Borrowers' failure to prove significant imbalance dooms abusive-clause claims; final appeal rejected.

Şedinţa publică din data de 17 mai 2023

Asupra recursulului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 04.04.2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2017, cauză disjunsă din dosarul nr. x/2017, reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii D. S.A. şi E.., au solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzei privind cesionarea creditelor către entităţi cu sediul în străinătate, a prevederilor contractuale din Anexa 1 cu conţinutul indicat, clauze înserate în contractul de credit nr. x/02.07.2008; să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumelor de bani încasate în baza clauzelor abuzive de la momentul cesionării contractului, împreună cu dobânda legală aferentă acestor sume ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzelor menţionate în Anexa 1 privind cesionarea creditelor în străinătate; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1840 din 14.10.2020, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, prin care au solicitat schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 1313 din 20 septembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de A., B. şi C., în contradictoriu cu intimatele-pârâte F. S.A. şi E..

Împotriva acestei decizii au declarat recurs A., B. şi C., solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Motivele invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Prin memoriul de recurs, autorii căii de atac susţin că instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea normelor de drept material aplicabile în materia protecţiei consumatorilor, respectiv Legea nr. 193/2000 şi Directiva nr. 93/13/CEE. Mai arată că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că prin raportare la hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din Cauza C-240/1998 nu îi este permis judecătorului să se substituie reclamantului şi să analizeze din oficiu caracterul abuziv al clauzei contractuale. În acest sens arată că, în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Eeuropene s-a statuat că instanţa naţională este obligată să aprecieze, chiar şi din oficiu, caracterul abuziv al unei clauze contractuale, inclusiv în ipoteza în care contestatorul se abţine să invoce caracterul abuziv al acestei clauze. Astfel, apreciază recurenţii, faptul că prin cererea de apel au solicitat constatarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, are drept consecinţă posibilitatea analizării clauzelor contractuale prin prisma Legii nr. 193/2000.

Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, autorii căii de atac susţin că instanţa de apel a reţinut neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prin aplicarea greşită a respectivelor norme de drept material. Totodată, redau dispoziţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000 şi arată că în prezentul litigiu contractul încheiat între părţi este unul preformulat. Or, susţin recurenţii, din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene rezultă că Directiva 93/13 vizează protejarea drepturilor consumatorilor, aceştia fiind partea slabă în contract, având în vedere că puterea lor de negociere este limitată.

În continuare, recurenţii arată că art. 969 C. civ. conferă putere de lege doar convenţiilor legal făcute, însă Legea nr. 193/2000 reglementează situaţii în care clauzele contractuale consimţite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind abuzive. Astfel, în opinia recurenţilor, simpla semnare a contractului de credit nu echivalează cu negocierea clauzei contractuale, iar negocierea este diferită faţă de respectarea obligaţiei de informare. Pentru a proba negocierea, susţin recurenţii, este necesară existenţa unui schimb de oferte şi contraoferte, în sens contrar nefiind posibilă răsturnarea prezumţiei de negociere.

În concluzie, recurenţii arată că banca are o poziţie dominantă în raport cu consumatorul, având obligaţia informării în mod complet corect şi precis a celui din urmă, cu privire la implicaţiile îndatorării şi la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar astfel cum reiese din O.G. nr. 50/2010.

Recurenţii-reclamaţi au indicat în cererea de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul-pârât E. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata-pârâtă F. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Pe baza cererii de recurs şi a întâmpinărilor depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Prin încheierea din 15 martie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru a respins excepţia nulităţii, a admis în principiu recursul, fixând termen în şedinţă publică.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Referitor la criticile încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin care recurenţii-reclamanţi invocă încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 şi ale Directivei nr. 93/13/CEE, arătând că instanţa de apel a reţinut neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prin aplicarea greşită a respectivelor norme de drept material, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul, va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Aşadar, instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, deşi recurenţii-reclamanţi susţin că în prezentul litigiu contractul încheiat între părţi este unul preformulat, se constată că instanţa de apel în mod corect a reţinut că simpla afirmaţie a recurenţilor potrivit căreia sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, fără să se arate în concret cum clauza în discuţie dă naştere unui dezechilibru contractual semnificativ în detrimentul consumatorului şi contrar bunei credinţe, nu este suficientă pentru admiterea cererii.

Prin urmare, se constată că în cauză, instanţa de apel a examinat aceste condiţii şi a reţinut că deşi este îndeplinită condiţia nenegocierii, aceasta nu este suficientă, condiţiile fiind cumulative.

Totodată, criticile recurenţilor potrivit cu care în mod greşit instanţa de apel a reţinut că prin raportare la hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din Cauza C-240/1998 nu îi este permis judecătorului să se substituie reclamantului şi să analizeze din oficiu caracterul abuziv al clauzei contractuale, nu pot fi primite.

Instanţa supremă constată că prin cererea de chemare în judecată, recurenţii-reclamanţi au solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor de la art. VIII din contractul de credit şi din actul adiţional 1 la acesta, privind dreptul băncii de cesionare a creanţei, invocând atât dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cât şi dispoziţiile de drept comun din C. civ.. Faţă de faptul că recurenţii-reclamanţi nu au invocat motive de fapt şi de drept concrete prevăzute de legea specială cu privire la dreptul de a cesiona creanţa izvorâtă dintr-un contract de credit, pe care instanţa să le analizeze din perspectiva Legii nr. 193/2000, prima instanţă a respins cererea formulată ca neîntemeiată.

Prin cererea de apel s-a criticat soluţia primei instanţe sub acest aspect, susţinându-se că instanţa de fond trebuia sa analizeze clauza referitoare la cesiunea de creanţă prin raportare la condiţiile Legii nr. 193/2000 şi să constate îndeplinirea acestora.

Înalta Curte reţine că, în mod corect a argumentat instanţa de apel că hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din Cauza C-240/1998 nu permite judecătorului să se substituie reclamantului, în sensul solicitat de către recurenţii-reclamanţi şi în mod judicios s-a reţinut că în raport de principiul disponibilităţii, reglementat de prevederile art. 9 C. proc. civ., reclamantul este cel care stabileşte obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, iar judecătorul este ţinut de limitele rezultate din acestea, potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 1313 din 20 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 1313 din 20 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 mai 2023.