Nullity of real estate sale contract: lack of plaintiff's interest due to prior judicial finding of fraudulent ownership titles

Şedinţa publică din data de 17 mai 2023

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova la 5 mai 2014 sub nr. x/2014, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.R.L., C., S.C. D. S.R.L. şi E.. a solicitat instanţei constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 26 ianuarie 2006 dintre S.C. B. S.R.L., în calitate de vânzătoare şi S.C. D. S.R.L., în calitate de cumpărătoare, a contractului de ipotecă imobiliară nr. x din 27 septembrie 2012 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, notarea în cartea funciară a cererii de chemare în judecată, radierea din cartea funciară a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 26 ianuarie 2006, rectificarea cărţii funciare în favoarea reclamantului A., intabularea dreptului de proprietate a reclamantului A. asupra imobilului situat în comuna Podari, sat Branişte, judeţul Dolj.

Prin sentinţa nr. 2322 din 20 februarie 2016, Judecătoria Craiova a admis excepţia necompetenţei materiale invocată de pârâta S.C. D. S.R.L. şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei a II-a Civilă a Tribunalului Dolj, sub nr. x/2015.

Prin sentinţa nr. 54/2016 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2015, acţiunea a fost respinsă ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă şi a fost obligat reclamantul A. la plata sumei de 6.765 RON către pârâta S.C. D. S.R.L. cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 54/2016 pronunţată de Tribunalul Dolj reclamantul A. a declarat apel, care a fost admis de Curtea de Apel Craiova prin decizia nr. 862/2016, sentinţa fiind anulată, iar cauza s-a trimis aceleiaşi instanţe spre rejudecare.

După trimiterea spre rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj sub nr. x/2017.

Prin sentinţa nr. 126/2018 din 6 iulie 2018 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a admis excepţia lipsei de interes a reclamantului A. în ce priveşte constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2006 şi în ce priveşte nulitatea contractului de ipotecă imobiliară nr. x/2012, cât şi excepţia lipsei de obiect în ce priveşte nulitatea contractului de ipotecă. A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C. şi a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.R.L. (fostă S.C. B. S.R.L.), C., S.C. D. S.R.L. şi E.., actualmente F., fiind obligat reclamantul A. la plata către stat a sumei de 25.113 RON, ajutor public judiciar acordat de Judecătoria Craiova, sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierilor din 25 aprilie 2018 şi din 2 iulie 2018, reclamantul A. a declarat apel.

Prin decizia nr. 1273 din 12 decembrie 2018, Curtea de Apel Craiova, secţia a Il-a Civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 25 aprilie 2018, împotriva încheierii din 2 iulie 2018 şi împotriva sentinţei nr. 126/2018 din 6 iulie 2018 pronunţate de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C., a respins excepţia lipsei de interes a reclamantului A. în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect constatare nulitate contract de vânzare-cumpărare nr. x/2006. A admis în parte acţiunea şi a constatat nulitatea contractului de vânzare cumpărare nr. x/2006, obligând pârâţii C. şi S.C. D. S.R.L., în solidar, la plata către stat a sumei de 25.113 RON reprezentând ajutor public judiciar acordat reclamantului. Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei, obligând intimaţii-pârâţi C. şi S.C. D. S.R.L, în solidar, la plata către stat a sumei de 12.536 RON, reprezentând ajutor public judiciar acordat apelantului, precum şi la plata către apelantul-reclamant a sumei de 5.020 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 1273 din 12 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, a declarat recurs pârâta S.C. D. S.R.L.

Prin decizia nr. 1317 din 09 iulie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2017, a fost admis recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. D. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1273 din 12 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, a fost casată decizia recurată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Ulterior, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova sub nr. dosar nr. x/2017.

Prin decizia nr. 92/2022 din 10 februarie 2022, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 126 din 06.07.2018 pronunţată de Tribunalul Dolj; totodată, a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva încheierilor din data de 25.04.2018 şi din data de 06.07.2018.

A schimbat în parte sentinţa nr. 126 din 06.07.2018 pronunţată de Tribunalul Dolj, în sensul că a înlăturat obligarea reclamantului A. la plata către stat a sumei în cuantum de 25113 RON ajutor public judiciar acordat de Judecătoria Craiova, sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei; cheltuielile procesuale, reprezentând taxa judiciară de timbru de care a fost scutit apelantul reclamant la Judecătoria Craiova şi Curtea de Apel Craiova rămânând în sarcina statului.

Împotriva deciziei nr. 92/2022 din 10 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, atât reclamantul A., cât şi pârâta G. (succesoarea în drepturi a F.), au formulat, fiecare, recurs.

Recursul declarat de recurentul-reclamant A.

În argumentarea cererii de recurs, reclamantul a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei recurate, în sensul admiterii în totalitate a apelului formulat împotriva încheierilor din data de 25.04.2018 şi 06.07.2018 şi a sentinţei civile 126/06.07.2018, cu consecinţa admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.

Recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a analizat interesul său în promovarea acţiunii concluzionând în mod nelegal asupra lipsei acestuia.

S-a susţinut că instanţa de apel a copiat, în fapt, motivarea sentinţei nr. 126/2018 a Tribunalului Dolj şi a omis din această cronologie motivele pentru care sentinţa nr. 1818/25.04.2003 nu îşi mai poate produce efecte, omisiuni reprezentate de sentinţe pronunţate la o dată ulterioară acesteia, care statuează dincolo de orice dubiu faptul că procesele-verbale din 26 şi 29 ianuarie 1992 nu sunt false.

Astfel, faţă de sentinţa nr. 1818/2003, invocată de instanţa de apel, se impune a se arăta că pronunţarea acesteia s-a făcut "pe baza probelor administrate în cuprinsul procesului penal finalizat prin decizia penală nr. 140/R/2002 a Curţii de Apel Piteşti", modificată prin decizia nr. 5761/9.12.2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală.

Ulterior, a menţionat recurentul-reclamant, la 14 aprilie 2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a emis Hotărârea în cauza Didu contra României prin care a decis că a avut loc încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţie din cauza duratei excesive a procedurii şi, de asemenea, a avut loc încălcarea art. 6 paragraful 2 din Convenţie.

Prin decizia nr. 881/06. 2.2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul x/2010, a fost admisă cererea de revizuire promovată de recurentul-reclamant din prezenta speţă, a fost desfiinţată decizia nr. 5761/09.12.2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; de asemenea, a fost desfiinţată decizia nr. 140/R/2002 a Curţii de Apel Piteşti, fiind trimisă cauza pentru rejudecarea recursurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea şi de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 307/14.11.2001 pronunţată de Tribunalul Vâlcea.

Curtea de Apel Piteşti, secţia Penală a procedat la rejudecarea recursurilor împotriva deciziei penale nr. 307/14.11.2001 a Tribunalului Vâlcea şi a pronunţat decizia nr. 840/R/14.07.2011 prin care a casat în parte decizia sus-menţionată, numai cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen., încetând procesul penal împotriva inculpatului A., menţinând restul dispoziţiilor deciziei, respectiv respingerea cererii de anulare a proceselor-verbale din 26 si 29 ianuarie 1992.

Raportat la sentinţele sus-menţionate, recurentul-reclamant a susţinut că este dincolo de orice dubiu faptul că prin pronunţarea acestora se certifică valabilitatea proceselor-verbale din 26 şi 29 ianuarie 1992, care atestă calitatea de proprietar a societăţii H. S.R.L. asupra imobilului în litigiu la data introducerii prezentei acţiuni, respectiv 05.05.2014.

Recurentul-reclamant a mai arătat că a formulat cerere de revizuire şi a sentinţei nr. 1818/25.04.2003, cerere care a făcut obiectul dosarului nr. x/2010, soluţionată astfel:

Prin sentinţa nr. 2747/12.10.2011 a Tribunalului Dolj s-a admis cererea de revizuire formulată de recurentul-reclamant din prezenta speţă, s-a desfiinţat sentinţa nr. 1818/25.04.2003 şi s-a respins cererea de revizuire formulată de I. S.R.L., menţinându-se dispoziţiile sentinţei nr. 283/28.02.2000 pronunţată de Tribunalul Dolj; prin decizia civilă nr. 9/24.12.2012 a Curţii de Apel Craiova a fost schimbată sentinţa şi a fost respinsă cererea de revizuire pentru lipsa capacităţii procesuale pasive a intimaţilor J. şi K.; prin decizia nr. 4963/13.12J2012, I.C.CJ. a soluţionat irevocabil cauza, respingând recursul declarat de recurentul-reclamant din prezenta speţă.

Recurentul-reclamant a arătat că, în aceeaşi perioadă, a promovat cerere de revizuire a sentinţei nr. 86/17.02.2005 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul x/2004, prin care acesta a solicitat instanţei să admită cererea de revizuire, să desfiinţeze sentinţa atacată şi să menţină sentinţa nr. 1216/11.09.2000 ce a constatat nulitatea contractului de vânzare încheiat între I. S.R.L. şi B. S.R.L, cerere care a constituit obiectul dosarului nr. x/2010, soluţionat irevocabil astfel:

Prin sentinţa nr. 2759/18.10.2011 Tribunalul Dolj a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale active a revizuentului A. în nume propriu, a admis în parte acţiunea formulată de revizuentul A. în calitate de succesor în drepturi al H. S.R.L., a desfiinţat sentinţa nr. 87/17.02.2005 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul x/2004, iar pe fond a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul L., menţinând dispoziţiile sentinţa nr. 1216/11.09.2000.

Prin decizia civilă nr. 58/11.04.2012, Curtea de Apel Craiova a respins apelul declarat de L., M. şi B. S.R.L.; prin decizia civilă nr. 23/15.01.2013, ICCJ a soluţionat irevocabil cauza, respingând recursurile declarate de J., L., M. şi B. S.R.L.

Având în vedere cele prezentate, recurentul-reclamant a arătat că se pot constata următoarele:

1. La data introducerii prezentei este menţinută valabilitatea proceselor-verbale din 26 şi 29 ianuarie 1992 care atestă calitatea de proprietar a societăţii H. S.R.L. asupra imobilului în litigiu;

2. Sentinţa civilă nr. 1818 este pronunţată în data de 25.04.2003, cererea de revizuire pe care a formulat-o a fost respinsă irevocabil în data de 13.12.2012, anterior pronunţării de către I.C.CJ. a deciziei civile nr. 23/15.01.2013. Este esenţial a se menţiona faptul că respingerea a fost pronunţată nu pe fondul cauzei, ci pe o excepţie procesuală.

3. Atât reclamantul, cât şi B. S.R.L. au fost părţi în dosarul x/2010, soluţionat irevocabil prin decizia civilă nr. 23/15.01.2013 a ICCJ, obiectul celor două dosare făcând referire la acelaşi imobil.

Faţă de aceste aspecte, recurentul-reclamant a înţeles să evidenţieze următoarele:

Constituind o cauză de ineficacitate ce are drept consecinţă lipsirea unui act juridic valabil încheiat de orice efecte datorită intervenirii unor cauze ulterioare încheierii lui şi străine de voinţa autorului actului, instituţia caducităţii se află în legătură cu actul juridic civil, înţeles ca produs al unei (unor) voinţe libere.

Dacă în dreptul substanţial caducitatea îşi găseşte consacrare, în procedura civilă lipseşte o consacrare echivalentă a instituţiei, care să o enunţe şi să o accepte ca şi cauză de ineficacitate a unei hotărâri judecătoreşti susceptibile de executare silită şi intrată în puterea lucrului judecat.

În lipsa unui asemenea suport legal - şi care îşi găseşte justificare în împrejurarea că pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti concretizează soluţionarea unui litigiu cu mijlocirea forţei coercitive a statului, astfel că executarea, inclusiv silită, a hotărârii constituie scopul final al judecăţii şi reprezintă o consecinţă naturală a implicării statului în tranşarea litigiilor - este inadmisibil a se constata - afară de cazurile când legea ar prevedea-o expres - că o hotărâre judecătorească poate fi considerată caducă şi deci nesusceptibilă să producă efecte conform cu cele cuprinse în dispozitivul ei datorită intervenirii, ulterior rămânerii ei irevocabile, a unor motive străine de voinţa părţilor şi care exclud orice vinovăţie a acestora.

Trebuie admis însă, a susţinut recurentul-reclamant, că unele hotărâri îşi păstrează puterea lucrului judecat doar atâta vreme cât împrejurările avute în vedere la pronunţarea lor au rămas neschimbate, fiind posibilă pornirea unui nou proces atunci când situaţia de fapt existentă la momentul pronunţării hotărârii şi care a întemeiat-o a suferit modificări.

Având în vedere aceste aspecte, a susţinut recurentul-reclamant, raportat la situaţia de fapt existentă la pronunţarea sentinţei nr. 1818/25.04.2003, situaţie modificată ulterior prin sentinţele de care s-a făcut vorbire, este esenţial a fi analizat interesul său în cauză nu prin prisma acestei sentinţe care nu are cum să îşi mai păstreze puterea lucrului judecat, ci prin prisma sentinţelor penale şi civile anterior menţionate.

Raportat la această chestiune, a arătat recurentul-reclamant, instanţa de apel a încălcat efectul pozitiv al lucrului judecat statuat în considerentele atât ale sentinţei civile nr. 2759/18.10.2011 a Tribunalului Dolj, cât şi ale deciziei civile nr. 58/11.04.2012 a Curţii de Apel Craiova (o parte din acestea fiind redate în conţinutul cererii de recurs), irevocabilă prin decizia nr. 23/15.01.2013 a ICCJ.

Recurentul-reclamant a susţinut că toate aceste aspecte demonstrează dincolo de orice dubiu atât capacitatea procesuală activă a reclamantului, cât şi interesul justificat de a promova acţiunea care face obiectul prezentului dosar.

În final, recurentul-reclamant, potrivit celor redate în cuprinsul cererii de recurs, a expus aprecieri privind fondul cauzei, susţinând, în esenţă, că este lovit de nulitate contractul de vânzare-cumpărare intervenit între B. S.R.L. şi D. S.R.L. autentificat sub nr. x/26.01.2006.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă G. (succesoarea în drepturi a F.)

Recurenta-pârâtă a arătat că prin decizia recurată instanţa de prim control judiciar a admis în parte cererea de apel formulată de către intimatul din prezenta cauză, în sensul că a înlăturat obligarea intimatului A. la plata către stat a sumei în cuantum de 25.113 RON cu titlu de ajutor public judiciar.

Recurenta-pârâtă a susţinut netemeinicia deciziei recurate arătând că, potrivit art. 18 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviinţarea ajutorului public judiciar vor fi puse în sarcina celeilalte părţi, dacă aceasta a căzut în pretenţiile sale. Partea căzută în pretenţii va fi obligată la plata către stat a acestor sume. Alin. (2) prevede că instanţa poate dispune însă, odată cu soluţionarea cauzei, obligarea părţii care a beneficiat de ajutor public judiciar la restituirea, în tot sau în parte, a cheltuielilor avansate de către stat dacă prin comportamentul nediligent avut în timpul procesului a cauzat pierderea procesului ori dacă prin hotărârea judecătorească s-a constatat că acţiunea a fost exercitată abuziv.

Apoi, recurenta-pârâtă a subliniat că, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 32 C. proc. civ., orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia are capacitate şi calitate procesuală, formulează o pretenţie şi justifică un interes.

Or, apreciază recurenta-pârâtă, reclamantul A. nu a avut un interes legitim în formularea acţiunii, dreptul la sesizarea instanţei fiind exercitat în mod abuziv în condiţiile în care procesele-verbale în baza cărora invoca dreptul de proprietate asupra imobilului ce a făcut ulterior obiectul vânzărilor succesive au fost constatate ca fiind false de către Tribunalul Dolj prin sentinţa nr. 1818/2003. Chiar şi în aceste condiţii, printr-o eventuală desfiinţare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între B. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L., reclamantul nu ar fi obţinut vreun folos practic din moment ce imobilul nu intra în patrimoniul reclamantului.

În aceste condiţii, s-a solicitat a se constata că partea adversă a acţionat abuziv, invocând pretenţii nejustificate, demersul judiciar fiind declanşat cu rea-credinţă, contrar dispoziţiilor legale ce guvernează procesul civil.

După redarea dispoziţiilor art. 12 alin. (1) C. proc. civ., s-a solicitat a se constata că în faţa Tribunalului Dolj, după trimiterea în rejudecare a cauzei, avocatul ales al reclamantului a depus la dosar o chitanţă cu un onorariu de 5.000 de RON, în condiţiile în care reclamantul a declarat că nu are venituri pentru plata taxei judiciare de timbru.

La 8 iunie 2022, pârâta G. (succesoarea în drepturi a F.) a depus o cerere prin care a arătat că înţelege să renunţe la judecata recursului pe care l-a formulat.

Intima-pârâtă G. (succesoarea în drepturi a F.) a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi obligarea recurentului-reclamant la cheltuieli de judecată.

Intimata-pârâtă S.C. D. S.R.L. a transmis întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului reclamantului, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea acestuia ca nefondat şi obligarea recurentului la cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 5 octombrie 2022, s-a comunicat părţilor raportul vizând admisibilitatea în principiu a recursurilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere asupra raportului întocmit.

Nu s-au depus puncte de vedere asupra raportului întocmit.

Prin încheierea din 16 noiembrie 2022 s-a respins excepţia nulităţii recursului reclamantului A., invocată de intimata-pârâtă S.C. D. S.R.L. prin întâmpinare, s-au admis în principiu recursurile şi s-a stabilit termen pentru soluţionarea acestora la 8.02.2023, punând în vedere recurentei-pârâte să facă dovada renunţării, în condiţiile art. 464 alin. (2) C. proc. civ., respectiv prin act autentic sau prin declaraţia verbală a părţii dată în faţa instanţei de judecată ori de către mandatarul acesteia în temeiul unei procuri speciale, dată în faţa notarului public.

Analizând recursurile deduse judecăţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 92/2022 din 10 februarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă este nefondat având în vedere considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Cu titlu prealabil, se impune precizarea că referirile la cadrul factual reţinut de către instanţa de apel sunt necesare în contextul analizării legalităţii soluţiei instanţei de apel, din moment ce, în recurs, nu este posibilă reevaluarea aspectelor de temeinicie aplicabile cauzei, dezlegările date de către instanţa de apel elementelor factuale relevante în examinarea excepţiei lipsei de interes şi a temeiniciei pretenţiilor reclamantului urmând a fi menţinute în acelaşi cadru, fiind câştigate judecăţii.

Drept urmare, cadrul examinării soluţiei instanţei de apel va fi limitat doar la aspectele ce privesc legalitatea acesteia, iar nu la înseşi faptele cauzei, a căror existenţă şi apreciere aparţin puterii suverane a instanţelor fondului.

Criticile recurentului-reclamant privitoare la modul în care a fost soluţionată excepţia lipsei de interes sunt subsumabile motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmând a fi analizate din perspectiva acestor dispoziţii legale şi nu din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. indicate de recurent.

Condiţia justificării unui interes este stabilită de prevederile art. 32 alin. (1) C. proc. civ., ce reglementează cerinţele de exercitare a acţiunii civile.

Înalta Curte reţine că excepţia lipsei de interes este una de fond, absolută şi peremptorie, iar interesul, ca o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, reprezintă folosul pe care îl are o persoană, pentru a justifica punerea în mişcare a acţiunii civile, în oricare dintre formele sale de manifestare.

Totodată, în doctrină, s-a statuat că interesul trebuie să fie: legitim, respectiv corespunzător cerinţelor legii materiale şi procesuale; actual, respectiv să existe la momentul la care a fost formulată cererea şi nu în ultimul rând, direct şi personal, respectiv să aparţină celui care a formulat cererea.

Se observă că obiectul acţiunii deduse judecăţii de către reclamant este reprezentat de solicitarea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 26 ianuarie 2006 autentificat la N. dintre S.C. B. S.R.L., în calitate de vânzătoare şi S.C. D. S.R.L., în calitate de cumpărătoare, cu privire la imobilului situat în comuna Podari, sat Branişte, judeţul Dolj.

Recurentul-reclamant A. susţine că interesul său, într-o astfel de acţiune, este dat, aşadar, de justificarea unui drept asupra imobilului în legătură cu care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare, în calitate de succesor al societăţii H. S.R.L., potrivit proceselor-verbale din 26 şi 29 ianuarie 1992.

Prin urmare, recurentul consideră că are tot interesul să obţină bunurile care au aparţinut lui S.C. H. S.R.L. în calitatea sa de succesor în drepturi al acestei societăţi.

Totodată, susţine că interesul său este dat de hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2010 care reţin calitatea sa de succesor al H. S.R.L.

Prin decizia de casare nr. 1317/09.07.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în primul ciclu procesual, s-a reţinut că:

"deşi Curtea de Apel reţine că reclamantul îşi justifică interesul în promovarea prezentei acţiuni prin calitatea de proprietar anterior al imobilului arătând că a dobândit imobilul prin licitaţie publică de la CAP Livezi, potrivit proceselor-verbale din 26 şi 29 ianuarie 1992, hotărârea pronunţată nu cuprinde o veritabilă analiză a acestor susţineri ale reclamantului, instanţa apreciind că acestea exced obiectului cauzei, nefiind învestită cu o acţiune în revendicare. Din această perspectivă, este de subliniat că reclamantul nu invocă un titlu propriu, ci se declară succesor al societăţii S.C. H. S.R.L., invocând art. 3 şi 4 din Legea nr. 314/2001, ca urmare a dizolvării societăţii. Or, nici efectele anulării proceselor-verbale din 26 şi 29 ianuarie 1992 (prin care societatea a dobândit imobilele de la fostul CAP) şi nici incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 314/2001 (în baza căreia a avut loc dizolvarea societăţii) nu au fost analizate de instanţa de apel în considerarea limitelor declarate anterior."

Înalta Curte a casat decizia curţii de apel şi a trimis cauza spre rejudecare, pentru a fi reanalizată excepţia lipsei de interes a reclamantului A..

Instanţa de apel a respectat îndrumările deciziei de casare, reţinând că:" la data promovării acţiunii (...) cele două procese-verbale invocate de către reclamant în dovedirea dreptului real asupra imobilului, fuseseră constatate ca fiind false", în mod legal statuând că recurentul nu dovedeşte un folos practic în măsura în care s-ar admite acţiunea.

În acord cu considerentele instanţei de apel, Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a susţinut că este succesor şi continuator în drepturi al S.C. H. S.R.L. cu privire la activele acesteia, societate dizolvată care a dobândit imobilul prin licitaţie publică de la CAP Livezi, potrivit proceselor-verbale din 26 şi 29 ianuarie 1992.

Recurentul susţine că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că la data promovării acţiunii cele două procese-verbale invocate de către acesta în dovedirea calităţii de proprietar a H. S.R.L. asupra imobilului fuseseră constate ca fiind false, întrucât sentinţa nr. 1818/25.04.2003 a Tribunalului Dolj, pe care curtea de apel şi-a fundamentat soluţia, nu îşi mai produce efecte având în vedere sentinţele pronunţate la o dată ulterioară acesteia.

Curtea de apel în mod legal a constatat că prin sentinţa nr. 1818 din 25.04.2003 a Tribunalului Dolj a fost admisă cererea de revizuire, conform art. 322 pct. 4 teza II C. proc. civ. şi s-au constatat false procesele-verbale de licitaţie întocmite la 26.01.1992 şi 29.01.1992 între fostul CAP Livezi şi H..

Apelul formulat împotriva sentinţei nr. 1818 din 25.04.2003 pronunţată de Tribunalul Dolj în cererea de revizuire a fost respins prin decizia nr. 78 din 15.12.2003 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, iar recursul formulat împotriva acestei decizii a fost anulat prin decizia nr. 3165 din 30.09.2004 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Contrar susţinerilor recurentului, prin decizia nr. 840/R din 14.07.2011, pronunţată în dosarul nr. x/2011, Curtea de Apel Piteşti a menţinut achitarea inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunilor de fals material în înscrisuri oficiale şi uz de fals şi a dispus încetarea procesului penal împotriva acestuia pentru infracţiunea prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen., însă a reţinut că falsul există, dar nu a fost săvârşit de inculpatul A., ci a fost comis de alte persoane.

Astfel, din considerentele deciziei penale rezultă că:

"soluţia de achitare a inculpatului A., în sensul că activitatea infracţională ce a făcut obiectul acestei cauze, ar fi fost săvârşită de către alte persoane, achitare pronunţată de tribunal în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen., este o soluţie legală şi temeinică."

De asemenea, s-a reţinut că:

"în opinia curţii, în cauză, cercetarea penală ar fi trebuit să aibă în vedere o eventuală complicitate sau instigare la infracţiunea de fals intelectual, care ar fi putut viza şi pe inculpatul A., infracţiune de fals intelectual ce s-a şi reţinut de altfel ca fiind săvârşită de către O., care a semnat procesele-verbale în calitate de preşedinte al comisiei de lichidare, care a fost sancţionată cu amendă administrativă de 1.000 RON, pentru infracţiunea prevăzută de art. 289 C. pen., prin rechizitoriul prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A., pentru infracţiunea menţionată prevăzută de art. 288 alin. (1) C. pen., parchetul dispunând, în baza art. 249 raportat la art. 11 pct. 1 lit. d) şi art. 10 lit. b)1 C. proc. pen., scoaterea de sub urrmărire penală a acestei învinuite pe motivul că a recunoscut fapta, invocând totodată şi alte situaţii vizând persoana învinuitei."

Prin urmare, faptul că prin aceeaşi decizie penală a fost respinsă cererea parchetului de a se dispune anularea proceselor-verbale din 26 şi 29 ianuarie 1992 nu înseamnă că acestea erau valabile la momentul introducerii prezentei acţiuni. Instanţa penală a statuat că A. se prevalează de cele două procese-verbale care sunt false, însă în cadrul procesului penal nu se impunea anularea acestora, întrucât nu s-a reţinut vinovăţia recurentului A. sub acest aspect, ci a altor persoane.

Astfel, în mod legal curtea de apel a constatat că la data promovării acţiunii, ce face obiectul prezentei cauze (05.05.2014) cele două procese-verbale invocate de către reclamant în dovedirea dreptului real asupra imobilului, fuseseră constatate ca fiind false.

Cum recurentul nu are un titlu valabil care să dovedească proprietatea societăţii H. asupra respectivelor imobile, iar o eventuală admitere a acţiunii nu ar conduce la intrarea bunului în patrimoniul său, instanţa de apel a constatat în mod legal lipsa interesului recurentului în acest demers.

Recurentul-reclamant a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere "când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat".

Susţinerea potrivit căreia instanţa de apel a încălcat efectul pozitiv al lucrului judecat statuat în considerentele sentinţei civile nr. 2759/18.10.2011 a Tribunalului Dolj şi ale deciziei civile nr. 58/11.04.2012 a Curţii de Apel Craiova, irevocabilă prin decizia nr. 23/15.01.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, pronunţate în dosarul nr. x/2010, este nefondată.

Contrar susţinerilor recurentului, hotărârile invocate nu pot fi valorificate cu autoritate de lucru judecat în prezentul litigiu.

Reglementând efectele lucrului judecat, legiuitorul statuează, prin dispoziţiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ.., că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect, pentru ca, la alineatul doi al aceluiaşi articol, să prevadă că oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Prin urmare, atât efectul negativ cât şi cel pozitiv al lucrului judecat priveşte raporturile juridice dintre părţi, tranşate în mod definitiv prin hotărâre judecătorească şi vizează aceeaşi finalitate, evitarea rediscutării unei chestiuni litigioase între aceleaşi părţi, garantându-se, astfel, securitatea raporturilor juridice rezultate din hotărârea judecătorească.

Dispoziţiile art. 435 C. proc. civ. reglementează modalitatea în care se produc efectele hotărârii judecătoreşti, cu valoare obligatorie, sub forma relativităţii, în raporturile dintre părţi (şi succesorii acestora) şi în forma opozabilităţii faţă de terţii neparticipanţi la procedura judiciară, care vor putea face însă dovada contrară celor statuate prin hotărâre, în absenţa participării lor la proces. Astfel, potrivit art. 435 C. proc. civ., "hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora. Hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară."

Principiul relativităţii hotărârii judecătoreşti, atât sub aspectul efectelor obligatorii între părţi, cât şi al lucrului judecat, presupune că ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de către părţile în proces şi succesorii acestora. Fundamentul şi justificarea acestui principiu le constituie contradictorialitatea şi dreptul la apărare, deoarece doar aceste părţi au participat în litigiu, au avut ocazia de a-şi susţine apărările, de a propune şi administra probe, de a dezbate pricina în contradictoriu şi de a exercita căile legale de atac. Este, prin urmare, just ca ele să respecte ceea ce s-a stabilit definitiv, atât în sensul inadmisibilităţii unei noi acţiuni identice (efectul negativ al lucrului judecat), cât şi în sensul că, între ele, chestiunile litigioase definitiv stabilite să nu mai poată fi contrazise, iar judecăţile respective trebuie avute în vedere ca premise cu valoare de adevăr juridic şi, în consecinţă, inatacabile în litigiile ulterioare (efectul pozitiv).

Din această perspectivă, recurentul nu poate pretinde nesocotirea de către instanţa de apel a principiului puterii de lucru judecat, întrucât nu a făcut dovada că, prin hotărârea atacată, au fost contrazise drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă.

Astfel, deşi recurentul-reclamant A. a menţionat în motivele de recurs hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2010 care au dezlegat interesul său în promovarea acţiunii în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.05.2000 încheiat între S.C. I. S.R.L. în calitate de vânzător şi S.C. B. S.R.L. în calitate de cumpărător (actul iniţial care a fost urmat de actul a cărui nulitate face obiectul cauzei), niciuna dintre hotărârile invocate nu este aptă a răsturna cele statuate de instanţa de apel în ceea ce priveşte lipsa interesului reclamantului în dosarul pendinte.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 1317/09.07.2020 a reţinut definitiv faptul că:

"intimata-pârâtă S.C. D. S.R.L. nu a avut calitatea de parte în acel dosar, iar obiectul judecăţii a fost diferit de cel al prezentei cauze, dar diferendul dedus judecăţii în acel dosar şi cu privire la care s-a statuat definitiv era interesul reclamantului A. de a solicita nulitatea contractului nr. x/2000."

Prin decizia de casare s-a statuat definitiv faptul că, considerentele reţinute în hotărârile menţionate nu pot fi opuse pârâtei din prezenta cauză în baza efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat cu privire la interesul reclamantului A. de a solicita constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 26 ianuarie 2006 dintre S.C. B. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L.

Recurentul susţine că, urmare a anulării contractelor de vânzare anterioare, potrivit principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, ar trebui să opereze şi nulitatea contractului vânzare-cumpărare nr. x din 26 ianuarie 2006 dintre S.C. B. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L., situaţie în care imobilul s-ar întoarce în patrimoniul său.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte constată că procesele-verbale de licitaţie care i-ar fi conferit reclamantului dreptul de proprietate (în calitate de succesor în drepturi al S.C. H. S.R.L.) asupra imobilului ce a făcut ulterior obiect al vânzărilor succesive, au fost constatate ca fiind false, iar printr-o eventuală desfiinţare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între B. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L., reclamantul A. nu ar obţine vreun folos practic, astfel că în mod corect prima instanţă a admis excepţia lipsei de interes.

Înalta Curte apreciază că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat în mod formal, în condiţiile în care niciuna dintre aceste critici deduse judecăţii prin motivele de recurs nu se subsumează ipotezelor reglementate de textul de lege menţionat, şi anume nemotivarea hotărârii, existenţa unor motive contrare sau străine de natura pricinii.

Totodată, susţinerile expuse de recurent referitoare la fondul cauzei, întemeiate pe probele administrate, nu pot fi reevaluate în calea extraordinară de atac a recursului, având în vedere rigorile legale ce se impun în judecata recursului, limitat la verificarea aspectelor de nelegalitate.

Pentru aceste motive, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 92/2022 din 10 februarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă va fi respins, ca nefondat.

Examinând cererea de renunţare la judecata recursului formulată de recurenta-pârâtă G. (succesoarea în drepturi a F.), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Potrivit art. 9 alin. (3) teza I C. proc. civ., "în condiţiile legii, partea poate, după caz, renunţa la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuşi dreptul pretins, poate recunoaşte pretenţiile părţii adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunţa la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri."

Totodată, potrivit art. 463 alin. (1) C. proc. civ., "achiesarea la hotărâre reprezintă renunţarea unei părţi la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluţii din respectiva hotărâre."

Conform art. 464 alin. (1) C. proc. civ., "achiesarea poate fi expresă sau tacită, totală ori parţială", iar potrivit art. 464 alin. (2) din acelaşi act normativ, "achiesarea expresă se face de parte prin act autentic sau prin declaraţie verbală în faţa instanţei ori de mandatarul său în temeiul unei procuri speciale."

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă, la data de 8 iunie 2020, a depus la dosar cerere de renunţare la judecata recursului.

În aplicarea textelor de lege evocate, prin încheierea din 16 noiembrie 2022, prin care s-au admis în principiu recursurile şi s-a stabilit termen pentru soluţionarea acestora, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, s-a pus în vedere recurentei-pârâte să facă dovada renunţării, în condiţiile art. 464 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv prin act autentic sau prin declaraţia verbală a părţii dată în faţa instanţei de judecată ori de către mandatarul acesteia în temeiul unei procuri speciale, dată în faţa notarului public.

La termenul din 8 februarie 2023, recurenta-pârâtă a depus o procură specială autentificată sub nr. x din 31 ianuarie 2023 de notarul public P. prin care a împuternicit-o pe doamna avocat Q., în calitate de apărător ales, să susţină în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie renunţarea la judecata cererii de recurs formulată de recurenta-pârâtă G. prin G. (succesoarea în drepturi a F.) în dosarul nr. x/2017.

Manifestarea de voinţă, în sensul de a renunţa la judecata recursului, reprezintă o desistare, un act de dispoziţie al recurentei, care nu este supus cenzurii instanţei de judecată, conform principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil.

Întrucât cererea de renuţare îndeplineşte cerinţa formei autentice impusă de art. 464 alin. (2) C. proc. civ., rezultă intenţia certă a părţii de a-şi da adeziunea la hotărâre.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 463 alin. (1), raportat la art. 464 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să ia act de achiesarea recurentei-pârâte G. (succesoarea în drepturi a F.) la decizia nr. 92/2022 din 10 februarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 92/2022 din 10 februarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

În temeiul art. 463 C. proc. civ., ia act de achiesarea recurentei-pârâte G. (succesoarea în drepturi a F.) la decizia nr. 92/2022 din 10 februarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 mai 2023.