Invalidity of Cassation Appeal for Failure to Demonstrate Substantial Legal Error in Application of Contractual Penalty Clauses and Force Majeure

Şedinţa publică din data de 16 mai 2023

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la Tribunalul Botoşani, secţia a II-a civilă, la data de 24 februarie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A., prin administrator B. a solicitat obligarea pârâtei C. S.R.L., la plata sumei de 720.000 RON reprezentând daune-interese rezultate în urma neexecutării contractului de vânzare-cumpărare nr. x/18.07.2020. Totodată, în temeiul art. 453 din C. proc. civ., reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 5 martie 2021, reclamanta a completat acţiunea cu un nou capăt de cerere, prin care a solicitat rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/18.07.2020 încheiat cu pârâta C. S.R.L.

La data de 28 octombrie 2021, reclamanta a depus note scrise prin care a arătat că îşi restrânge obiectul pretenţiilor în limita cantităţii recunoscute de pârâtă, respectiv în limita a 3.000 kg de porumb, arătând că prin această precizare nu înseamnă că a modificat contractul, întrucât acesta reprezintă voinţa părţilor, iar prin precizările făcute, a achiesat la susţinerile părţii potrivnice privind cantitatea de porumb cu care s-au înţeles iniţial.

2. Prin sentinţa nr. 98 din 7 decembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Botoşani, secţia a II-a civilă, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în sensul că s-a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect vânzarea de către pârâtă a cantităţii de 3.000 tone de porumb din recolta anului 2020.

S-a respins ca nefondată cererea de acordare a daunelor-interese pentru neexecutarea contractului.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 11.105 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru.

3. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel principal reclamanta şi apel incident pârâta.

Prin decizia nr. 239 din 7 octombrie 2022, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a respins ca nefondat apelul incident formulat de pârâta C. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 98 din 7 decembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Botoşani, secţia a II-a civilă.

Totodată, a fost admis apelul declarat de reclamanta A. S.A., prin administrator B., împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, iar în rejudecare a fost admisă cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata daunelor-interese.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 540.000 RON cu titlu de daune-interese.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate ce nu contravin acestei decizii.

De asemenea, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 4.502,50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată din apel.

4. La data de 5 decembrie 2022, pârâta C. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 239 din 7 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate, iar în rejudecare a solicitat respingerea ca nefondat a apelului reclamantei şi admiterea apelului incident, cu consecinţa respingerii cererii de chemare in judecată.

Recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1179 alin. (1) pct. 2 şi 4 şi art. 1270 C. civ. deoarece în mod greşit a constatat validitatea convenţiei părţilor nr. 62/2020, având în vedere că această convenţie nu respectă condiţiile de validitate stabilite de legiuitor, astfel încât clauză penală aflată la art. V nu produce efecte juridice faţă de pârâtă.

De asemenea, s-a mai arătat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute la art. 1530, art. 1531, art. 1533, art. 1538, art. 1516 alin. (1), art. 1547, art. 1548 C. civ.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că remediul daunelor-interese este inaplicabil în cazul neexecutării fortuite a contractului sau forţă majoră, caz în care trebuie îndeplinită şi condiţia existenţei prejudiciului şi a raportului de cauzalitate între prejudiciul ce se cere a fi reparat şi neexecutarea contractului, însă numai dacă prejudiciul este consecinţa directa şi necesară a neexecutării. Sub acest aspect, recurenta a învederat că, din cauza secetei din anul 2020, nu a putut onora obligaţia, fiind astfel incident cazul de forţă majoră.

Recurenta a mai subliniat că, din interpretarea dispoziţiilor art. 1537 C. civ., rezultă că dovada neexecutării obligaţiei nu îl scuteşte pe creditor de proba prejudiciului, cu excepţia cazului în care prin lege sau prin convenţia părţilor se prevede altfel.

Intimata-reclamantă A. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, cu motivarea că cererea de recurs conţine critici de netemeinicie sau simple nemulţumiri ale recurentei prin raportare la judecata din faza procesuală anterioară, acest aspect neputând constitui motiv de casare, în considerarea prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea recursului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, iar prin rezoluţie s-a fixat termen de judecată la 16 mai 2023.

Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., analizând recursul, sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere şi dispoziţiile art. 499 şi art. 483 alin. (3) din acelaşi cod, constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", iar potrivit art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, "sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţa de recurs are obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din acelaşi cod, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

În cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat conţine în mare parte o o reluare a criticilor din calea de atac devolutivă, motivul de casare invocat de reclamantă fiind întemeiat doar formal pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât dezvoltarea acestora nu relevă greşita aplicare a normelor de drept material.

Prin criticile formulate, recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1179 alin. (1) pct. 2 şi 4 şi art. 1270 C. civ., întrucât convenţie încheiată între părţi nu respectă condiţiile de validitate stabilite de legiuitor, astfel încât pretinsa clauză penală aflată la art. V nu produce efecte juridice faţă de pârâtă. Recurenta a mai arătat că a fost în imposibilitatea îndeplinirii obligaţiilor contractuale din cauza secetei din anul 2020, fiind astfel incident cazul de forţă majoră.

Instanţa de prim control judiciar, analizând probatoriul administrat în cauză, a reţinut în considerentele deciziei recurate faptul că, în cauză, contractul încheiat între părţi îndeplineşte condiţiile de validitate, având în vedere că acesta a produs efectele între părţi, concluzie care rezultă şi din atitudinea procesuală a părţilor. În ceea ce priveşte incidenţa forţei majore invocată de pârâtă, instanţa de apel a reţinut că seceta nu poate fi circumscrisă forţei majore deoarece poate fi previzionată de institutele de meteorologie, pârâta având posibilitatea de a lua măsurile necesare evitării sau diminuării consecinţelor negative ale acesteia, fie prin asigurarea recoltei, fie prin realizarea unui sistem de irigaţii.

Totodată, instanţa de apel a mai reţinut că pârâta nu mai poate invoca neexecutarea corespunzătoare a contractului de către societatea cocontractantă, deoarece neexecutarea invocată de parte a fost cauzată de propria culpă constând în omisiunea executării obligaţiei contractuale de livrare a cantităţii de porumb care a făcut obiectul contractului.

În ceea ce priveşte capătul de cerere vizând daunele-interese, instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 1270 alin. (1), (15)16 alin. (1), art. 1530, art. 1538 alin. (1), art. 1547 - 1548 C. civ., concluzionând că pretenţiile deduse judecăţii se fundamentează pe clauza penală prevăzută la art. V din contract, prin care s-au determinat daunele-interese datorate de pârâtă în cazul neexecutării obligaţiei contractuale, respectiv a nelivrării cantităţii de porumb la care s-a obligat.

Recurenta-pârâtă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă susţinerile acesteia nu relevă greşita aplicare a normelor de drept material prin decizia atacată, nefiind dezvoltate critici privind modul concret în care prin decizia recurată au fost încălcate sau aplicate greşit normele de drept material.

Deşi recurenta indică în cuprinsul cererii de recurs dispoziţii de drept material cuprinse în C. civ., respectiv l530, art. 1531, art. 1533, art. 1538, art. 1516 alin. (1), art. 1547, art. 1548, criticile au caracter teoretic şi general şi nu se referă la modul concret în care au fost încălcate sau aplicate greşit aceste dispoziţii legale prin decizia atacată. Prin urmare, se constată că susţinerile recurentei nu constituie critici concrete aduse hotărârii atacate, din perspectiva modalităţii în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat dispoziţiile de drept material incidente la cazul concret dedus judecăţii, întrucât aceste susţineri nu au fost formulate strict prin raportare la argumentele reţinute de instanţa de apel prin decizia recurată.

Astfel, deşi se invocă încălcarea normelor de drept material, recurenta repune în discuţie situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel cu privire la aprecierea cuantumului daunelor-interese solicitate de reclamantă, prin raportare la clauza penală prevăzută la art. V din contract, care vizează neexecutarea obligaţiilor contractuale, constând în livrarea cantităţii de porumb la care pârâta s-a obligat, aceste aspecte tinzând la reaprecierea probelor şi la stabilirea unei alte situaţii de fapt.

A mai susţinut recurenta că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1537 C. civ., referitoare la dovada prejudiciului, însă în dezvoltarea acestor critici, recurenta nu a invocat motive de nelegalitate a deciziei recurate, ci aspecte de fond privind inexistenţa prejudiciului produs reclamantei şi faptul că lipseşte legătura de cauzalitate între pretinsa nelivrare a porumbului şi prejudiciul produs de această conduită.

Prin criticile invocate în susţinerea recursului, se tinde fie la o nouă evaluare a situaţiei de fapt, fie la reinterpretarea probatoriului, care să conducă la respingerea capătului de cerere având ca obiect daune-interese, chestiuni asupra cărora instanţa de apel deja s-a pronunţat şi care nu mai pot fi analizate în această etapă procesuală a recursului, în considerarea specificului acestei căi de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate a hotărârii atacate şi nu de netemeinicie.

În calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept, iar în lipsa dezvoltării unor argumente care să situeze criticile formulate în sfera temeiurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., exercitarea efectivă a controlului de legalitate de către instanţa de recurs nu este posibilă, din cuprinsul susţinerilor recurentei-reclamante neputând fi desprinse elemente relevante, care să permită verificarea legalităţii deciziei recurate.

În alţi termeni, întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar nemulţumirea părţii cu privire la soluţia pronunţată, la modalitatea în care au fost administrate şi analizate probele, precum şi relatarea situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Înalta Curte constată că recurenta nu a indicat în mod efectiv în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ. şi nu au fost identificate nici motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancţiunea nulităţii recursului.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, subliniind că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să anuleze recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 239 din 7 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 mai 2023.