Validity of institutional arbitration agreement in insurance disputes: ASF Norm 18/2017 cannot substitute mandatory written arbitration clause

Şedinţa publică din data de 09 mai 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea arbitrală înregistrată la 11 octombrie 2021 pe rolul Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituţionalizat, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând obligarea pârâtei la plata diferenţei de despăgubire în sumă de 12.153,02 RON reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă în dosarul de daună x şi a penalităţilor de întârziere aferente acestui debit, conform art. 21 pct. 5 din Legea nr. 132/2017, obligarea pârâtei la plata sumei de 518 RON reprezentând penalităţi de întârziere aferente sumei achitate în afara termenului legal, precum şi a cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 132/2017, Norma 18/2017 ASF, Norma 20/2017 ASF şi art. 1568 alin. (1) lit. a), art. 1578 alin. (1) lit. b) şi art. 2224 alin. (2) C. civ.

Prin hotărârea arbitrală nr. 148 din 30 decembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat Sediul Zonal Craiova a admis acţiunea reclamantei A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

A obligat pârâta să achite reclamantei suma de 12.153,02 RON reprezentând diferenţa de despăgubire neîncasată aferentă dosarului de daună x, suma de 518 RON reprezentând penalităţi de întârziere de 0,2%/zi pentru perioada 12.03.2020 - 26.03.2020, penalităţile de întârziere de 0,2%/zi, începând cu data de 11.10.2021 şi până la plata integrală a sumei de 12.153,02 RON, suma de 4.419,55 RON, din care 2.500 RON reprezentând onorariul de avocat, 1.769,55 RON reprezentând taxe arbitrale şi 150 RON reprezentând taxă de înregistrare dosar.

Prin cererea în anulare înregistrată la 17 februarie 2022 pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2022, pârâta B. S.A. a solicitat, potrivit dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 612 C. proc. civ., anularea hotărârii arbitrale nr. 148/30.12.2021 pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat în dosarul arbitral nr. x/2021, precum şi suspendarea executării acestei hotărâri.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 205 şi urm din C. proc. civ., Norma ASF nr. 20/2017, Legea nr. 132/2017 privind asigurările şi reasigurările din România, Legea nr. 12/1990, Legea nr. 11/1991 şi Directiva 2005/29/CE privind protecţia consumatorilor.

Prin sentinţa nr. 50 din 17 martie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în anulare hotărâre arbitrală în favoarea Curţii de Apel Craiova.

Prin decizia nr. 79/2022 din 02 mai 2022, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Curţii de Apel Ploieşti. A constatat ivit conflictul de competenţă, a dispus suspendarea judecăţii cauzei şi înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ.

Prin decizia nr. 1504 din 15 iunie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Prin sentinţa nr. 158/2022 din 17 octombrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a admis acţiunea formulată de reclamanta B. S.A.

A anulat hotărârea arbitrală nr. 148/30.10.2021 pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat Sediul Zonal Craiova, în dosarul nr. x/2021.

A trimis cauza spre judecată Judecătoriei Sectorul 1 Bucureşti.

Împotriva acestei decizii, la 21 noiembrie 2022, reclamanta arbitrală A. S.R.L. a declarat, în termen legal, recurs, solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii în anulare a hotărârii arbitrale nr. 148/30.10.2021 pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat Sediul Zonal Craiova, în dosarul nr. x/2022, formulată de B. S.A.

În motivare, recurenta a susţinut că hotărârea nr. 158/17.10.2022 este nelegală, invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În concret, recurenta a arătat că instanţa de fond în mod greşit a reţinut aplicarea art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile derogatorii, respectiv Norma ASF nr. 18/2017, cu trimitere la aplicarea art. 7 alin. (3), art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017.

În continuare, evocând un considerent din decizia recurată, potrivit căruia Curtea a respins teza reclamantei conform căreia Norma nr. 18/2017 ar reprezenta o complinire a lipsei unei convenţii arbitrale în formă scrisă, astfel cum este prevăzută de art. 548 C. proc. civ., recurenta susţine că, în materia soluţionării petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare şi de reasigurare, consumatorul poate solicita soluţionarea litigiului prin apelare la arbitraj, fără a fi necesară o convenţie arbitrală, în baza cadrului special reglementat de Norma ASF nr. 18/2017, care a abilitat instanţa arbitrală să soluţioneze, la solicitarea consumatorului, litigiul din materia asigurărilor privind despăgubirile solicitate in temeiul contractului de asigurare (poliţa RCA).

A mai învederat că, în cauză, cadrul special este reglementat de art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017, acesta fiind o completare a dispoziţiei de la art. 7 alin. (3) din aceeaşi Normă, astfel încât, în opinia recurentei, Norma ASF nr. 18/2017 deţine toate caracteristicile unei legi speciale, ale cărei dispoziţii au prioritate faţă de legea generală.

În continuare, evocând dispoziţiile art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea ASF, art. 6 alin. (6) şi art. 8 alin. (16) din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare şi reasigurare, recurenta a arătat că, în considerarea acestor dispoziţii legale, Autoritatea de Supraveghere Financiară a emis Norma nr. 18/2017, normă ce reprezintă materializarea în legislaţia românească a Directivei 2013/11/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21.05.2013 privind soluţionarea alternativă a litigiilor în materie de consum şi de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 şi a Directivei 2009/22/CE.

În acest context, recurenta a arătat că, potrivit jurisprudenţei C.J.U.E., statele comunitare nu pot justifica nerespectarea directivelor prin existenţa unor prevederi sau practici din sistemul său juridic, iar în cazul în care destinatarii nu transpun în legislaţia naţională obiectivele directivelor, C.J.U.E. dă dreptul cetăţenilor UE de a beneficia în mod direct de dispoziţiile acestora.

Mai precizează recurenta că, în cazul în care un stat nu transpune dispoziţiile unei directive în legislaţia internă, acesta se face vinovat de încălcarea prevederilor art. 5 din Tratatul Comunităţii Europene.

În continuare, recurenta a susţinut că, din coroborarea celor două texte, art. 7 alin. (3) din Norma nr. 18/2017 şi art. 7 alin. (4) lit. d) din aceeaşi Normă, reiese că nu este necesar acordul celeilalte părţi pentru a se urma calea alternativă de soluţionare a litigiului prin arbitraj instituţionalizat, singura condiţie necesară pentru stabilirea competenţei instanţei arbitrale constând în formularea cererii arbitrale de către consumator, cum este în cauză.

Prin urmare, recurenta conchide în sensul că lipsa convenţiei arbitrale din contractul de asigurare, izvor al pretenţiilor solicitate prin cererea de arbitrare, este complinită de dispoziţiile Normei ASF nr. 18/2017, respectiv, de dispoziţiile art. 7 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) lit. d) din această Normă, edictată în scopul apărării drepturilor asiguraţilor şi a promovării stabilităţii activităţii de asigurare în România de către Consiliul Autorităţii de Supraveghere Financiară.

În încheiere, recurenta a învederat că, prin Norma ASF nr. 18/2017 se completează dispoziţiile din Legea nr. 132/2017 şi dispoziţiile din Norma ASF nr. 20/2017 cu prevederile privind modul în care eventualele litigii pot fi soluţionate, fiind acordat consumatorului (terţul păgubit) dreptul de a opta pentru o cale de soluţionare alternativă a litigiului (conciliere, arbitraj sau mediere), în funcţie de statutul juridic al acestuia (persoană fizică/persoană juridică).

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 542 alin. (1) C. proc. civ., art. 7 alin. (3), art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017, art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 93/2012, art. 6 alin. (6), art. 8 alin. (16) din Legea nr. 237/2015, art. 2 pct. 13, art. 5 pct. 5 din Legea nr. 132/2017, art. 4 pct. 16 din Legea nr. 236/2018, Norma ASF nr. 20/2017, art. 2199, art. 2223 C. civ., art. 107 C. proc. civ.

La 15 decembrie 2022, recursul a fost comunicat intimatei B. S.A., fără ca aceasta să depună întâmpinare.

Analizând recursul formulat de recurenta-reclamantă, în baza motivului de recurs şi a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

În argumentarea motivului de recurs invocat, recurenta susţine, în esenţă, că hotărârea este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material privind soluţionarea pe cale amiabilă a disputelor dintre societăţi, brokeri şi asiguraţi, contractanţi, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanţii acestora, cuprinse în Norma ASF nr. 18/2017, privind procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare şi brokerilor de asigurare.

Astfel, recurenta susţine că, între părţile litigante, nu era necesară existenţa unei convenţii arbitrale scrise, în accepţiunea recurentei fiind aplicabile dispoziţiile speciale prevăzute de art. 7 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017.

Procedând la verificarea hotărârii atacate, Înalta Curte constată că, în soluţionarea acţiunii în anulare, Curtea de Apel Craiova a avut în vedere dispoziţiile art. 616 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora arbitrajul instituţionalizat constituie o formă de jurisdicţie arbitrală care se înfiinţează şi funcţionează permanent pe lângă o organizaţie sau o instituţie internă ori internaţională sau ca organizaţie neguvernamentală de interes public de sine stătătoare în baza unui regulament propriu, aplicabil în cazul tuturor litigiilor supuse ei spre soluţionare potrivit unei convenţii arbitrale.

Aşadar, instanţa a reţinut că, potrivit textului de lege menţionat, instituţia de arbitraj nu poate să accepte organizarea arbitrajului în absenţa acordului părţilor, acord care trebuie să existe şi să fie materializat printr-o convenţie arbitrală prin care părţile să stabilească că litigiile dintre acestea se vor soluţiona pe calea arbitrajului instituţionalizat, sens în care sunt dispoziţiile art. 549-550 C. proc. civ.

În acest context, se reţine că, în mod judicios Curtea de Apel Craiova a soluţionat acţiunea în anulare recunoscând ca nelegală învestirea Tribunalului Arbitral în absenţa unei convenţii arbitrale astfel cum aceasta este reglementată prin art. 548 şi urm. din C. proc. civ.

Cât priveşte Norma ASF nr. 18/2017, din chiar titlul actului se poate observa că aceasta reglementează, în principal, "procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare".

După ce detaliază modalitatea de derulare a unei asemenea proceduri, la art. 7 alin. (3) din Normă se afirmă că "în vederea soluţionării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăţi, brokeri şi asiguraţi, contractanţi, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanţii acestora, la solicitarea uneia dintre părţi, se utilizează metodele alternative de soluţionare a litigiilor, prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare, respectiv în cazul persoanelor fizice entitatea de soluţionare alternativă a litigiilor C., iar în cazul persoanelor juridice medierea sau arbitrajul; soluţionarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluţionare alternativă a litigiilor nu limitează dreptul părţilor de a se adresa instanţelor de judecată abilitate".

Aşadar, fără a limita dreptul părţilor de a se adresa instanţelor de judecată abilitate, se pune, astfel, accent pe faptul că soluţionarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluţionare alternativă a litigiilor se face cu respectarea dispoziţiilor legale privitoare la acestea.

Cât priveşte dispoziţia prevăzută de art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma ASF 18/2017, Înalta Curte reţine că aceasta vizează participarea societăţilor şi brokerilor şi a coordonatorului colectivului de analiză şi soluţionare a petiţiilor la procedurile de soluţionare alternativă a litigiilor, precum conciliere prin intermediul C., mediere sau arbitraj, după caz, atunci când se solicită de către consumator.

Astfel, se impune a se reţine că dispoziţiile art. 7 alin. (3) şi (4) din Norma ASF nr. 18/2017 nu pot fi interpretate în sensul arătat de către recurentă, respectiv că arbitrajul poate fi aplicat în mod obligatoriu, ca urmare a alegerii reclamantului, fără a se impune existenţa unei convenţii a părţilor, Înalta Curte reţinând că, în raport de art. 7 alin. (3) teza finală din Normă, "soluţionarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluţionare alternativă a litigiilor nu limitează dreptul părţilor de a se adresa instanţelor de judecată abilitate".

De vreme ce posibilitatea rezolvării unor asemenea categorii de litigii prin intermediul unor proceduri de soluţionare alternativă a litigiilor rămâne deschisă părţilor doar în condiţiile încheierii în scris a unei convenţii arbitrale, Înalta Curte reţine, asemenea Curţii de Apel Craiova că, printr-un act normativ cu forţa juridică a Normei ASF, nu se poate deroga de la dispoziţii de principiu ale C. proc. civ., care reglementează tocmai modalitatea în care poate interveni jurisdicţia alternativă, fiind de esenţa procedurii arbitrale.

Prin urmare, în absenţa unei convenţii arbitrale, astfel cum este reglementată de art. 548 şi următoarele din C. proc. civ., Curtea de Apel Craiova în mod legal a dat prevalenţă dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., privind incidenţa în cauză a acestui motiv de desfiinţare a hotărârii arbitrale.

Cât priveşte aplicabilitatea în cauză a Directivei 2013/11/UE a Parlamentului European şi a Consiliului privind soluţionarea alternativă a litigiilor în materie de consum şi de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 şi a Directivei 2009/22/CE (Directiva privind C. în materie de consum), Înalta Curte constată că domeniul de aplicare al acesteia este delimitat prin raportare la calitatea părţilor, art. 2 alin. (2) lit. d) stipulând în mod expres că, "Prezenta directivă nu se aplică: (...) d) litigiilor dintre comercianţi;" astfel cum aceştia sunt definiţi în art. 4 alin. (1) lit. b).

Cum părţile din prezentul litigiu sunt doi profesionişti, se reţine că în mod corect a concluzionat Curtea de Apel Craiova că Directiva 2013/11/UE, invocată de recurenta-reclamantă în susţinerea acţiunii, este inaplicabilă speţei.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 158/2022 din 17 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 158/2022 din 17 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 mai 2023.