cere înaintea termenului, dar ceea ce se plăteşte înainte nu se poate repeti".

Prin urmare, potrivit dispoziţiilor legale evocate, se reţine că, în cauză, chiar dacă recurenta-reclamantă a achitat benevol, în integralitate, preţul concesiunii terenului înainte de expirarea duratei prevăzute în contract, iar contractul a încetat înainte de termen, prin reziliere, din culpa acesteia, recurenta-reclamantă nu mai poate solicita restituirea sumei achitate ca redevenţă

Critica recurentei privind faptul că plata integrală a redevenţei nu este o plată anterioară împlinirii unui termen suspensiv, întrucât contractul este cu executare succesivă, nu este fondată, deoarece obligaţia de plată a acesteia, astfel cum este prevăzută la art. 3 din contract, este cu termen.

În al treilea rând, nici cerinţele restituirii redevenţei în temeiul unei plăţi nedatorate nu sunt întrunite, întrucât la data plăţii integrale a redevenţei nu se regăseşte ipoteza unei datorii care nu exista, ci, dimpotrivă, plata anticipată a acesteia s-a făcut în baza acordului părţilor, recurenta-reclamantă nefiind în eroare în ceea ce priveşte transferurile efectuate. Mai mult, plata a fost efectuată cu intenţia evidentă de a stinge o datorie existentă la data efectuării acesteia, respectiv contravaloarea preţului concesiunii prevăzut în contract.

În ceea ce priveşte practica judiciară invocată de către recurentă, instanţa supremă constată că în sistemul nostru de drept jurisprudenţa nu reprezintă un izvor de drept şi nici nu poate fi considerată drept material, putând exista anumite repere în vederea stabilirii unei practici unitare. Unul din aceste mecanisme destinate asigurării unei practici unitare este cel prevăzut de art. 520 C. proc. civ., şi anume procedura sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării unei chestiuni de drept.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar C.I.I. B., împotriva deciziei nr. 384 din 26 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. prin lichidator judiciar C.I.I. B. împotriva deciziei nr. 384 din 26 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2023.