Tort versus contractual liability in execution-impossibility damages: misclassification of legal basis violates disposition principle

Şedinţa publică din data de 16 mai 2023

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

1. Prin contestaţia înregistrată la 23 iulie 2014 pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2014, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu B. S.A., lămurirea întinderii şi aplicării titlului executoriu, respectiv a sentinţei civile nr. 1227/2011, pronunţată de Tribunalul Neamţ, modificată prin decizia civilă nr. 47/2012 a Curţii de Apel Bacău şi obligarea pârâtei la plata sumei de 165.126,36 euro reprezentând despăgubiri şi a sumei de 166.759,78 euro reprezentând beneficiu nerealizat.

La data de 18 august 2014, reclamanta a precizat cererea şi a arătat că, drept consecinţă a imposibilităţii culpabile a intimatei debitoare de a executa întocmai dispoziţiile cuprinse în titlul executoriu, solicită ca aceasta să fie obligată la plata sumei de 165.126,36 euro, în echivalent 731.509 RON, reprezentând despăgubiri şi la plata sumei de 166.759,78 euro, în echivalent 738.745 RON, reprezentând beneficiu nerealizat.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 711 alin. (2), art. 713 alin. (3) şi 714 alin. (3) C. proc. civ.

Prima instanţă prin încheierea din 10 februarie 2015, a disjuns capătul de cerere având ca obiect lămurirea întinderii şi aplicării titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 1227/2011, pronunţată de Tribunalul Neamţ de cel având ca obiect obligarea la plata de despăgubiri şi beneficiu nerealizat, dosarul disjuns fiind înregistrat pe rolul instanţei sub nr. x/2015.

Prin încheierea din 20 aprilie 2021, îndreptată prin încheierea din 23 aprilie 2021, s-a constatat că litigiului dedus judecăţii îi sunt aplicabile dispoziţiile vechiul C. civ., iar prin încheierea din 11 mai 2021, a respins excepţiile inadmisibilităţii şi prescripţiei, dreptului material la acţiune invocate de pârâtă.

2. Prin sentinţa civilă nr. 487/C din 15.06.2021, pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia II-a civilă şi de contencios administrativ, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 122.157,09 euro cu titlu de beneficiu nerealizat şi au fost respinse în rest pretenţiile reclamantei, ca nefondate.

Totodată, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 9.016,56 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 20 aprilie 2021, reclamanta A. S.R.L. a formulat apel, prin care a solicitat schimbarea în parte a încheierii şi a sentinţei atacate.

De asemenea, împotriva aceleiaşi sentinţe şi a încheierii din 11 mai 2021, pârâta B. S.A. a formulat apel, prin care a solicitat anularea încheierii şi anularea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerea acţiunii, în principal, ca urmare a admiterii excepţiilor invocate iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 254 din 15 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, s-a admis excepţia tardivităţii, apelul declarat de reclamantă, fiind respins ca tardiv formulat.

De asemenea, s-a admis apelul declarat de pârâtă, s-a anulat în parte încheierea din data de 11 mai 2021 şi sentinţa atacată, s-a admis excepţia inadmisibilităţii şi a fost respinsă cererea ca inadmisibilă.

Totodată, a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 4.508,28 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

4. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A. S.R.L. în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Recurenta a susţinut că în examinarea excepţiei tardivităţii declarării apelului instanţa de prim control judiciar a analizat superficial dispoziţiile Legii nr. 114/2021 şi prevederile art. 182 şi 183 C. proc. civ., în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată.

Potrivit recurentei, din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 114/2021 şi până la încetarea stării de alertă, după promovarea căii de atac, instanţa de apel s-a raportat greşit la dispoziţiile art. 182 şi art. 183 C. proc. civ. în forma în vigoare la data promovării acţiunii, deoarece aceste dispoziţii legale nu conţineau prevederi privind transmiterea actelor de procedură prin fax sau e-mail. În cauză trebuiau aplicate prevederile legii speciale, respectiv ale Legii nr. 114/2021, care cuprinde reglementări derogatorii de la cele ale C. proc. civ.

Prin urmare, recurenta arată că în situaţia în care dispoziţiile legale în vigoare la data promovării acţiunii nu reglementau în mod clar posibilitatea transmiterii actelor de procedură prin fax sau e-mail, prin dispoziţiile Legii nr. 114/2021 s-a prevăzut în mod expres posibilitatea transmiterii actelor de procedură prin mijloace electronice.

De asemenea potrivit art. 1 a Hotărârii CSM nr. 734/2020 modificată şi completată prin Hotărârea secţiei pentru judecători nr. 1095 din 20.08.2020, formă aplicabilă începând cu data de 01.09.2020, transmiterea căilor de atac se recomandă a fi realizată prin mijloace electronice.

În consecinţă, susţine recurenta că, potrivit dispoziţiilor art. 182 alin. (1) C. proc. civ., termenul de apel se socoteşte împlinit la ora 24 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul de procedură, apelul fiind formulat în termen.

Recurenta susţine că, în contextul acestei reglementări, respectiv Legea nr. 114/2021, pentru verificarea depunerii în termenul de decădere, calculat pe zile, săptămâni, luni sau ani, a actului de procedură transmis prin fax sau poştă electronică, nu prezintă relevanţă data certă pe care grefierul o dă actului la momentul înregistrării acestuia, ci data şi ora atestată de faxul sau calculatorul instanţei. Or, în cauză, prin raportare la aceste prevederi derogatorii, recurenta subliniază că apelul a fost transmis în termenul legal.

O altă critică invocată de recurenta-reclamantă, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează analiza excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, susţinându-se că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale referitoare la răspunderea civilă delictuală, reţinând în mod eronat, în urma acestei analize, că în cauză erau aplicabile prevederile legale privind răspunderea contractuală. De asemenea, în analiza excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, s-a învederat că instanţa de apel nu a respectat normele de procedură obligatorii impuse de dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., referitoare la obligaţia motivării hotărârii pronunţate.

Recurenta-reclamantă arată că, prin precizarea din data de 10 martie 2015, a învederat instanţei că, pe lângă culpa iniţială, de încetare a contractelor fără o cauză legală sau contractuală, se mai adaugă şi culpa de a nu fi indicat şi dovedit vânzarea bunurilor, în condiţiile în care s-a invocat, în mod concret problema repunerii părţilor în situaţia anterioară rezilierii. În acest fel, pârâta a creat premisa pronunţării unei hotărâri ce nu poate fi pusă în executare, ceea ce a condus la sporirea prejudiciului cauzat reclamantei.

Potrivit recurentei, instanţa de apel în mod greşit a reţinut că a indicat fapta ilicită a pârâtei ca fiind rezilierea contractelor de leasing financiar, când în realitate a susţinut că pârâta a exercitat drepturile procesuale cu rea- credinţă întrucât nu a adus la cunoştinţă instanţei faptul că bunurile au fost vândute, pentru a se evita pronunţarea unei hotărâri care nu putea fi pusă în executare.

Astfel, recurenta arată că această conduită a intimatei-pârâte nu se înscrie în sfera ilicitului contractual, întrucât nu vizează executarea obligaţiilor contractuale ci reaua-credinţă a acesteia, fiind încălcate dispoziţiile art. 12 C. proc. civ.

De asemenea, recurenta susţine că instanţa de apel nu a analizat toate faptele ilicite imputate pârâtei, considerând că lipsa bunurilor care au făcut obiectul contractului reprezintă o încălcare a obligaţiilor contractuale.

În continuare, pe fondul cauzei, recurenta reia criticile din apel privind încheierea din 20 aprilie 2021 şi sentinţa nr. 487 din 15 iunie 2021, ambele pronunţate de Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă.

Prin cererea depusă la 20 iunie 2022 recurenta a solicitat în temeiul art. 519 C. proc. civ. sesizarea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu dezlegarea unei chestiuni de drept, respectiv dacă este socotit în termen actul procedural transmis prin poştă electronică sau alte mijloace similare, după finalizarea programului de lucru al instanţei, prin interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 182-183 C. proc. civ., forma în vigoare la 23.07.2014, cu prevederile art. 5 alin. (2) din Legea 114/2021, pe durata aplicării acesteia.

Prin întâmpinarea înregistrată la 22 iulie 2022, intimata B. S.A. a solicitat anularea recursului ca netimbrat iar, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta a solicitat înlăturarea tuturor apărărilor şi excepţiilor invocate de intimată şi pe cale de consecinţă admiterea recursului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 octombrie 2022, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 7 februarie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins excepţia nulităţii pentru neîndeplinirea obligaţiei privind timbrarea, a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la data de 14 martie 2023. Totodată, a fost prorogată discutarea excepţiei nulităţii recursului şi a cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

La termenul din 14 martie 2023, instanţa supremă a respins excepţia nulităţii recursului pentru considerentele consemnate în cuprinsul acesteia, precum şi cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, observând că problema interpretării şi aplicării dispoziţiilor art. 182 C. proc. civ. a fost lămurită prin Decizia nr. 34/2017 a Înaltei Curţi, iar argumentele referitoare la interpretarea acestui articol prin raportare la Legea nr. 114/2021 nu schimbă concluzia instanţei.

Înalta Curte analizând recursul, în limitele controlului de legalitate şi a temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., analiza instanţei de recurs semnifică examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar soluţia pronunţată de instanţa de apel, prin decizia recurată, este aceea de respingere a apelului declarat de reclamanta A. S.R.L. ca fiind tardiv formulat şi de admitere a apelului pârâtei B. S.A., cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă.

Sub un prim aspect, criticile recurentei-reclamante vizează modul de aplicare a normelor de procedură prevăzute la art. 182 şi art. 183 C. proc. civ., prin raportare la dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 114/2021, act normativ a cărui adoptare a fost determinată de situaţia existentă pe teritoriul României începând cu anul 2020, până în prezent, determinată de pandemia generată de Covind 19. Prin raportare la aceste prevederi derogatorii, recurenta subliniază că apelul a fost transmis în termenul legal, având în vedere că, pentru verificarea depunerii în termenul de decădere, calculat pe zile, săptămâni, luni sau ani, a actului de procedură transmis prin fax sau poştă electronică, nu prezintă relevanţă data certă pe care grefierul o dă actului la momentul înregistrării acestuia, ci data şi ora atestată de faxul sau calculatorul instanţei.

Criticile sunt nefondate, în cauză fiind aplicabile normele de procedură în forma existentă la data introducerii acţiunii.

Se constată că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 23 iulie 2014, prin urmare, rezultă că, în conformitate cu regulile cuprinse în art. 24 şi art. 25 alin. (1) din C. proc. civ. se vor aplica dispoziţiile C. proc. civ. de la data sesizării instanţei de judecată, nefiind aplicabile dispoziţiile procedurale ale Legii nr. 310/2018, prin care s-au adus modificări şi completări C. proc. civ., ca atare nici interpretarea dată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 45/2020 în ceea ce priveşte art. 182 şi art. 183 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

Prin decizia nr. 34/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 803 din 11.10.2017, s-a statuat că "în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 182 şi art. 183 din C. proc. civ., actul de procedură transmis prin fax sau poştă electronică, în ultima zi a termenului care se socoteşte pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanţă, nu este socotit a fi depus în termen".

Aşadar, în mod corect s-a reţinut prin hotărârea recurată că în cauză este aplicabilă această decizie, un astfel de raţionament fiind susţinut de art. 24 şi 25 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare, iar procesele în curs de judecată rămân supuse legii sub care au fost pornite.

Cu privire la apărarea recurentei referitoare la analiza instanţei de apel asupra excepţiei tardivităţii, potrivit căreia ar fi succintă şi formală, prin raportare la incidenţa prevederilor Legii nr. 114/2021 şi a consecinţelor acesteia asupra modului de interpretare a art. 182 C. proc. civ., în vigoare la data formulării acţiunii, se constată că instanţa de apel a arătat în cadrul considerentelor raţionamentul pentru care consideră că această critică a reclamantei nu este fondată.

Astfel, s-a argumentat că în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 114/2021 când este posibil, cererile de chemare în judecată, căile de atac, precum şi orice alte acte de procedură adresate instanţei, pentru care legea prevede condiţia formei scrise şi care nu se depun direct în şedinţă, se transmit prin mijloace electronice. Sub acest aspect, în mod corect instanţa de apel a reţinut că acest text de lege nu înlătură de la aplicare dispoziţiile procedurale care reglementează modul de calcul al termenului în care se formulează calea de atac, ci reprezintă o recomandare pentru utilizarea cu preponderenţă a mijloacelor electronice de comunicare pentru reducerea riscului de infectare cu SARS-CoV-2.

Instanţa de apel a constatat că utilizarea mijloacelor electronice nu este impusă în mod obligatoriu, însă chiar dacă aceasta ar fi fost unica modalitate de comunicare permisă nu ar fi înlăturat obligaţia părţii de a transmite corespondenţa până la ora la care activitatea încetează la instanţă pentru a se considera că este depus în acea zi prin primirea datei certe.

Prin urmare, având în vedere că motivarea instanţei de apel este clară şi că excepţia tardivităţii declarării apelului reclamantei a fost corect soluţionată, Înalta Curte va respinge criticile formulate de recurentă sub acest aspect.

Decizia instanţei de apel a mai fost criticată de către reclamanta A. S.R.L. şi în privinţa admiterii excepţiei inadmisibilităţii, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă, această critică fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de recurs include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, altele decât cele prevăzute la pct. 1-4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În argumentarea acestui motiv de casare, s-a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale referitoare la răspunderea delictuală, reţinând în mod eronat, în urma acestei analize, că în cauză erau aplicabile prevederile legale ale răspunderii contractuale. De asemenea, în analiza excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, s-a învederat că instanţa de apel nu a respectat normele de procedură obligatorii impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ., motivarea fiind deficitară.

Recurenta a susţinut că, în cauză, conduita intimatei-pârâte constând în exercitarea drepturilor procesuale cu rea-credinţă, întrucât nu a adus la cunoştinţă instanţei faptul că bunurile au fost vândute, pentru a se evita pronunţarea unei hotărâri care nu putea fi pusă în executare, nu se înscrie în sfera ilicitului contractual, deoarece nu vizează executarea obligaţiilor contractuale, ci reaua-credinţă a acesteia, ulterior pronunţării titlului executoriu, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 12 C. proc. civ.

De asemenea, recurenta susţine că instanţa de apel nu a analizat toate faptele ilicite imputate pârâtei, considerând în mod greşit că lipsa bunurilor care au făcut obiectul contractului reprezintă o încălcare a obligaţiilor contractuale.

În sensul celor arătate, recurenta-reclamantă s-a prevalat de precizarea scrisă depusă la data de 10 martie 2015 la Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2014.

Înalta Curte reţine, cu titlu prealabil, că între reclamantă, în calitate de utilizator, şi pârâtă, în calitate de finanţator, s-au încheiat trei contracte de leasing financiar pentru o perioadă de 48 de luni, având ca obiect transmiterea folosinţei în sistem de leasing asupra autovehiculelor, valoarea de finanţare a fiecărui contract fiind de 46.813,75 euro, plus TVA.

În baza contractelor încheiate cu pârâta, reclamanta a achitat pârâtei avansul aferent celor trei contracte în valoare totală de 29.492,67 euro şi, până în luna august 2010, a achitat ratele de leasing în valoare totală de 136.964,22 euro.

La data de 2 august 2010, pârâta a comunicat reclamantei notificarea de reziliere a contractelor, în considerentele deciziei de reziliere fiind reţinută neachitarea ratelor numărul 35 şi 36, respectiv neachitarea facturilor din lunile iunie şi iulie 2010. Conform proceselor-verbale de predare-primire, la data de 6 august 2010 reclamanta a predat pârâtei autovehiculele care au făcut obiectul leasingului.

Reclamanta A. S.R.L. a contestat decizia de reziliere, soluţia instanţei de judecată fiind în sensul admiterii în parte a acţiunii, cu consecinţa anulării deciziei de reziliere nr. 5502/02.08.2010, dispunându-se repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Pentru punerea în executare a titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. x, pronunţată de Tribunalul Neamţ, A. S.R.L. a formulat cerere de executare silită în dosarul de executare nr. 764/2014 al BEJ C., iar prin încheierea din 16.05.2014, pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, în dosarul nr. x/2014, s-a admis cererea de încuviinţare a executării silite.

B. S.A. a formulat contestaţie la executare, cu motivarea că repunerea părţilor în situaţia anterioară în forma predării silite a bunurilor a devenit imposibilă deoarece obiectul respectiv, vehiculele celor trei contracte de leasing nr. x nu se mai află în patrimoniul său, fiind înstrăinate. Prin sentinţa civilă nr. 5716/05.05.2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti în dosarul nr. x/2014, s-a respins contestaţia la executare, reţinându-se că B. S.A. este obligată să se conformeze hotărârii judecătoreşti de repunere a părţilor în situaţia anterioară, cu obligaţia de restituire a autovehiculelor ce fac obiectul contractelor de leasing.

Prin decizia civilă nr. 47/25.05.2012, Curtea de Apel Bacău a modificat în parte sentinţa nr. 1227/COM din 22 noiembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Neamţ în dosarul nr. x/2010, în sensul admiterii în parte a acţiunii, cu consecinţa anulării deciziei de reziliere nr. 5502/02.08.2010, dispunându-se repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei de reziliere, contractele de leasing continuând să producă efecte între părţi şi să dea naştere la drepturi şi obligaţii.

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2014, contestatoarea A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu B. S.A., lămurirea întinderii şi aplicării titlului executoriu, respectiv a sentinţei civile nr. 1227/2011, modificată prin decizia civilă nr. 47/2012 a Curţii de Apel Bacău şi obligarea debitoarei la plata sumei de 165.126,36 RON reprezentând despăgubiri şi a sumei de 166.759,78 reprezentând beneficiu nerealizat.

În primă instanţă, s-a admis în parte acţiunea, dispunându-se obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 122.157,09 euro cu titlu de beneficiu nerealizat.

Această sentinţă a fost atacată cu apel de către pârâtă, iar prin decizia recurată s-a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă.

În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că, în situaţia în care reclamantul a solicitat o sumă de bani în temeiul răspunderii civile delictuale, indicând acest temei juridic în mod expres, instanţa nu putea analiza îndeplinirea condiţiilor prevăzute de răspunderea civilă contractuală, şi în consecinţă a reţinut că cererea este inadmisibilă având în vedere temeiul juridic invocat.

Totodată, instanţa de apel a constatat că reclamanta a invocat un beneficiu nerealizat ca urmare a unor acţiuni ale pârâtei, însă, din punct de vedere juridic, beneficiul nerealizat este urmarea faptului că reclamanta nu a avut în folosinţă bunul pentru perioada invocată. Prin urmare s-a subliniat că acest drept de folosinţa este justificat din punct de vedere legal de către reclamantă pe un drept născut în temeiul contractului, iar asigurarea posesiei bunului şi, implicit, a dreptului de folosinţă pentru reclamantă reprezenta pentru pârâtă o obligaţie asumată în baza contractului.

Lipsa de folosinţa a bunurilor invocată de către reclamantă este urmarea unei neîndepliniri a unei obligaţii contractuale a pârâtei de a pune la dispoziţia sa bunurile obiect a contractului de leasing, la finalizarea acestui contract, astfel încât instanţa de apel a concluzionat că atragerea răspunderii pârâtei impune existenţa unui contract, răspunderea fiind contractuală, iar nu delictuală.

Critica recurentei-reclamante sub acest aspect vizează analiza instanţei de apel cu privire la admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, susţinându-se că prin decizia recurată au fost greşit aplicate dispoziţiile legale referitoare la răspunderea civilă delictuală, reţinând în mod eronat, în urma acestei analize, faptul că în cauză erau aplicabile dispoziţiile legale ale răspunderii contractuale.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că este întemeiată critica recurentei-reclamante încadrată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că instanţa de apel a stabilit în mod greşit limitele învestirii sale, întrucât prin precizările depuse la data de 10 martie 2015, în prima instanţă reclamanta a precizat că temeiul de drept invocat îl reprezintă răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie prevăzută de dispoziţiile art. 998-999 C. civ.

Despăgubirile au fost solicitate pentru imposibilitatea executării dispoziţiilor cuprinse în titlu executoriu prin care s-a dispus repunerea în situaţia anterioară, fapta ilicită imputată pârâtei, respectiv fapta ilicită delictuală cauzatoare de prejudicii derivă din imposibilitatea punerii în executare a titlului executoriu ca urmare a înstrăinării bunurilor care au format obiectul contractelor de leasing conform aceleiaşi precizări. Cuantumul despăgubirilor solicitate a fost evaluate prin raportare la sumele achitate în temeiul contractelor de leasing şi respectiv la profitul pe care l-ar fi realizat în ipoteza executării contractelor.

Prin urmare, în mod greşit instanţa de apel a considerat că fapta ilicită imputată pârâtei constă în rezilierea contractului de leasing şi sunt aplicabile normele de drept material referitor la răspunderea civilă contractuală, deoarece referirile reclamantei la aceste convenţii au vizat doar un criteriu în evaluarea despăgubirilor solicitate care nu se poate confunda cu temeiul cererii de chemare în judecată.

În consecinţă, se constată că instanţa de apel în mod greşit a analizat apelul pârâtei din perspectiva răspunderii civile contractuale, şi nu îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, astfel cum s-a solicitat prin precizarea reclamantei formulată la tribunal.

Procedând în acest mod, instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 9 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., potrivit cărora procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat, iar obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

În egală măsură în conformitate cu art. 22 alin. (1) şi (6) C. proc. civ., judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile; judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Principiul disponibilităţii semnifică faptul că părţile pot determina nu numai existenţa procesului prin declanşarea procedurii judiciare, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi a participanţilor la proces.

Prin urmare, sunt fondate criticile recurentei-reclamante subsumate acestui motiv de casare deoarece, se constată că, în mod eronat, instanţa de apel a arătat că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă raportat la faptul că, atragerea răspunderii pârâtei se întemeiază pe existenţa unui contract, răspunderea fiind una contractuală, iar nu delictuală deoarece această analiză nu are legătură cu precizările făcute de către reclamantă în faţa primei instanţe în această privinţă.

În consecinţă, sunt întemeiate argumentele recurentei-reclamante privind aplicarea greşită a normelor procedurale ce reglementează principiile fundamentale care guvernează procesul civil şi principiul devoluţiunii căii de atac a apelului, a căror încălcare se sancţionează cu nulitatea absolută. Înalta Curte, constatând că sunt fondate aceste critici, va admite recursul reclamantei şi va dispune casarea în parte a deciziei recurate, doar cu privire la apelul pârâtei, prin raportare la precizările formulate, referitoare la răspunderea civilă delictuală, astfel cum s-a solicitat de către reclamantă.

Este util de subliniat că hotărârea recurată nu respectă nici exigenţele art. 6 paragraf 1 CEDO, întrucât, conform jurisprudenţei CEDO, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă să fi examinat în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse analizei, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (Cauza Virgil Ionescu contra României - Hotărârea din 28 iunie 2005, Cauza Van de Hurk împotriva Olandei - Hotărârea din 19 aprilie 1994, Cauza Dulaurans împotriva Franţei - Hotărârea din 21 martie 2000).

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu se mai impune analizarea criticilor de nelegalitate, formulate de recurentă pe fondul cauzei, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la încheierea din 20.04.2021 şi sentinţa nr. 487 din 15.06.2021, ambele pronunţate de Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, având în vedere că a fost găsită întemeiată critica subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care atrage nulitatea hotărârii, din perspectiva nesocotirii principiilor anterior menţionate, cu consecinţa neanalizării condiţiilor răspunderii civile delictuale, conform art. 175 alin. (1) din acelaşi act normativ.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, reţinând incidenţa în speţă a motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 254/2022 din 15 martie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, va casa în parte decizia recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată a apelului pârâtei, aceleiaşi instanţe, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 254/2022 din 15 martie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Casează în parte decizia atacată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe spre o nouă judecată a apelului pârâtei B.. S.A.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 mai 2023.