Tenancy termination execution and civil tort liability for continued occupation of commercial property

Şedinţa publică din data de 16 mai 2023

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 04 mai 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei Parohia Sfantul Silvestru la achitarea contravalorii lucrărilor de extindere, consolidare şi modernizare efectuate de reclamantă la imobilul proprietatea pârâtei, în cuantum de 1.460.836 euro, precum şi a sporului de valoare adus acestuia.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 942, art. 1091 şi art. 1073 C. civ. de la 1864.

Pârâta Parohia Sfântul Silvestru a formulat întâmpinare precum şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare in judecată ca neîntemeiată şi obligarea reclamantei la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului începând cu data de 20.04.2014, lipsă de folosinţă estimată la o valoare minimă de 287.685 USD, urmând ca aceasta sa fie stabilită prin expertiza de specialitate.

În situaţia în care, se va constata existenţa unor creanţe reciproce, pârâta solicită să se dispună compensarea sumelor până la concurenţa celei mai mici, conform prevederilor art. 1616 si urm. C. civ.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 205 şi urm. C. proc. civ. şi art. 962, 969, 970 C. civ. de la 1864.

Prin precizarea cererii reconvenţionale, pârâta Parohia Sfântul Silvestru a menţionat că prin primul capăt de cerere a solicitat obligarea reclamantei la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru imobilul din litigiu începând cu data de 20.04.2014 şi până la momentul predării efective.

De asemenea, a solicitat obligarea reclamantei la plata dobânzii legale calculate de la momentul stabilit ca fiind cel de la care se datorează suma de bani ce reprezintă contravaloarea lipsei de folosinţă şi până la data achitării acesteia.

Totodată pârâta a precizat cuantumul contravalorii lipsei de folosinţă în sumă de 645.926 USD, astfel cum rezultă din expertiza tehnică judiciară întocmite în cauză.

2. Prin sentinţa civilă nr. 2692 din 21 decembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au fost respinse obiecţiunile formulate la răspunsul expertului, ca nefondate şi au fost respinse cererea principală precum şi cererea reconvenţională, ca nefondate. Totodată, s-au respins cererile părţilor de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondate.

3. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi precizată.

De asemenea, a declarat apel şi pârâta Parohia Sfântul Silvestru, prin care a solicitat admiterea apelului, rejudecarea cauzei, schimbarea în parte a sentinţei, cu privire la cererea reconvenţională, la cererea de acordare a cheltuielilor de judecata şi la schimbarea unor considerente care stau la baza soluţiei pronunţate privind cererea de chemare în judecată, în sensul admiterii cererii reconvenţionale, obligării reclamantei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în faţa primei instanţe şi în apel, înlăturarea considerentelor atacate şi înlocuirea cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în sentinţa civilă atacată cu privire la cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

Prin decizia civilă nr. 945A din 10 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-au admis apelurile părţilor, a fost schimbată sentinţa civilă, în sensul că a fost admisă în parte acţiunea şi obligată pârâta Parohia Sfântul Silvestru să plătească reclamantei A. suma de 497.429,77 USD, echivalentul a 2.369.904,65 RON la cursul BNR din data de 13.05.2022.

De asemenea, a fost admisă în parte cererea reconvenţională, reclamanta A. fiind obligată să plătească pârâtei Parohia Sfântul Silvestru suma de 2.574.486,26 RON.

S-a dispus compensarea celor două creanţe reciproce până la concurenţa sumei de 204.581,61 RON, la plata căreia a fost obligată reclamanta A. pârâtei Parohia Sfântul Silvestru, şi dobânda legală de la data pronunţării prezentei decizii şi până la data plăţii efective a sumei.

A fost obligată pârâta către reclamantă la plata sumei de 29.554,04 RON reprezentând cheltuieli de judecată aferente cererii principale şi reclamanta la plata către pârâta a sumei de 18.481,55 RON cheltuieli de judecată aferente cererii reconvenţionale. S-a dispus compensarea cheltuielilor de judecată aferente fondului cauzei, urmând ca pârâta să achite reclamantei suma de 11.072,27 RON.

De asemenea, a fost obligată reclamanta la plata în contul Sectorului 2 al Municipiului Bucureşti a sumei de 7.577,34 RON reprezentând cuantumul pentru care s-a acordat reducerea taxei judiciare de timbru.

A fost obligată pârâta către reclamantă la plata sumei de 6.826,01 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel şi reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 20.563,64 RON, reprezentând cheltuieli de judecata efectuate în apel. S-a dispus compensarea cheltuielilor de judecată din apel, urmând ca reclamanta să achite pârâtei suma de 13.737,63 RON.

De asemenea, a fost obligată pârâta la plata în contul oraşului Bragadiru, judeţul Ilfov a sumei de 6.826,01 RON, reprezentând suma pentru care s-a acordat reducerea taxei judiciare de timbru.

4. Împotriva acestei decizii, la 12 august 2022, reclamanta A. a formulat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel în mod greşit a reţinut caracterul executoriu al sentinţei civile nr. 1341 din 20.03.2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pronunţate după intrarea în vigoare a noului C. proc. civ., cu încălcarea normelor tranzitorii prevăzute de art. 5 din Legea nr. 76/2012, respectiv cu încălcarea dispoziţiilor art. 24, art. 27 şi art. 632-633 C. proc. civ.

S-a învederat că sentinţa civilă nr. 1341/20.03.2014, de încetare a contractului, este susceptibilă de a fi pusă în executare după intrarea în vigoare a noului C. proc. civ., executarea silită a acestei hotărâri fiind guvernată de normele noii legi, conform art. 24 din noul C. proc. civ.. Prevederile legii vechi, sub care a început procesul, se aplică doar în privinţa căii de atac, motivelor şi termenelor, acestea fiind limitele aplicării, iar în privinţa caracterului executoriu al hotărârii, acesta se determină conform legii noi având în vedere dispoziţiile art. 24 din noul C. proc. civ.

Totodată, recurenta a arătat că normele tranzitorii ale art. 5 din Legea nr. 76/2012 prevăd că determinarea caracterului de titlu executoriu al unei hotărâri se face potrivit normelor legii noi, iar conform dispoziţiilor legii noi, respectiv ale art. 632-633 C. proc. civ., sentinţa civilă nr. 1341/20.03.2014, pronunţată în primă instanţă, nu era un titlu executoriu.

Prin urmare, s-a învederat că instanţa de apel a stabilit, în mod eronat, caracterul executoriu al acestei sentinţe, reţinând în mod greşit aplicabilitatea art. 7208 din vechiul C. proc. civ.

Astfel, recurenta susţine că s-au încălcat norme procedurale imperative, a căror nerespectare atrage aplicarea sancţiunii nulităţii conform art. 174 - 176 pct. 6 C. proc. civ.. Totodată, pentru determinarea caracterului executoriu al unei hotărâri judecătoreşti, este incidentă ipoteza cerinţelor legale extrinseci actului de procedură astfel încât operează o nulitate necondiţionată potrivit art. 176 pct. 6 C. proc. civ., vătămarea procesuală produsă reclamantei prin încălcarea acestor norme legale este evidentă întrucât instanţa de apel a considerat executorie o hotărâre care, conform normelor procedurale ale legii noi, nu avea acest caracter, imputând astfel reclamantei o lipsă de folosinţă de la un moment la care hotărârea judecătorească de încetare a contractului nici nu era executorie.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta arată că, instanţa de apel, deşi, reţine în soluţionarea cererii reconvenţionale că este incidentă răspunderea civilă delictuală nu a motivat întrunirea condiţiilor specifice acestui tip de răspundere.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în soluţionarea cererii reconvenţionale.

Astfel, recurenta arată că nu există o faptă ilicită în sarcina reclamantei întrucât de la data la care decizia a devenit executorie s-a conformat dispoziţiilor instanţei şi nu se poate reţine vinovăţia pentru folosirea imobilului deoarece pârâta a permis utilizarea acestuia.

Potrivit recurentei, instanţa de apel nu a avut în vedere dispoziţiile art. 1358 şi 1371 alin. (1) C. civ. privind criteriile de apreciere a vinovăţiei.

De asemenea, recurenta susţine că nu a fost cauzat vreun prejudiciu pârâtei, întrucât aceasta a acceptat folosinţa imobilului de către reclamantă în schimbul chiriei.

5. Prin întâmpinarea înregistrată la 11.10.2022, intimata Parohia Sfântul Silvestru a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică. Intimata a precizat că recurenta a formulat şi critici omisso medio, raportat la dispoziţiile art. 1371 C. civ.

6. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 ianuarie 2023, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 4 aprilie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la data de 16 mai 2023.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esenţială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. şi constând în realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare expres şi limitativ reglementate prin pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma obiectul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurentă cu privire la situaţia de fapt stabilită în urma analizei probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

Recurenta-reclamantă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., dispoziţii legale potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, ori atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv dacă a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

O primă critică invocată de recurentă întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se referă la faptul că instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut caracterul executoriu al sentinţei civile nr. 1341 din 20.03.2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pronunţate după intrarea în vigoare a noului C. proc. civ., cu încălcarea normelor tranzitorii prevăzute de art. 5 din Legea nr. 76/2012, respectiv a dispoziţiilor art. 24, art. 27 şi art. 632-633 C. proc. civ.

Conform recurentei, vătămarea procesuală ce i-a fost produsă prin încălcarea acestor dispoziţii legale privitoare la determinarea caracterului executoriu este evidentă întrucât instanţa de apel a considerat executorie o hotărâre, conform normelor procedurale ale legii noi, nu avea acest caracter, imputând astfel reclamantei o lipsă de folosinţă de la un moment la care hotărârea judecătorească de încetare a contractului nu era executorie.

Analizând decizia recurată, se constată că instanţa de apel a reţinut că procesele şi cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a C. civ. se soluţionează de către instanţele legal învestite, în conformitate cu dispoziţiile legale, materiale şi procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite.

Totodată, instanţa de apel a subliniat că prevederile C. proc. civ. aflat în vigoare la momentul demarării procesului civil sunt aplicabile inclusiv procedurii de executare, având în vedere că aceasta reprezintă parte a procesului civil.

Conform art. 3 din Legea nr. 76/2012 dispoziţiile C. proc. civ. se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare.

Art. 5 din Legea nr. 76/2012 prevede că dispoziţiile C. proc. civ. referitoare la titlurile executorii se aplică şi hotărârilor judecătoreşti sau altor înscrisuri pronunţate ori, după caz, întocmite înainte de intrarea în vigoare a C. proc. civ., care pot fi puse în executare chiar dacă nu au fost învestite cu formula executorie.

De asemenea, conform art. 7208 din vechiul C. proc. civ., hotărârile date în primă instanţa privind procesele şi cererile în materie comercială sunt executorii. Exercitarea apelului nu suspendă de drept executarea. Iar, art. 448 alin. (1) pct. 10 din noul C. proc. civ. prevede că hotărârile primei instanţei sunt executorii de drept în orice alte cazuri în care legea prevede că hotărârea este executorie.

Instanţa de apel a mai reţinut că art. 5 din Legea nr. 76/2012 nu înlătură caracterul executoriu al hotărârii, respectiv al sentinţei civile nr. 1341/20.03.2014 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, acesta fiind determinat conform art. 448 alin. (1) pct. 10 din noul C. proc. civ. raportat la art. 7208 din vechiul C. proc. civ., aplicabil în dosarul nr. x/2012.

În legătură cu această critică, Înalta Curte subliniază că dispoziţiile legale anterior menţionate au fost greşit aplicate prin hotărârea recurată, deoarece, deşi, art. 3 din Legea nr. 76/2012 prevede că prevederile C. proc. civ. se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea în vigoare a acestuia, art. 5 din acelaşi act normativ, statuează că dispoziţiile C. proc. civ. privitoare la titlurile executorii se aplică şi hotărârilor judecătoreşti pronunţate înainte de intrarea în vigoare a acestuia.

În consecinţă este eronat raţionamentul instanţei de apel cu privire la interpretarea şi aplicarea normelor legale referitoare la caracterul executoriu al unei hotărâri judecătoreşti pronunţate într-un dosar început sub imperiul vechiul C. civ. şi vechiul C. proc. civ., deoarece sentinţa civilă nr. 1341/20.03.2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă nu îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 632 coroborat cu art. 633 C. proc. civ.

Cu toate acestea, deşi în principiu corectă susţinerea recurentei, Înalta Curte notează că reclamanta a continuat să ocupe imobilul şi după dispunerea rezilierii, până la soluţionarea definitivă a litigiului având ca obiect plata despăgubirilor, echivalent al chiriei, astfel încât considerentul instanţei de apel cu privire la caracterul executoriu al sentinţei nr. 1341/20.03.2014 nu produce consecinţe juridice, din această perspectivă.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei, în cauză nu s-a produs o vătămare care să conducă la nulitatea hotărârii, în sensul reluării procesului, având în vedere că nu a fost pusă în executare partea din hotărâre referitoare la evacuarea reclamantei din imobilul ce formează obiectul litigiului, iar stabilirea contravalorii despăgubirilor şi a perioadei de timp pentru care sunt datorate au fost determinate în urma analizării probei analizate în cauză şi nu prin raportare la caracterul executoriu al hotărârii judecătoreşti menţionate.

În egală măsură, se constată că, în ceea ce priveşte casarea unei hotărâri pentru motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aceasta se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a cărei hotărâre se ataca, în timpul judecaţii, a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei-reclamante cu privire la interpretarea normelor legale referitoare la executarea unei hotărâri judecătoreşti, având în vedere că prevederile art. 24 din noul C. proc. civ. nu sunt aplicabile sentinţei civile nr. 1341/2014.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta arată că instanţa de apel, deşi reţine în soluţionarea cererii reconvenţionale că este incidentă răspunderea civilă delictuală, nu a motivat sub niciun aspect întrunirea condiţiilor specifice răspunderii civile delictuale.

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Verificând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că analiza instanţei de apel este coerentă, fiind expuse cu acurateţe juridică considerentele în raport cu care a fost soluţionată calea de atac.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei de apel şi care au condus la soluţia pronunţată, se va reţine că instanţa de apel a expus raţionamentul juridic care a stat la baza soluţiei pronunţate cu privire la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Chiar dacă instanţa de apel nu a efectuat o analiză structurată a condiţiilor specifice răspunderii civile delictuale, din considerentele hotărârii recurate rezultă care au fost criteriile de apreciere a culpei sau fapta cauzatoare de prejudiciu.

Se constată, aşadar, că în cauză, instanţa de apel a respectat exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport şi cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată de instanţă, astfel că nu se poate susţine cu temei că este incident acest motiv de casare.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în soluţionarea cererii reconvenţionale.

Astfel, recurenta arată că nu există o faptă ilicită ce poate fi imputată reclamantei şi nu se poate reţine vinovăţia acesteia pentru folosirea imobilului deoarece pârâta a permis utilizarea acestuia, iar de la data la care decizia a devenit executorie reclamanta s-a conformat dispoziţiilor instanţei.

Potrivit recurentei, instanţa de apel nu a avut în vedere dispoziţiile art. 1358 şi 1371 alin. (1) C. civ. privind criteriile de stabilire a vinovăţiei.

De asemenea, recurenta susţine că nu a fost cauzat vreun prejudiciu pârâtei, întrucât aceasta a acceptat folosinţa imobilului de către reclamantă în schimbul chiriei.

Înalta Curte constată că această critică a recurentei-reclamante referitoare la neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în soluţionarea cererii reconvenţionale, reprezintă critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate, recurenta-reclamantă făcând trimitere la modul de interpretare a mijloacele de probă administrate în cauză, respectiv a înscrisurilor pe a căror analiză s-a fundamentat decizia recurată.

Instanţa supremă, reţine că prin expunerea acestor critici, recurenta-reclamantă tinde la cenzurarea interpretării date de instanţa de apel mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Astfel, deşi recurenta invocă dispoziţiile art. 1358 şi 1371 alin. (1) C. civ., aceasta nu demonstrează în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele instanţei în fundamentarea acesteia.

Înalta Curte, reaminteşte că stabilirea situaţiei de fapt şi verificarea modului de interpretare a probelor situează analiza criticilor în sfera controlului de netemeinicie şi nu în aceea a controlului de nelegalitate prin indicarea normelor de drept material încălcate sau aplicate greşit, potrivit motivului de casare invocat, cu consecinţa că examinarea deciziei din perspectiva acestei critici este exclusă în calea de atac a recursului, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cu privire la apărarea, intimatei-pârâte care a susţinut că motivele de recurs referitoare la prevederile art. 1371 alin. (1) C. civ. au fost invocate omisso medio de către recurentă, Înalta Curte notează că prin decizia recurată s-a soluţionat fondul cauzei ca urmare a admiterii apelurilor, astfel încât nu puteau fi formulate apărări faţă de conţinutul argumentelor evocate la fond. În concret, reclamanta nu putea invoca în apel prevederile art. 1371 C. civ., având în vedere că soluţia pronunţată în primă instanţă asupra cererii reconvenţionale îi era favorabilă. Prin urmare, criticile reclamantei nu au fost invocate omisso medio, având în vedere că dispoziţiile art. 1371 C. civ. au fost analizate în apel, soluţia instanţei fiind în sensul admiterii apelurilor.

În consecinţă, pentru considerentele care preced, reţinând că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 945 A din 10 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Referitor la cererea intimatei-pârâte Parohia Sfântul Silvestru privind obligarea recurentei-reclamante A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că în conformitate cu dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din acelaşi cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile şi în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocaţial, respectiv factura nr. x din 24 octombrie 2022, precum şi extrasul de cont aferent, aflate la dosarul de recurs.

Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante în promovarea recursului şi în raport cu solicitarea intimatei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată, aferente procesului, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării recurentei-reclamante la plata sumei de 11.692,94 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 945 A din 10 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă să achite intimatei-pârâte Parohia Sfântul Silvestru suma de 11.692,94 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 mai 2023.