Delictual liability for loan interest arising from municipal occupation of mortgaged property; failure to prove causal link and quantified loss of use

Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2023

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 27.12.2017, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâtul Municipiul Bucureşti, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.576.216,56 euro, estimată provizoriu, reprezentând dobânzile contractuale datorate băncii împrumutătoare în baza art. 2.5 din contractul de credit nr. x/27.04.2010, calculate pentru perioada cuprinsă între 01.12.2014 şi până la 23.01.2017 în ceea ce priveşte suma de 1.103.216,56 euro, respectiv până la 20.12.2017 în ceea ce priveşte suma de 473.000 euro; a mai solicitat obligarea pârâtului la suportarea contravalorii dobânzilor contractuale calculate lunar de B. S.A, pentru perioada cuprinsă între data introducerii acţiunii şi data pronunţării hotărârii judecătoreşti, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 09.01.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a contencios administrativ şi fiscal din cadrul aceluiaşi tribunal.

Prin încheierea din 26.01.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VI-a Civile din cadrul aceluiaşi tribunal; constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a dispus înaintarea dosarului către Curtea de Apel Bucureşti în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 956/05.03.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

La 22.10.2018, reclamanta şi-a precizat acţiunea, în sensul că valoarea obiectului primului capăt de cerere este de 1.978.214,15 euro, reprezentând cuantumul dobânzilor contractuale calculate conform art. 2.5 din contractul de credit nr. x/27.04.2010 şi neachitate către creditorul garantat B. S.A., pentru perioada cuprinsă între 01.12.2014 şi 25.09.2018; cel de-al doilea capăt de cerere vizează obligarea pârâtului la suportarea contravalorii dobânzilor contractuale calculate lunar de B. S.A, începând cu data de 25.09.2018 şi până la data pronunţării hotărârii judecătoreşti.

Prin sentinţa civilă nr. 2026/02.11.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 1093/11.06.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit art. 1.349 şi art. 1.357, rap. la art. 1.352 C. civ., în ceea ce priveşte existenţa faptei ilicite şi a vinovăţiei; această critică a fost dezvoltată pe baza a patru argumente principale.

Un prim aspect criticat se referă la aprecierea curţii de apel, potrivit căreia chiar şi în cazul în care recurenta ar fi beneficiat de plăţi de la intimat, nu era garantată îndeplinirea obligaţiilor către bancă, având în vedere că din tabelul de creanţe rezultă mai mulţi creditori neplătiţi.

Totuşi, în opinia recurentei, acest considerent ignoră faptul că B. S.A. (C.) avea şi are calitatea de creditor garantat pentru întreaga creanţă înscrisă în tabel. Ea era titularul unui drept prioritar la încasare, nu doar în virtutea ipotecii imobiliare, ci şi a ipotecii pe creanţe, care acoperea toate sumele provenite din fructe civile ale imobilului deţinut de recurentă. Prin urmare, pentru sumele recuperate cu acest titlu, niciun alt creditor chirografar ori garantat nu putea fi plătit înaintea băncii.

Al doilea argument se referă la faptul că instanţa a consacrat existenţa unei fapte a recurentei care să înlăture răspunderea intimatului, reţinând că recurenta nu a acţionat corespunzător pentru a închiria sau valorifica imobilul în alt mod pe parcursul perioadei în care acesta a fost în întregime ocupat de intimat.

În legătură cu acest aspect, recurenta a subliniat că instanţa nu a clarificat în mod concret ce înseamnă "valorificarea în alt mod" şi că imobilul aflat în discuţie era destinat închirierii ca spaţii de birouri şi a fost mobilat şi pregătit în acest sens. Prin urmare, singura modalitate de valorificare era darea în chirie, iar blocarea acestei opţiuni în perioada octombrie 2014- ianuarie 2017 din cauza acţiunilor intimatului nu poate fi imputată recurentei. De asemenea, instanţa nu a luat în considerare demersurile făcute de recurentă pentru a recupera toate sumele datorate de intimat, atât cu titlu de chirie, cât şi pentru lipsa de folosinţă.

Recurenta a mai subliniat că nu avea autoritate de a decide asupra valorificării imobilului prin vânzare, deoarece aceasta era o decizie care aparţinea creditorilor concursuali.

Al treilea argument se referă la faptul că instanţa a luat în considerare, în acelaşi timp, şi culpabilitatea recurentei, în sensul că şi-a asumat riscul imposibilităţii plăţii creditului prin încheierea unui contract cu o parte contractantă pe care o considera rău-platnică; în acest context, instanţa a reţinut că, nici ulterior datei de 23.01.2017, când imobilul a fost eliberat de către intimat, nu au fost găsite soluţii de valorificare a spaţiului.

În combatere, recurenta a afirmat că la momentul achiziţionării imobilului, intimatul, instituţie publică, era un chiriaş ce prezenta toate garanţiile de solvabilitate, astfel că neplata chiriei a fost un act deliberat, nefiind motivată de o incapacitate de plată. Mai mult, intimatul nu a argumentat niciodată că nu dispunea de fonduri pentru a efectua plăţile, ci a susţinut că sumele nu erau datorate din diverse motive, inclusiv faptul că era proprietarul imobilului.

Recurenta a mai susţinut că aprecierea instanţei că nu ar fi fost în măsură să valorifice spaţiul prin închiriere ulterior eliberării este eronată, deoarece la doar 4 zile de la eliberare a reuşit să-l valorifice prin închiriere.

Ultimul argument se referă la aprecierea instanţei în ceea ce priveşte faptul că până în prezent nu s-a reuşit să se stabilească un prejudiciu datorat lipsei de folosinţă şi că nu a putut fi evaluată capacitatea recurentei de a plăti creanţa bancară.

Sub acest aspect, recurenta a argumentat că un reper important în stabilirea lipsei de folosinţă îl reprezintă chiria practicată anterior şi că nu poate fi pusă în sarcina sa întârzierea în soluţionarea dosarului nr. x/2015

Subliniind că a fost în măsură să stingă toate obligaţiile scadente faţă de bancă şi că toate disponibilităţile ei au fost afectate plăţii împrumutului, recurenta a susţinut că se naşte o prezumţie că, în contextul suportării de către intimat a unei lipse de folosinţă la nivelul chiriei plătite anterior, creditul său nu ar fi fost exigibilizat anticipat. Mai mult, exigibilitatea anticipată a împrumutului coincide cu momentul la care intimatul a refuzat să mai facă orice plată, fapt ce infirmă raţionamentul instanţei.

Recurenta a mai precizat că instanţa de apel nu a identificat o neglijenţă a sa în derularea raporturilor cu creditorul bancar ori un comportament deliberat de evitare a plăţilor către acesta, ceea ce face ca art. 1.352 C. civ. să nu fie incident în cauză, lipsind orice element de exonerare a intimatului de răspundere.

Conchizând, a relevat că, în lipsa unor considerente care să infirme existenţa faptei ilicite şi a vinovăţiei, art. 1.349 şi 1.357 C. civ. au fost greşit excluse de la aplicare în privinţa conduitei intimatului.

Un alt set de critici referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită a art. 1.349 şi 1.357 C. civ. vizează legătura de cauzalitate.

Premergător, recurenta a evidenţiat inexistenţa unor considerente cu privire la raţionamentul pentru care nu ar exista o legătură de cauzalitate între fapta ilicită a intimatului şi prejudiciul suferit.

În continuare, a precizat faptul că instanţa de apel a omis să ia în considerare acţiunile sau inacţiunile anterioare ale intimatului care au avut un impact direct şi necesar în producerea prejudiciului suferit de recurentă. Aceasta a argumentat că analiza legăturii de cauzalitate nu poate să ignore contextul raporturilor dintre părţi, în special faptul că recurenta a dobândit un bun închiriat în întregime, astfel încât stingerea creditului aferent achiziţiei era direct legată de obţinerea veniturilor generate de acel bun.

Potrivit recurentei, imposibilitatea stingerii creditului conform scadenţelor negociate nu a ţinut cont de voinţa sa, neplata fiind o abstenţiune forţată de situaţia provocată de intimat. Totodată, nu a avut nici opţiunea achitării din alte surse, întrucât starea de insolvenţă constată judiciar făcea imposibilă o soluţie de refinanţare pentru stoparea curgerii accesoriilor.

Concluzionând, recurenta a relevat că neplata creditului nu a fost un act voluntar, ci a fost determinată de constrângerea exercitată de intimat, care a ocupat abuziv imobilul şi nu a achitat chirie pentru folosinţa acestuia.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a dezvoltat critici pe baza a trei argumente principale.

Recurenta a subliniat că instanţa de apel a constatat că tribunalul a analizat cauza în baza altui temei decât cel pe care l-a invocat, şi anume răspunderea civilă contractuală în locul celei delictuale; în acest context, instanţa a apreciat că este suficientă o înlocuire parţială a considerentelor, reţinând că ar fi fost analizate şi elemente ale răspunderii civile delictuale, cu încălcarea regulilor de procedură reglementate de art. 13, art. 14 şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

În primul rând, recurenta a susţinut că a suferit un prejudiciu din cauza tuturor considerentelor care conturează răspunderea civilă contractuală, motiv pentru care nu se poate reţine că prin analizarea unor elemente ale răspunderii contractuale instanţa a acoperit şi principiile răspunderii delictuale. Mai mult, deşi instanţa de apel şi-a propus o înlocuire parţială a considerentelor din sentinţa tribunalului, au fost menţinute anumite aspecte ale acestora, sugerând că hotărârea iniţială nu ar fi fost viciată în tot, ceea ce perpetuează nelegalitatea soluţiei iniţiale.

În al doilea rând, recurenta a argumentat că soluţia instanţei este greşită din cauza diferenţelor semnificative între răspunderea contractuală şi cea delictuală, în special în ceea ce priveşte criteriile de evaluare a vinovăţiei şi dimensiunea reparaţiei. În acest sens, a relevat că în cazul răspunderii delictuale autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă, conform art. 1.357 C. civ., iar în ceea ce priveşte dimensiunea reparaţiei, debitorul răspunde nu doar pentru prejudiciile previzibile, ci şi pentru cele imprevizibile, potrivit art. 1.385 C. civ.

În al treilea rând, recurenta a subliniat că soluţia instanţei de apel reprezintă o menţinere a încălcării art. 22 alin. (4) C. proc. civ. de către tribunal, deoarece deşi teoretic instanţa poate califica actele şi faptele deduse judecăţii, în speţă nu a existat niciun motiv pentru recalificare; mai mult, prima instanţă nu a pus în discuţie existenţa unui fundament contractual, ceea ce a reprezentat o încălcare a principiului contradictorialităţii prevăzut de art. 14 C. proc. civ., a dreptului la apărare reglementat de art. 13 C. proc. civ., dar şi a art. 22 alin. (6) din acelaşi Cod.

Recurenta a evidenţiat că art. 14 alin. (6) C. proc. civ. stabileşte interdicţia instanţelor de judecată de a se pronunţa asupra unor chestiuni de drept care nu au fost supuse dezbaterii părţilor.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii şi că este nemotivată.

În acest sens, recurenta a adus în discuţie mai multe contradicţii existente în motivarea deciziei recurate.

Astfel, a argumentat că există o contradicţie în hotărârea instanţei de apel cu privire la condiţia faptei ilicite, deoarece unele considerente confirmă existenţa ei, în timp ce altele o infirmă.

În al doilea rând, recurenta a susţinut că există o contradicţie în ceea ce priveşte teoria ce stă la baza legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu. Instanţa de apel reproşează recurentei că nu a prezentat un raţionament preferabil cu privire la legătura de cauzalitate, dar în acelaşi timp ajunge la concluzia că teoria pe care a abordat-o pentru stabilirea legăturii de cauzalitate este irelevantă.

Sub acest aspect, recurenta a precizat că ea nu numai că a argumentat de ce teoria cauzei eficiente este eronată, dar şi a indicat o altă teorie preferabilă, şi anume sistemul unităţii indivizibile dintre cauză şi condiţii. În baza acestei teorii, instanţa trebuia să dea efect şi elementului determinant pe lanţul cauzal dat de faptul că imposibilitatea plăţii creditului (şi implicit prejudiciul reprezentat de dobânzile penalizatoare) nu e rezultatul voinţei libere a recurentei, ci al constrângerii intimatului, care în mod deliberat nu a achitat vreo sumă de bani pe perioada uzurpării folosinţei.

Recurenta a mai precizat că există o altă contradicţie în hotărârea instanţei de apel referitoare la prejudiciu. Mai precis, instanţa de apel a adoptat o poziţie ambivalentă în ceea ce priveşte caracterul prejudiciului, întrucât, pe de o parte, a reţinut existenţa unui prejudiciu viitor cert, dar a considerat că acesta este irelevant în contextul în care nu au fost îndeplinite condiţiile pentru fapta ilicită şi pentru stabilirea legăturii de cauzalitate. Pe de altă parte, în aceeaşi hotărâre, instanţa de apel a reţinut caracterul incert al prejudiciului, subliniind că acesta depinde de stabilirea prealabilă a contravalorii lipsei de folosinţă pentru perioada ocupării fără drept.

Mai mult, în opinia recurentei, decizia atacată este nemotivată, întrucât nu se poate distinge prin ce considerente se analizează şi se concluzionează asupra condiţiei existenţei faptei ilicite şi a legăturii de cauzalitate. De asemenea, în hotărâre nu se explică în mod corespunzător şi clar motivele pentru care s-a ajuns la concluzia că nu este îndeplinită cerinţa prejudiciului.

Potrivit recurentei, dacă s-ar aprecia că dezlegările de la filele x din decizie ar fi asupra condiţiei faptei ilicite, atunci în mod evident lipseşte o dezlegare asupra condiţiei legăturii de cauzalitate şi invers.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

La 14.03.2022, intimatul a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 01.04.2022, recurenta a răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; nicio parte nu a formulat punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 13.10.2022, Înalta Curte a admis în principiu recursul şi a stabilit termen în şedinţă publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Între autorul reclamantei, D., şi pârât a fost încheiat contractul de închiriere nr. x/11.12.2009, iar, ulterior, prin actul adiţional nr. x/04.06.2010, reclamanta a preluat calitatea de parte contractantă, ca urmare a dobândirii imobilului, angajându-se să închirieze imobilul deţinut în favoarea pârâtului în schimbul unei sume de bani; imobilul aflat în discuţie era ipotecat în favoarea unei instituţii bancare, potrivit contractului de facilitate credit nr. x/27.04.2010.

Prin acţiunea formulată, reclamanta urmăreşte angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru obţinerea de daune-interese, constând în dobânda penalizatoare datorată băncii împrumutătoare în baza art. 2.5 din contractul de credit, calculate pentru perioada cuprinsă între 20.12.2014 şi 25.09.2018, precum şi în continuare până la data pronunţării hotărârii judecătoreşti. Reclamanta susţine că prejudiciul suferit este rezultatul presupusei faptei ilicite a pârâtului, care a uzurpat folosinţa imobilului dublată de refuzul de a plăti orice sumă de bani. Prin urmare, reclamanta pretinde că pârâtul trebuie să suporte costurile suplimentare sub formă de dobândă penalizatoare aferente contractului de credit încheiat între reclamantă şi B. S.A.

Prima instanţă a respins acţiunea, iar sentinţa astfel pronunţată a fost păstrată în apel, prin decizia care formează obiect al recursului de faţă, întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei sau când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Niciuna dintre criticile expuse în memoriul de recurs nu este fondată.

Recurenta invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aducând critici deciziei recurate sub trei aspecte principale: primul, susţine că a suferit un prejudiciu din cauza considerentelor care conturează răspunderea civilă contractuală din sentinţa apelată şi că nu se poate reţine că prin analizarea unor elemente ale răspunderii contractuale instanţa a acoperit şi principiile răspunderii delictuale; al doilea, vizează diferenţele semnificative între răspunderea contractuală şi cea delictuală, în special în ceea ce priveşte criteriile de evaluare a vinovăţiei şi dimensiunea reparaţiei; cel de-al treilea, menţinerea încălcării art. 22 alin. (4) C. proc. civ. de către tribunal, deoarece nu a existat niciun motiv pentru recalificarea cererii, şi că principiul contradictorialităţii şi dreptul la apărare au fost încălcate de prima instanţă, deoarece nu a fost pusă în discuţie existenţa unui fundament contractual.

Socotind că prima instanţă a analizat elementele răspunderii civile delictuale şi a aplicat în mod corespunzător art. 1.349 şi art. 1.357 C. civ., curtea de apel a apreciat că nu este necesară anularea hotărârii apelate din cauza reţinerii eronate a unor considerente privind răspunderea civilă contractuală şi incidenţa dispoziţiilor din Codul comercial şi C. civ. din 1864, context în care a procedat la înlocuirea acestora. Astfel, curtea de apel a analizat din nou aspectele legate de răspunderea civilă delictuală, fapt ce a avut ca rezultat doar modificarea sau înlocuirea unor aspecte pentru a se asigura că hotărârea reflectă corect interpretarea şi aplicarea legii în cauză.

Aşadar, substituirea motivării de către instanţa de control judiciar nu reprezintă o perpetuare în încălcarea regulilor de procedură referitoare la prevederile art. 13, art. 14 şi art. 22 alin. (4) şi (6) C. proc. civ.

Principiul contradictorialităţii şi dreptul la apărare nu au fost încălcate de instanţa de control judiciar, deoarece aceasta a analizat şi luat în considerare toate solicitările şi argumentele prezentate de către partea apelantă în cadrul procesului, fără a depăşi limitele trasate în exercitarea acţiunii civile şi a căii de atac.

Instanţa de apel s-a limitat la analiza strictă a temeiului de drept al acţiunii în contextul situaţiei de fapt invocate de părţi, examinarea condiţiilor răspunderii civile delictuale fiind făcută în raport cu circumstanţele particulare ale cauzei.

De aceea, criticile recurentei subsumate acestui motiv de recurs vor fi înlăturate.

Următorul motiv de recurs - cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. aduce în dezbatere două aspecte principale, şi anume motivarea contradictorie şi nemotivarea hotărârii.

Astfel, recurenta a susţinut că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii cu privire la condiţia faptei ilicite, legătura de cauzalitate şi prejudiciu. În ceea ce priveşte condiţia faptei ilicite, a argumentat că unele considerente confirmă existenţa ei, în timp ce altele o infirmă; referitor la teoria ce stă la baza legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, a argumentat că instanţa de apel i-a reproşat că nu a prezentat un raţionament preferabil în această privinţă, dar a ajuns la concluzia că teoria pe care a abordat-o recurenta este irelevantă.

De asemenea, recurenta a arătat că instanţa de apel a avut o abordare ambivalentă în ceea ce priveşte caracterul prejudiciului, reţinând pe de o parte existenţa unui prejudiciu viitor cert, dar considerându-l irelevant raportat la faptul că nu se verifică condiţiile faptei ilicite şi legăturii de cauzalitate, şi pe de altă parte, a apreciat caracterul incert al prejudiciului, subliniind că acesta depinde de stabilirea prealabilă a contravalorii lipsei de folosinţă pentru perioada ocupării fără drept.

Aceste critici se cuvin a fi înlăturate, Înalta Curte notând, cu prioritate, că nu orice inadvertenţă pe care consideră că o identifică recurenta-reclamantă în cadrul considerentelor deciziei are aptitudinea de a determina casarea ei; dimpotrivă, ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când se referă la motive contradictorii, are în vedere o contradicţie de o asemenea amploare, încât să conducă spre concluzia că hotărârea este, practic, nemotivată; este cazul, cu titlu de exemplu, al situaţiei în care considerentele ar justifica adoptarea unei soluţii care nu are corespondent în cea regăsită în dispozitiv ori al celei în care considerentele ar reflecta caracterul întemeiat a două cereri, deşi ele s-ar exclude reciproc.

Totodată, recurenta a invocat şi nemotivarea hotărârii atacate, susţinând că instanţa de apel nu expune cu claritate modul în care s-a analizat şi au fost deduse concluziile referitoare la condiţia faptei ilicite şi a legăturii de cauzalitate, precum şi motivele pentru care s-a ajuns la concluzia că cerinţa prejudiciului nu a fost îndeplinită.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale impun judecătorului să examineze cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate şi nu să expună un răspuns detaliat pentru fiecare argument. În acest sens este jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului, în cauzele Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, García Ruiz împotriva Spaniei, Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei; Perez împotriva Franţei.

Critica de nemotivare a deciziei recurate este nefondată. Instanţa de apel a examinat chestiunile propuse de părţi - esenţiale pentru cerere introductivă -, printr-un raţionament inteligibil şi valid, la baza căruia s-a aflat în mod just verificarea existenţei prejudiciului reclamat în legătură cu presupusa faptă ilicită, respectiv a culpei, raportate la absenţa determinării valorii lipsei de folosinţă a imobilului şi, implicit, a stabilirii capacităţii de plată a reclamantei.

În urma analizei acestor aspecte, instanţa de prim control judiciar a concluzionat că omisiunea de plată a creditului îi este imputabilă doar recurentei şi că nu poate reţine culpa unui terţ pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale derivate dintr-un contract de credit încheiat între reclamantă şi o altă entitate. Astfel, a fost exclusă fapta ilicită invocată din lanţul cauzal al prejudiciului reclamat astfel cum a fost configurat prin cererea introductivă, şi, totodată, s-a subliniat că nu a fost probată legătura de cauzalitate şi că raportul întocmit de administratorul său judiciar nu constituie o probă sub acest aspect.

Aşadar, hotărârea atacată este motivată, în concordanţă cu obiectul învestirii şi circumstanţele cauzei grefate pe o inexistenţă a valorii lipsei de folosinţă, confirmată şi de către recurentă care a cerut în cadrul acestei dispute, bazată pe răspunderea civilă delictuală, determinarea valorii ei prin raportare la suma chiriei practicate anterior.

Pentru considerentele expuse, acest motiv de recurs este înlăturat.

Prevalându-se de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului susţine că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit art. 1.349 şi art. 1.357, raportat la art. 1.352 C. civ., în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor în materia răspunderii civile delictuale.

Aspectele invocate în dezvoltarea acestui motiv de recurs reproduc împrejurările de fapt invocate în susţinerea cererii de chemare în judecată, care au primit o dezlegare din partea instanţelor devolutive, recurenta dezvoltând un raţionament paralel celui pe care s-a întemeiat soluţia din apel.

Concret, invocând uzurparea folosinţei, dublată de refuzul intimatului de a plăti orice sumă de bani pentru ocuparea imobilului, recurenta a susţinut că nu a putut să îşi achite obligaţiile de plată pentru un credit, iar aceste circumstanţe au creat un lanţ cauzal care a dus la incapacitatea sa de a-şi onora datoriile financiare legate de creditul respectiv.

În acest context factual, în care aspectele legate de dreptul de folosinţă, datoriile financiare şi comportamentul părţilor implicate sunt determinante în analiza condiţiilor de atragere a răspunderii civile delictuale, instanţa de apel a subliniat că nu poate stabili cu certitudine capacitatea de plată a recurentei până când valoarea lipsei de folosinţă a imobilului nu va fi determinată.

Totodată, instanţa de apel a mai evidenţiat şi faptul că raportul întocmit de administratorul judiciar al recurentei nu constituie o probă a legăturii de cauzalitate între situaţia pretins generatoare de răspundere delictuală şi prejudiciul reclamat.

Examinarea memoriului de recurs impune concluzia că susţinerile puse în discuţie cu privire la greşita apreciere asupra condiţiilor răspunderii civile delictuale vizează aspecte ce ţin de netemeinicia hotărârii şi de interpretarea probatoriului; astfel, recurenta pune în comparaţie considerentele curţii de apel cu propriile convingeri şi concluzii, reiterând afirmaţiile legate de refuzul pârâtului de a achita orice sumă de bani şi de uzurpare de folosinţă a imobilului, de culpabilitatea intimatului a cărui răspundere nu poate fi înlăturată, susţinându-se în esenţă că acestea evidenţiază fapta ilicită, ce a generat prejudiciul produs recurentei, cât şi legătura de cauzalitate.

De aceea, nici criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedeşte legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar E.. şi prin administrator special F. împotriva deciziei civile nr. 1093/11.06.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2023.