Res judicata of contractual liability ruling precluding subsequent tort claim for property deprivation based on differing legal bases and market value calculation

Şedinţa publică din data de 16 mai 2023

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

1. Prin sentinţa civilă nr. 6202/2015 din 10 noiembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a luat act de renunţarea la judecata cererii formulate de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D.. A fost obligată reclamanta A. S.R.L. să plătească pârâtului C. suma de 10.000 RON. Au fost solicitate şi cheltuieli de judecată.

A fost disjunsă judecata cererii reconvenţionale formulate de B., C. şi D. în contradictoriu cu A. S.R.L., Primăria Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti prin Primar.

Prin urmare, s-a dispus formarea unui nou dosar, care a fost înregistrat sub nr. x/2015, cu termen de judecată la 19.01.2015.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 11 noiembrie 2015, sub nr. x/2015, prin disjungerea cererii reconvenţionale formulate în dosarul nr. x/2015, reclamanţii B., D. şi C., în contradictoriu cu pârâţii A. S.R.L., Primăria Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti prin Primar, au solicitat instanţei să dispună obligarea acestora în solidar, la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului în suprafaţă de 700 m.p. situat în Bucureşti, str. x, (fosta str. x), contravaloare care urmează să fie stabilită printr-o expertiză judiciară, calculată la valoarea de piaţă a imobilului, de la 27 octombrie 2010, data la care sentinţa civilă nr. 944/2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă a rămas irevocabilă şi, în continuare, până la data la care a intervenit contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.05.2015 de S.P.N. "E."; precum şi obligarea pârâţilor A. S.R.L., Primăria Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti prin Primar, la plata cheltuielilor de judecata ocazionate cu prezentul proces.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 C. civ. şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pârâta Primăria Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti a formulat cerere de chemare în garanţie a Administraţiei Pieţelor Sector 1 Bucureşti, solicitând ca, în măsura în care instanţa va admite acţiunea reclamanţilor, să fie obligată chemata în garanţie la plata către aceştia a sumelor ce vor fi stabilite cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului din litigiu.

În drept, au fost invocate prevederile art. 72 şi urm. C. proc. civ.

2. Prin sentinţa civilă nr. 2220/2016 din 12 aprilie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins acţiunea reclamanţilor B., D. şi C..

3. Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la 5 iulie 2016, care prin decizia civilă nr. 1927/A din 22 noiembrie 2016, a admis apelul formulat împotriva sentinţei pe care a anulat-o, şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 6 ianuarie 2017, sub acelaşi nr. de dosar x/2015

4. Prin sentinţa civilă nr. 2169/2018 din 5 iulie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primar General şi s-a respins cererea formulată în contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost admisă cererea formulată de reclamanţii B., C., D., în contradictoriu cu pârâţii A. S.R.L. şi Primăria Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti şi s-a dispus obligarea pârâtelor A. S.R.L. şi Primăria Sector 1 al Municipiului Bucureşti la plata către reclamanţi a sumei de 171.036 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului anterior identificat.

Au fost respinse celelalte excepţii invocate în cauză, ca neîntemeiate.

S-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Municipiul Bucureşti, ca rămasă fără obiect.

S-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Primăria Sector 1 al Municipiului Bucureşti, ca neîntemeiată.

S-a dispus obligarea pârâtelor A. S.R.L. şi Primăria Sector 1 al Municipiului Bucureşti la plata sumei de 22.090,66 RON, către reclamanţi cu titlu de cheltuieli de judecată.

5. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâtele A. S.R.L. şi Primăria Sectorului 1 Bucureşti.

Prin decizia civilă nr. 501A/2019 din 20 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admis apelul pârâtelor, fiind schimbată în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a fost respinsă cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtele Primăria Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti şi A. S.R.L., ca neîntemeiată.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a fost respinsă cererea intimaţilor-reclamanţi B., D. şi C. privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată.

6. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii C. şi D., solicitând în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Prin decizia nr. 2396 din 24 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamanţii B., C. şi D. împotriva deciziei civile nr. 501A/2019 din 20 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În considerentele acestei decizii, instanţa de recurs a reţinut că nu rezultă cu claritate, în absenţa indicării unui temei de drept, în privinţa pârâtei Primăria Sectorului 1 Bucureşti, dacă acţiunea a fost respinsă pentru neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale sau pentru raportarea la un criteriu greşit în stabilirea modalităţii de evaluare a sumei solicitate cu titlu de contravaloare a folosinţei terenului din litigiu.

În egală măsură, în privinţa pârâtei A. S.R.L., instanţa de apel a reţinut inexistenţa obligaţiei de despăgubire, cu motivarea că aceasta a deţinut terenul în baza contractului de asociere încheiat cu Primăria Sectorului 1 Bucureşti, cărei i-a achitat contravaloarea folosinţei, astfel încât, instanţa de casare a constatat că nu se poate reţine o faptă ilicită sau o culpă în cauzarea prejudiciului invocat de reclamanţi, fără a fi dezvoltat şi raţionamentul pentru care este exclusă răspunderea civilă delictuală faţă de reclamanţi.

În concluzie, instanţa supremă a găsit fondată critica recurenţilor în sensul că, deşi prin decizia recurată, instanţa de apel arată că reclamanţii au dreptul de a se bucura de toate atributele dreptului de proprietate în conformitate cu dispoziţiile art. 550 C. civ., precizând şi posibilitatea restituirii fructelor produse de bun, în funcţie de buna sau reau-credinţă a posesorului, acţiunea a fost respinsă în baza unor argumente neclare sau contradictorii, care exclud şi posibilitatea verificării motivului de recurs constând în încălcarea autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigiile anterioare dintre părţi privind modalitatea de calcul a despăgubirilor solicitate.

7. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2018*.

Prin decizia civilă nr. 1657/2021 din 25 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis apelul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2169/2018 din 5 iulie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul respingerii ca neîntemeiate a cererii formulate de reclamanţii B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reclamanţilor de obligare a pârâtei A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii din sentinţa apelată.

S-a respins ca nefondat apelul formulat de pârâta Primăria Sectorului 1 Bucureşti, prin Primar împotriva aceleiaşi sentinţe.

Au fost obligaţii intimaţii-reclamanţi, în solidar, la plata către apelanta-pârâtă A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.263 RON, efectuate în apel.

A fost obligată apelanta-pârâtă Primăria Sectorului 1 Bucureşti la plata către intimatul-reclamant C. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 13.596,6 RON, efectuate în apel şi în recurs.

8. Împotriva deciziei civile nr. 1657/2021 din 25 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pârâta Primăria Sectorului 1 a Municipiului Bucureşti, prin Primar a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în parte a deciziei recurate, respectiv în ceea ce priveşte soluţia de respingere a apelului pârâtei şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, cu consecinţa trimiterii cauzei la instanţa de apel pentru rejudecarea apelului pârâtei.

S-a formulat şi cerere de repunere în termenul de declarare a recursului, solicitându-se admiterea acesteia. În motivarea cererii de repunere pe rol, s-a arătat că instanţa de apel a efectuat, în mod greşit, comunicarea hotărârii recurate la o altă adresă decât sediul pârâtei.

Cu privire la recursul formulat, recurenta a susţinut că hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 430 alin. (1) şi (2), art. 431 alin. (2), art. 453, art. 500 alin. (1), art. 501 alin. (3) C. proc. civ. si ale art. 1357 C. civ., în cauză fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a invocat motivarea contradictorie şi străină de natura cauzei, prin raportare la dispoziţiile deciziei de casare şi de ceea ce se impunea a fi analizat în cauză, respectiv s-a invocat încălcarea prevederilor art. 500 alin. (1) C. proc. civ., cu privire la efectele casării, precum şi a dispoziţiilor art. 501 alin. (3) C. proc. civ., privind rejudecarea în limitele casării, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 si 6 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a arătat că instanţei de apel nu i s-a limitat analiza, prin decizia de casare, la condiţiile răspunderii civile delictuale, aceasta fiind în continuare ţinută să verifice şi dacă acest tip de răspundere ar mai putea fi incident în cauză prin raportare la puterea de lucru judecat a deciziei nr. 1283R/14.12.2015 pronunţată în dosarul nr. x/2012, care a tranşat acest aspect. Această chestiune nu a mai fost analizată de către instanţa de apel, care a interpretat, în mod nelegal şi nefondat faptul că acest aspect ar fi fost stabilit prin decizia de casare.

Recurenta-pârâtă a invocat şi încălcarea puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 1283R/14.12.2015 pronunţată în dosarul nr. x/2012 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, în ceea ce priveşte stabilirea răspunderii civile contractuale ca fiind singura cauză posibilă a unei acţiuni a reclamanţilor pentru obţinerea despăgubirilor, prin raportare la efectele subrogaţiei în temeiul art. 14 din Legea nr. 10/2001, respectiv încălcarea dispoziţiilor art. 431 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., precum şi încălcarea dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 10/2001, care deşi sunt invocate, nu le-au fost respectate efectele, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 si pct. 8 C. proc. civ.

Conform recurentei, analiza efectuată de instanţa de apel, ca urmare a interpretării eronate a deciziei de casare şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 500 alin. (1) şi art. 501 alin. (3) C. proc. civ., a condus la încălcarea în cauză a principiului puterii de lucru judecat.

În cadrul dosarului nr. x/2012 s-a stabilit cu putere de lucru judecat între părţi chestiunea tipului de răspundere aplicabil în raporturile reclamanţilor cu pârâţii, Primăria Sectorului 1 a Municipiului Bucureşti, prin Primar şi S.C. A. S.R.L.

Recurenta-pârâta a subliniat că prin decizia recurată au fost încălcate dispoziţiile art. 431 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 430 alin. (1) si 2 C. proc. civ., respectiv a fost încălcată prezumţia absolută a puterii de lucru judecat a chestiunii dezlegate irevocabil anterior, prin decizia nr. 1283R/14.12.2015 pronunţata în dosarul nr. x/2012 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, cu privire la stabilirea tipului de răspundere care poate fi invocat de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii, iar, în subsidiar, şi dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 10/2001, care, deşi sunt invocate, au fost ignorate de către instanţa de apel.

O altă critică invocată de recurentă se referă la faptul că hotărârea recurată este nelegală şi sub aspectul reţinerii îndeplinirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale, respectiv a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 1357 C. civ., fiind dată nu numai cu încălcarea acestor dispoziţii legale, ci şi a celor de la art. 435 C. proc. civ., context în care s-a considerat că sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 si 8 C. proc. civ.

Totodată, s-a învederat că decizia recurată conţine motive străine de hotărârile la care s-a raportat instanţa de apel în soluţionarea litigiului, fiind astfel incidente prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta a precizat că nu se poate reţine o culpă a sa la data de 27.10.2010, constând în încălcarea vreunui drept al reclamanţilor, în condiţiile în care la data respectivă recurenta nu mai avea calitate procesuală în cauza în care s-a pronunţat soluţia la care s-a raportat instanţa de fond.

Cu atât mai puţin, s-ar putea reţine reaua-credinţă a recurentei-pârâte deoarece, în cauză nu s-a făcut dovada că la acea dată recurenta cunoştea hotărârea irevocabilă din dosarul nr. x/2008.

9. La 4 octombrie 2022, intimaţii-reclamanţi B., C. şi D. au depus la dosar întâmpinare, prin care au invocat excepţia netimbrării cererii de recurs, întrucât raportat la faptul că obiectul cererii de chemare în judecată nu este o pretenţie bănească ce constituie un venit public, pentru a fi incidente prevederile art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013.

Intimaţii-reclamanţi au invocat şi nerespectarea prevederilor art. 186 din C. proc. civ., solicitând respingerea cererii de repunere în termen, cu consecinţa admiterii excepţiei tardivităţii cererii de recurs, iar pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

S-a mai susţinut că toate criticile din cuprinsul motivelor de casare privind încălcarea de către instanţa de apel a puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 1283/14.12.2015 pronunţate de către Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2012, precum şi privind reţinerea greşită a culpei recurentului-pârât începând cu data de 27.10.2010 nu au fost invocate prin cererea de apel formulată împotriva sentinţei civile nr. 2169/05.07.2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, contrar tezei a doua a dispoziţiilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., şi prin urmare, motivele de recurs evocate anterior invocate omisso medio.

10. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 ianuarie 2023, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Recurenta-pârâtă şi intimaţii-reclamanţi au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 4 aprilie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins excepţiile netimbrării şi tardivităţii recursului, pentru considerentele menţionate în cuprinsul acesteia, a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la data de 16 mai 2023.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esenţială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. şi constă în realizarea unui control judiciar limitat la criticile de nelegalitate ale deciziei atacate, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare expres şi limitativ reglementate prin pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma obiectul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurentă cu privire la situaţia de fapt stabilită în urma analizei probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

Recurenta-pârâtă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., dispoziţii legale potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, ori atunci când ea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv dacă a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

O primă critică invocată de recurentă vizează încălcarea dispoziţiilor art. 500 alin. (1) C. proc. civ., referitoare la efectele casării, precum şi a prevederilor art. 501 alin. (3) C. proc. civ., privind rejudecarea în limitele casării, fiind invocate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Astfel, recurenta-pârâtă a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a considerat că problema tipului de răspundere aplicabil în cauză ar fi fost stabilită prin decizia de casare nr. 2396/24.11.2020, ca fiind răspundere delictuală. Recurenta susţine că prin decizia de casare, instanţa de recurs nu a stabilit tipul de răspundere, ci a reţinut că instanţa de apel, prin decizia anterioară, deşi nu a înlăturat o atare răspundere, nu a analizat condiţiile acesteia.

Totodată, s-a susţinut că instanţei de apel nu i s-a limitat examinarea la condiţiile răspunderii civile delictuale, aceasta fiind în continuare obligată să analizeze şi dacă acest tip de răspundere ar mai putea fi incident prin raportare la puterea de lucru judecat a deciziei nr. 1283R/14.12.2015, care a tranşat acest aspect, chestiune pe care instanţa de apel nu a examinat-o, interpretând în mod nelegal că acest aspect ar fi fost stabilit prin decizia de casare.

În legătură cu această critică de nelegalitate se reţine că, prin decizia nr. 2396 din 24 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamanţii B., C. şi D. împotriva deciziei civile nr. 501A/2019 din 20 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe, reţinându-se că acţiunea a fost respinsă în baza unor argumente neclare sau contradictorii, care exclud posibilitatea verificării motivului de recurs constând în încălcarea autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigiile anterioare dintre părţi privind modalitatea de calcul a despăgubirilor solicitate.

Prin decizia de casare s-a mai reţinut că nu rezultă cu claritate, în absenţa indicării unui temei de drept, în privinţa pârâtei Primăria Sectorului 1 Bucureşti, dacă acţiunea a fost respinsă pentru neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale sau pentru raportarea la un criteriu greşit în stabilirea modalităţii de evaluare a sumei solicitate cu titlu de contravaloare a folosinţei terenului din litigiu.

În egală măsură, în privinţa pârâtei A. S.R.L., instanţa de apel a reţinut inexistenţa obligaţiei de despăgubire, cu motivarea că aceasta a deţinut terenul în baza contractului de asociere încheiat cu Primăria Sectorului 1 Bucureşti, căreia i-a achitat contravaloarea folosinţei, astfel încât, instanţa de casare a constatat că nu se poate reţine o faptă ilicită sau o culpă în cauzarea prejudiciului invocat de reclamanţi, fără a fi dezvoltat şi raţionamentul pentru care este exclusă răspunderea civilă delictuală faţă de reclamanţi.

În rejudecare, instanţa de apel, în preambulul motivării, reţine că, în cauză, se impune numai analizarea fondului cererii de chemare în judecată, în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale, astfel cum s-a stabilit prin decizia de casare. Deşi inexactă, precizarea instanţei de apel nu semnifică încălcarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., deoarece prin decizia recurată s-a analizat cauza, arătând motivele pentru care este posibilă doar răspunderea civilă delictuală. În cadrul considerentelor, instanţa de apel expune propriul raţionament cu privire la îndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale în ceea ce o priveşte pe pârâta Primăria Sectorului 1 Bucureşti pentru repararea prejudiciului produs în perioada 27.10.2010-5.05.2015, prin lipsirea intimaţilor-reclamanţi de atributele folosinţei şi culegerii fructelor dreptului de proprietate deţinut asupra terenului în suprafaţă de 700 m.p.

În egală măsură, se constată că tipul de răspundere civilă ce trebuie analizată în cauză a fost stabilit prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii solicitând obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor prin raportare la valoarea de piaţă a imobilului, iar nu prin raportare la cota parte cuvenită din contractul de asociere în participaţiune.

Instanţa de recurs a casat decizia anterioară pronunţată în apel reţinând că, deşi prin această hotărâre, instanţa de apel arată că reclamanţii au dreptul de a se bucura de toate atributele dreptului de proprietate în conformitate cu dispoziţiile art. 550 C. civ., precizând şi posibilitatea restituirii fructelor produse de bun, în funcţie de buna sau reaua-credinţă a posesorului, acţiunea a fost respinsă în baza unor argumente neclare sau contradictorii, care exclud posibilitatea verificării motivului de recurs constând în încălcarea autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigiile anterioare dintre părţi privind modalitatea de calcul a despăgubirilor solicitate.

În rejudecare, instanţa de apel a analizat toate elementele răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, vinovăţia.

Prin urmare, în cauză nu au fost încălcate prevederile art. 501 C. proc. civ., deoarece în rejudecare, instanţa de apel a efectuat propria analiză, în limitele şi în funcţie de reperele stabilite de instanţa de recurs.

Art. 501 alin. (3) C. proc. civ. prevede că "după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată". În raport cu aceste dispoziţii legale, rezultă că în cauză instanţa de apel nu a încălcat limitele casării, ci, dimpotrivă, s-a conformat îndrumărilor obligatorii şi dezlegărilor în drept ale instanţei de recurs.

În consecinţă, motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. va fi respins ca nefondat.

O altă critică invocată de recurenta-pârâtă se referă la încălcarea dispoziţiilor art. 431 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., respectiv încălcarea puterii de lucru judecat a chestiunii tranşate irevocabil anterior, prin decizia nr. 1283R/14.12.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2012, cu privire la stabilirea tipului de răspundere care poate fi invocat de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâţii, iar în subsidiar, şi dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 10/2001, care deşi sunt invocate, nu au fost examinate de către instanţa de apel.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a mai susţinut că acţiunea ce a format obiectul dosarului nr. x/2012 a fost respinsă având în vedere întemeierea greşită de către reclamanţi pe răspunderea civilă delictuală, în loc de răspunderea contractuală, singura reţinută ca fiind posibil incidentă în raporturile reclamanţilor cu pârâţii, ca efect al subrogaţiei de drept al reclamanţilor în drepturile persoanei deţinătoare din contractul de asociere în participaţiune, potrivit art. 14 din Legea nr. 10/2001. În consecinţă, s-a subliniat că, în cauză, nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală, având în vedere că problema de drept vizând tipul de răspundere care poate fi invocată de reclamanţi a fost tranşată definitiv în litigiul precedent.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut că toate demersurile efectuate de către intimaţii-reclamanţi, inclusiv acţiunea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2012, au avut drept scop valorificarea tuturor atributelor dreptului de proprietate recunoscut prin sentinţa civilă nr. 944 din data de 24.06.2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. x/2008.

Cererea înregistrată în dosarul nr. x/2012 a fost respinsă prin raportare la prevederile art. 14 din Legea nr. 10/2001, fără a se analiza faptele ilicite deduse judecăţii în prezenta cauză şi fără a se stabili inexistenţa dreptului reclamanţilor de a obţine repararea prejudiciului produs prin încălcarea dreptului lor de proprietate de către instituţia publică locală.

Totodată, instanţa de apel reţine că: chestiunea admisibilităţii acţiunii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală faţă de posibilitatea atragerii răspunderii civile contractuale a pârâtelor ca urmare a subrogării reclamanţilor în contractul de asociere nu face obiectul judecăţii în prezenta cale de atac, având în vedere că soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei inadmisibilităţii nu a fost atacată de apelanta-pârâtă Primăria Sectorului 1 Bucureşti.

În cadrul dosarului nr. x/2012, soluţionat irevocabil prin decizia civilă nr. 1283R din 14 decembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a reţinut că obiectul acţiunii l-a constituit obligarea pârâtelor Primăria Sectorului 1 Bucureşti şi A. S.R.L. la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului reprezentând cota parte din plata lunară a asocierii celor două pârâte, stabilită în contractul de asociere nr. x/21.07.1999 şi la ridicarea construcţiilor de pe teren. În litigiul pendinte, obiectul îl reprezintă obligarea pârâţilor la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului, calculată la valoarea de piaţă a acestuia.

În considerentele deciziei civile nr. 1283R/14.12.2015, instanţa a reţinut că, deşi numiţii B., D. şi C. au formulat o notificare, manifestându-şi dorinţa de a se subroga în drepturile şi obligaţiile prevăzute în contractul de asociere în participaţiune, ce reveneau Primăriei Sectorului 1 Bucureşti, subrogarea la care face referire art. 14 din Legea nr. 10/2001 a intervenit de drept.

Totodată, s-a constatat că reclamanţii nu şi-au precizat ori modificat acţiunea aşa cum ar fi trebuit pentru a solicita obligarea pârâţilor pe tărâm contractual. Reclamanţii au invocat răspunderea civilă delictuală, însă, în cauză, nu există acest tip ce răspundere, ci răspunderea contractuală.

Prin urmare, având în vedere că reclamanţii nu şi-au schimbat temeiul juridic al acţiunii, instanţa nu a putut să analizeze condiţiile răspunderii civile contractuale. Dacă s-ar proceda astfel şi s-ar analiza elementele răspunderii civile contractuale, fără a fi sesizaţi în acest sens, s-ar încălca principiul disponibilităţii părţii.

Având în vedere considerentele reţinute de către instanţele de judecată în litigiul pendinte şi în dosarul nr. x/2012, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei-pârâte sub aspectul încălcării puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 1283R din 14 decembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în ceea ce priveşte stabilirea răspunderii civile contractuale ca fiind singura cauză posibilă a unei acţiuni a reclamanţilor pentru obţinerea despăgubirilor.

Astfel, se constată că, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că prin decizia civilă nr. 1283R/2015 nu s-a stabilit inexistenţa dreptului reclamanţilor de a obţine repararea prejudiciului produs prin încălcarea dreptului lor de proprietate de către recurenta-pârâtă.

Totodată, se constată că, deşi recurenta-pârâtă face trimitere la prevederile art. 14 din Legea nr. 10/2001, aceasta nu prezintă un raţionament concret cu privire la motivul pentru care raporturile juridice existente între părţi ar fi de natură contractuală.

În litigiul pendinte, având ca obiect plata de despăgubiri băneşti pentru lipsa de folosinţă a terenului, calculată prin raportare la valoarea de piaţă a acestuia, în temeiul răspunderii civile delictuale, nu se poate opune autoritatea de lucru judecat a considerentelor deciziei civile menţionate, având în vedere obiectul şi considerentele reţinute de instanţă în cadrul acelui dosar.

Sub acest aspect, Înalta Curte arată că autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări: prima corespunde unui efect negativ, de natură să oprească o a doua judecată şi presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză; cea de-a doua operează când efectul hotărârii se manifestă pozitiv şi relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă. În acest caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior şi, în cazul efectului pozitiv, instanţa nu mai trebuie să identifice cele trei elemente comune, ci doar dezlegarea dată unei situaţii juridice.

Prin urmare, critica ce vizează încălcarea puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 1283R pronunţate în dosarul nr. x/2012, în ceea ce priveşte stabilirea răspunderii civile este nefondată şi va fi înlăturată, ca atare.

Subsumat motivului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că decizia recurată cuprinde motive străine de cele statuate în dosarul nr. x/2008, la ale cărei soluţii s-a raportat, astfel încât hotărârea este nemotivată în ceea ce priveşte stabilirea culpei recurentei-pârâte începând cu data de 27 octombrie 2010 sau motivată pe aspecte străine de chestiunea pe care a tranşat-o.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte reţine faptul că ipoteza referitoare la motivarea pe aspecte străine de natura cauzei nu se regăseşte în cuprinsul deciziei recurate, care respectă exigenţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. fiind dezvoltate argumentele care au determinat adoptarea soluţiei pronunţate, motiv pentru care va înlătura această critică adusă de recurenta-pârâtă prin recursul formulat.

Cu privire la argumentele expuse în susţinerea motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat încălcarea prevederilor art. 1357 C. civ., prin raportare la faptul că instanţa de apel în mod greşit ar fi stabilit culpa recurentei-pârâte începând cu data de 27 octombrie 2010, respectiv începând cu data rămânerii definitive şi irevocabile a sentinţei civile nr. 944/24.06.2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă pronunţată în dosarul nr. x/2008, şi nu prin raportare la momentul la care această hotărâre judecătorească i-a fost adusă la cunoştinţă, având în vedere că nu mai avea calitatea procesuală în acel dosar.

Înalta Curte constată că această critică a recurentei-pârâte, prin care se solicită în fapt reducerea perioadei în care instanţa de apel a reţinut existenţa faptei ilicite şi a culpei Primăriei Sectorului 1 Bucureşti reprezintă critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate, recurenta-pârâtă făcând trimitere la mijloacele de probă administrate în cauză, respectiv înscrisurile a căror analiză a determinat pronunţarea soluţiei.

Instanţa supremă reţine că prin dezvoltarea acestor critici, recurenta-pârâtă tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţa de apel mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică astfel cum rezultă explicit din dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., exclusiv conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

De altfel, cu toate că recurenta tinde să demonstreze încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute de art. 1357 C. civ., aceasta nu demonstrează în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele instanţei în fundamentarea acesteia.

Cu toate acestea, Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă a fost citată în cadrul dosarului nr. x/2008, astfel încât, cunoştea stadiul dosarului şi hotărârile judecătoreşti pronunţate în acea cauză, acestea fiindu-i opozabile de la pronunţare, chiar dacă în etapa procesuală a fondului se admisese în privinţa sa excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte urmează a înlătura această critică invocată prin recursul formulat de către pârâtă.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, reţinând că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria Sectorului 1 a Municipiului Bucureşti, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 1657/2021 din 25 octombrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Referitor la cererea intimaţilor-reclamanţi privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele: că în conformitate cu dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din acelaşi cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile şi în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimaţii au depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocaţial, respectiv factura seria x nr. x din 6 septembrie 2022, precum şi ordinul de plată aferent, aflate la dosarul de recurs.

Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte Primăria Sectorului 1 a Municipiului Bucureşti, prin Primar în promovarea recursului şi în raport cu solicitarea intimaţilor-reclamanţi privind acordarea cheltuielilor de judecată, aferente procesului, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării recurentei-pârâte la plata sumei de 5.746,15 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Primăria Sectorului 1 a Municipiului Bucureşti, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 1657/2021 din 25 octombrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă să achite intimaţilor-reclamanţi suma de 5.746,15 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 mai 2023.