Recovery of performance guarantee in insolvency: exclusion from debtor’s estate and inapplicability of public procurement release rules

Şedinţa publică din data de 17 mai 2023

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată 26.02.2021 sub nr. x/2021 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia a I-a civilă, reclamanta A. S.R.L. - în insolvenţă, prin administrator judiciar B.., a chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata contravalorii garanţiei de bună execuţie în valoare de 271.126,31 RON; la plata dobânzii legale calculate din data de 29.01,2020 până la data plăţii integrale a prejudiciului; la plata contravalorii cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de şedinţă din 04.03.2021, instanţa a invocat din oficiu şi a admis excepţia de necompetenţă funcţională a secţiei I Civilă, trimiţând dosarul spre competentă soluţionare secţiei a II-a Civile, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Dâmboviţa, astfel că, la data de 24.03.2021, dosarul a fost înregistrat pe rolul acestei din urmă secţii sub nr. x/2021*.

Prin încheierea de şedinţă din 08.06.2021, Tribunalul Dâmboviţa a respins excepţiile invocate prin întâmpinare, respectiv excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Dâmboviţa, excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant a administratorului special D..

Prin sentinţa nr. 1142 din 10 decembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B. şi prin administrator special D., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., fiind obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 255.301,59 RON, reprezentând contravaloarea garanţiei de bună-execuţie şi dobânda legală calculată din data de 29.01.2020 până la data plăţii integrale a prejudiciului.

Împotriva sentinţei nr. 1142 din 10 decembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, a declarat apel C. S.A.

Prin decizia nr. 334 din 12 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, a fost respins apelul formulat de C. S.A. ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs C. S.A.

Motivele de recurs sunt, în esenţă, următoarele:

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă susţine că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material. În acest sens, arată că instanţa de apel nu a aplicat corect dispoziţiile Hotărârii de Guvern nr. 925/2006 pentru aprobarea normelor de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractelor de achiziţie publică din O.U.G. nr. 34/2006. În continuare, recurenta-pârâtă redă prevederile art. 92 alin. (4) din H.G. nr. 925/2006 cu privire la obligaţia autorităţii contractante de a elibera/restitui garanţia de bună execuţie şi susţine că părţile contractului nr. x/26.11.2014, respectiv intimata-reclamantă şi E. S.R.L. au preluat această reglementare în clauza prevăzută de art. 12.1 prin care acestea au convenit asupra condiţiilor restituirii garanţiei de bună execuţie.

Totodată, recurenta susţine că instanţa de apel, nesocotind prevederile art. 89 alin. (1) din H.G. nr. 925/2006, conform cărora garanţia de bună execuţie se constituie de către contractant în scopul asigurării autorităţii contractante de îndeplinirea cantitativă, calitativă şi în perioada convenită a contractului, a stabilit în mod greşit că necesitatea constituirii garanţiei de bună execuţie a fost impusă prin contractul de credit încheiat între părţile din prezenta cauză, respectiv recurenta C. S.A. şi intimata A. S.R.L.

De asemenea, potrivit recurentei, instanţa de apel a reţinut în mod eronat că C. S.A. era ţinută să elibereze garanţia de bună execuţie în condiţiile de restituire prevăzute de contractul de credit şi nu de clauzele prevăzute de contractul încheiat intre intimata-reclamantă şi constructorul E. S.R.L..

În opinia recurentei, aplicarea corectă a H.G. nr. 925/2006 ar fi condus instanţa la o altă concluzie, respectiv aceea că C. a verificat condiţiile de restituire a garanţiei din contractul nr. x/2014 şi a restituit garanţia după emiterea procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel nu a aplicat corect dispoziţiile art. 5 pct. 5 coroborat cu cele ale art. 75 din Legea nr. 85/2014, reţinând în mod eronat că garanţia de bună execuţie nu face parte din averea constructorului, aflat în procedura de insolvenţă.

Potrivit recurentei, din coroborarea celor două articole prevăzute de Legea nr. 85/2014, garanţia se află în patrimoniul E. S.R.L., chiar dacă este indisponibilizată în favoarea intimatei-reclamante şi că C. avea obligaţia de a vira la cererea administratorului judiciar sumele datorate debitoarei în insolvenţă, urmând ca administratorul judiciar al acesteia din urmă să dispună în continuare cu privire la indisponibilizarea contravalorii părţii din garanţia de bună execuţie asupra căreia societatea comercială în insolventă nu avea drept de dispoziţie.

Recurenta-pârâtă a indicat în cererea de recurs motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Înalta Curte va înlătura criticile prin care recurenta susţine, în esenţă, că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 5 pct. 5 coroborat cu cele ale art. 75 din Legea nr. 85/2014 şi a reţinut în mod eronat că garanţia de bună execuţie nu face parte din averea societăţii E. S.R.L., aflată în procedura de insolvenţă, întrucât aceste norme materiale au fost corect aplicate.

Conform art. 5 pct. 5 din Legea nr. 85/2004:

"Averea debitorului reprezintă totalitatea bunurilor şi drepturilor sale patrimoniale, inclusiv cele dobândite în cursul procedurii insolvenţei, care pot face obiectul executării silite potrivit C. proc. civ..".

Totodată, conform art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014:

"De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererilor de admitere a creanţelor".

Instanţa supremă reţine că în mod judicios a statuat curtea de apel că, din cuprinsul dispoziţiilor legale citate anterior, nu rezultă că debitorul în insolvenţă va primi, la solicitarea administratorului judiciar, orice sume de bani din partea unor pretinşi creditori în lipsa unui titlu executoriu care să dovedească existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile.

Referitor la susţinerea recurentei potrivit cu care garanţia de bună execuţie se află în patrimoniul E. S.R.L., iar C. S.A. avea obligaţia de a vira la cererea administratorului judiciar sumele datorate debitoarei în insolvenţă, Înalta Curte reţine că recurenta face o confuzie între averea debitorului şi patrimoniul societăţii aflate în insolvenţă, având în vedere că legiuitorul a prevăzut că în conţinutul averii debitorului nu sunt încorporate decât elemente de activ, respectiv bunuri şi drepturi patrimoniale, nu şi obligaţiile acestuia.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că instanţa de apel făcând o riguroasă aplicare a dispoziţiilor legale mai sus menţionate şi stabilind situaţia de fapt coroborat cu probele administrate în cauză, a reţinut în mod legal că în cauză recurenta-pârâtă nu a verificat îndeplinirea niciunei prevederi contractuale şi a dispus în mod greşit restituirea garanţiei de bună-execuţie către societatea E. S.R.L., aflată în insolvenţă, la simpla solicitare a administratorului judiciar, încălcând prevederile contractului de credit, încheiat cu intimata-reclamantă, sens în care, în mod corect, a respins apelul pe acest aspect.

Cât priveşte susţinerile recurentei-pârâte prin care arată că instanţa de apel nu a aplicat corect dispoziţiile Hotărârii de Guvern nr. 925/2006 pentru aprobarea normelor de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractelor de achiziţie publică din O.U.G. nr. 34/2006, Înalta Curte reţine că nu pot fi primite.

Instanţa supremă constată că dispoziţiile O.U.G. nr. 34/2006 şi ale Hotărârii de Guvern nr. 925/2006, nu sunt incidente în speţă, având în vedere că niciuna dintre părţile din prezenta cauză nu este o autoritate contractantă, în sensul reglementat de art. 8 lit. a) din O.U.G. nr. 34/2006 şi nici contractul în baza căruia a fost solicitat obligarea recurentei la plata prejudiciului nu este unul de achiziţie publică, de concesiune de lucrări publice sau de concesiune de servicii, astfel cum acestea sunt definite de art. 3 din acelaşi act normativ.

Pentru aceste considerente, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 334 din 12 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 334 din 12 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 mai 2023.