CHF loan borrowers' challenge to exchange-rate and interest clauses fails on appeal, final denial upheld.

Şedinţa publică din data de 17 mai 2023

Asupra recursulului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 24.04.2018, sub nr. x/2018, pe rolul Judecătoriei Pitesti, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii C. S.A., D. - PRIN E. S.R.L., solicitând instanţei în temeiul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 pronunţarea unei hotărâri prin care:

- să se constate stingerea obligaţiilor născute din convenţia de credit nr. x/19.08.2008 însoţit de actele adiţionale şi contractului de ipotecă autentificat sub nr. x/19.08.2008;

- să se transmită dreptul de proprietate asupra imobilului locuinţă situat în Piteşti, judeţul Argeş, având număr cadastral x C1-U48, înscris în Cartea Funciară nr. x a localităţii Piteşti cu o suprafaţă de 42,83 mp către creditorul cesionar D.. De asemenea, în temeiul Legii nr. 193/2000, reclamanţii au solicitat:

- constatarea caracterului abuziv al clauzei art. 1 lit. e) din condiţiile speciale ale convenţiei şi constatarea nulităţii absolute a acesteia în condiţiile în care consumatorii nu au fost informaţi cu bună credinţă de faptul că moneda CHF este una instabilă, volatilă;

- stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF- EURO la momentul încheierii contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului;

- obligarea creditorilor, fiecare pentru sumele încasate, la plata către reclamanţi a diferenţelor de curs valutar dintre cursul de la semnarea contractului şi cursul valutar crescut ulterior, sume pe care le evaluează provizoriu la sume de 20.000 RON dobândă legală la aceste sume până la data plăţii efective, evaluată provizoriu la suma de 10.000 RON;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în actul de credit şi eliminarea acesteia;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei art. 3 lit. b) din condiţiile speciale convenţiei privind dreptul băncii de ajustare a ratei dobânzii şi constatarea nulităţii absolute a acesteia;

- constatarea caracterului abuziv şi constatarea nulităţii absolute parţiale a actelor adiţionale la contractul de credit, în ce priveşte calculul marjei băncii;

- obligarea creditorilor, fiecare pentru sumele încasate la plata către reclamanţi a diferenţelor de dobândă rezultate din diferenţa între dobânda fixă şi dobânda majorată abuziv ulterior, sume evaluate provizoriu, precum şi dobânda legală la aceste sume, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din data de 24.04.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018, s-a dispus disjungerea de primele două capete de cerere, a capetelor de cerere 3- 9, care au format dosarul nr. x/2018.

Prin sentinţa civilă nr. 5480/04.09.2018 pronunţată de Judecătoria Piteşti s-a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş.

Prin sentinţa civilă nr. 51/04.02.2019, Tribunalul Argeş a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Piteşti.

Prin sentinţa nr. 10/F- C. civ./2019 pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Piteşti a stabilit competenţa de soluţionare a cererilor care fac obiectul dosarului nr. x/2018, în favoarea Tribunalului Argeş, secţia civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 218 din 27 aprilie 2021 Tribunalul Argeş, secţia civilă, a respins ca neîntemeiată cererea reclamanţilor.

Împotriva acestei sentinţe şi împotriva încheierii din 12.04.2021 au declarat apel reclamanţii, solicitând schimbarea acestora şi admiterea cererii de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 543/A-C din 2 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins ca nefondat apelul declarat de A. şi B., în contradictoriu cu intimatele-pârâte C. S.A. şi D. - PRIN E. S.R.L..

Împotriva acestei decizii au declarat recurs A. şi B., solicitând casarea hotărârii atacate şi în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

Motivele invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Prin memoriul de recurs, autorii căii de atac susţin că motivele instanţei sunt străine de natura pricinii, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată. Subsumat acestui motiv de recurs, recurenţii arată că obiectul cererii de chemare în judecată este în principal de constatare a caracterului abuziv al clauzei de acordare a creditului în valută, instanţa reţinând în mod eronat că s-au criticat clauzele contractuale din prisma nominalismului monetar, sens în care, instanţa a judecat apelul contrar cererii acestora.

O altă critică vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 969 C. civ., art. 970 C. civ., art. 18 din O.G. nr. 21/1992 şi art. 57 din O.G. nr. 50/2010. În continuare, recurenţii-reclamanţi redau conţinutul acestor dispoziţii legale şi arată că în cauza de faţă sunt incidente dispoziţiile privind nulitatea absolută a clauzei de acordare a creditului în valută care conţine în mod indisolubil şi riscul valutar, pentru nerespectarea obligaţiei de informare cu bună credinţă de către bancă în ceea ce priveşte caracterul monedei CHF.

Totodată, recurenţii susţin că principiul nominalismului monetar nu poate fi extins cu privire la contractele de credit în valută. În acest sens fac trimitere la cauza Curţii de Justiţie a Uniunii Europene C-118/17/2019 (Zsuzsanna Dunai c. ERSTE Bank Hungary Zrt.) prin care s-a constatat că o lege care permite anularea unor contracte pentru anumite clauze abuzive privind asumarea riscului valutar de către consumator, este contrară dreptului Uniunii Europene. De asemenea, arată că la momentul încheierii contractelor de credit, raportat la circumstanţele economice de la acel moment şi la capacitatea acestora de înţelegere a clauzelor, contractarea unui credit în CHF se prefigura a fi cea mai avantajoasă alternativă la un credit în RON sau în euro.

Astfel, arată recurenţii, având în vedere poziţiile de inegalitate de pe care acţionează părţile şi în vederea asigurării unei angajări în deplină cunoştinţă de cauză a consumatorului în contractele de credit este instituită în sarcina băncii obligaţia informării în mod complet, corect şi precis a celui din urmă cu privire la aspectele esenţiale ale serviciilor oferite, astfel cum prevede art. 18 din O.G. nr. 21/1992 şi implicit cu privire la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar astfel cum reiese din O.G. nr. 50/2010.

Referitor la clauza de risc valutar, recurenţii-reclamanţi susţin că este o clauză abuzivă întrucât, raportat la momentul încheierii contractului, precum şi la caracterul său prestabilit şi impus consumatorului fără a-i acorda posibilitatea influenţării naturii acestuia, determină un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile asumate de părţi, riscul valutar fiind asumat exclusiv de către consumatori. Caracterul abuziv, arată recurenţii, rezidă în faptul că obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia la cunoştinţă la data semnării contractului, astfel cum este definită această clauză la art. 1 lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000. Omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF, arată recurenţii, constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere.

Autorii căii de atac redau conţinutul prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi arată că potrivit reglementărilor în domeniul clauzelor abuzive, contractul de credit reprezintă un contract de adeziune cu clauze prestabilite, iar clauza de risc valutar este una abuzivă în acest sens, întrucât consumatorul nu a avut posibilitatea de a o negocia.

Sub un alt aspect, recurenţii-reclamanţi susţin că având în vedere dezechilibrul contractual produs de clauza de risc valutar în detrimentul consumatorului, instanţa de fond şi apel ar fi trebuit să aprecieze că se impune stabilizarea cursului de schimb CHF-EURO la momentul semnării contractului. Astfel, arată recurenţii, faţă de prevederile art. 969 C. civ., distribuţia între părţi a pierderilor şi beneficiilor rezultate ca urmare a creşterii valorii CHF faţă de moneda naţională sau alte valute, apare ca o soluţie justă şi echitabilă.

Totodată, recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa nu a făcut nicio referire la Cauza Andriciuc, deşi a fost invocată în concluziile acestora, iar principiul bunei-credinţe este pe deplin aplicabil şi în această situaţie. În continuare arată că în speţă, consumatorul a fost informat cu rea-credinţă de către bancă deoarece i s-a prezentat moneda CHF ca fiind extrem de stabilă şi cu fluctuaţii foarte mici, deşi în realitate, moneda CHF era o monedă cu grad mare de risc, astfel cum este definită în literatura de specialitate.

De asemenea, autorii recursului fac trimitere la Cauzele Curţii de Justiţie a Uniunii Europene C186/16 şi C81/19 şi redau dispoziţiile prevăzute de acestea.

În concluzie, recurenţii-reclamanţi arată că în prezenta cauză nu este pusă în discuţie clauza de plată a creditului în monedă străină din punct de vedere al nominalismului monetar, ci numai riscul valutar asumat cu privire la respectarea obligaţiei de informare cu bună credinţă de către bancă.

Recurenţii-reclamanţi au indicat în cererea de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă C. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru lipsa motivelor de casare, iar pe fondul cererii, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Pe baza cererii de recurs şi a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Prin încheierea din 15 martie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a respins excepţia nulităţii recursului şi a admis în principiu recursul, fixând termen în şedinţă publică.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede obligaţia instanţei de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situaţiei de fapt reţinute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Aceste dispoziţiile legale au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiţiei, cât şi pentru a da posibilitatea instanţelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv şi eficient al modului de desfăşurare a procesului civil în etapele procesuale anterioare.

Instanţa va înlătura criticile prin care autorii căii de atac susţin că motivele instanţei sunt străine de natura pricinii, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, întrucât din considerentele deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a analizat cererea de apel prin raportare la temeiurile de drept invocate şi la prevederile convenţiei încheiate între părţi.

Totodată, contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi potrivit cu care instanţa de apel a reţinut în mod eronat că s-au criticat clauzele contractuale din prisma nominalismului monetar, deşi obiectul cererii de chemare în judecată este în principal de constatare a caracterului abuziv al clauzei de acordare a creditului în valută, Înalta Curte constată că instanţa de apel a expus ample considerente în susţinerea soluţiei pronunţate sub acest aspect, astfel cum acestea se regăsesc la filele x din hotărârea recurată. Astfel, instanţa de apel a arătat că în convenţia de credit încheiată între părţi nu există înserată o clauză de risc valutar, ci o clauză prin care s-au obligat să restituie creditul în moneda în care s-a acordat, nefiind vorba de clauze diferite.

Instanţa supremă constată că instanţa de apel a analizat în mod clar argumentele cu privire la acest aspect şi a reţinut că potrivit statuării făcute de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care potrivit legii naţionale se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive, sens în care nu poate fi admisă cererea recurenţilor-reclamanţi de stabilire a monedei de restituire în RON la cursul valutar de la data încheierii convenţiei, iar cererea acestora referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzei privind restituirea creditului în moneda CHF, nu poate fi analizată prin prisma caracterului abuziv.

Aşadar, se reţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre care reflectă o analiză proprie suficientă a motivelor deduse judecăţii, cu respectarea prevederilor legale incidente şi pe baza unui raţionament ce determină în mod logic soluţia din dispozitiv.

Cu privire la restul susţinerilor recurenţilor-reclamanţi din memoriul de recurs prin care se invocă norme de drept material, este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esenţială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, deşi recurenţii-pârâţi invocă actele normative prevăzute de art. 969 C. civ., art. 970 C. civ., art. 18 din O.G. nr. 21/1992, art. 57 din O.G. nr. 50/2010 şi prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, aspect care ar atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat în cererea de recurs, în realitate, recurenţii au reluat criticile exprimate în cererea de apel, fără să dezvolte motive de nelegalitate ce privesc hotărârea instanţei de apel.

Susţinerile recurenţilor-reclamanţi nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenţii-reclamanţi tind să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menţine hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 543/A-C din 2 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 543/A-C din 2 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 mai 2023.