Bank loses appeal as Swiss-franc loan fee and unilateral debit clauses ruled abusive, refund with interest upheld

Şedinţa publică din data de 09 mai 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 07 septembrie 2018 pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, sub nr. x/2018, astfel cum a fost ulterior precizată, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi C. S.A. (fosta D.) - Sucursala Mărăşti Cluj-Napoca, constatarea caracterului abuziv şi, implicit, a nulităţii absolute parţiale a clauzei de la art. 1.2 şi art. 5.1 din contractul de credit nr. x din 13.11.2007, în ceea ce priveşte caracterul variabil a marjei băncii, conform voinţei unilaterale a pârâtei, stabilirea dobânzii ca fiind compusă din indicele Libor 3M şi o marjă fixă de 4,3 puncte procentuale pe an, obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate în plus de către reclamanţi faţă de dobânda compusă din indicele LIBOR la 3 luni + 4,3% marjă fixă; constatarea caracterului abuziv şi, implicit, a nulităţii absolute a clauzei de la art. 2.2 şi art. 6.3 paragraful 1 din contractul de credit potrivit cărora restituirea sumei împrumutate se face în CHF, consecutiv, stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit, la valoarea francului elveţian de la momentul încheierii contractului de credit, conform cursului valabil la momentul semnării contractului, respectiv 2,097 RON/l CHF, pe toată perioada de derulare a acestuia; obligarea pârâtei să restituie reclamanţilor toate sumele achitate în plus, având în vedere diferenţa cursului valutar valabil la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valabil la data semnării contractului, respectiv 2,097 RON/l CHF; constatarea caracterului abuziv şi, implicit, a nulităţii absolute a clauzei de la art. 1.3 lit.

a) din contractul de credit privind impunerea unui comision de acordare în cuantum de 5.400 CHF, cu consecinţa înlăturării acestuia din convenţie, consecutiv, obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a sumei achitate în baza clauzei constatate ca abuzivă; constatarea caracterului abuziv şi, implicit, a nulităţii absolute a clauzei de la art. 6.3 paragraful 2 şi 3 din contractul de credit privind posibilitatea băncii de a debita unilateral orice cont al reclamanţilor şi eliminarea acestuia din contractul de credit; constatarea caracterului abuziv şi, implicit, a nulităţii absolute a clauzei de la art. 4.4 din contractul de credit privind posibilitatea Băncii de a încheia în numele reclamanţilor o asigurare de viaţă, consecutiv, anularea asigurării de viaţă încheiată de pârâtă pe numele reclamanţilor şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor reţinute în baza acesteia; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale (conform O.G. nr. 9/2000, în perioada de aplicare), respectiv a dobânzii legale remuneratorii (conform O.G. nr. 13/2011) aferentă sumelor de restituit solicitate la lit. A) pct. 3, lit. B). pct. 3, lit. C). pct. 2 şi lit. E) pct. 3, de la data prelevării nelegale a fiecărei sume şi până la data restituirii efective; cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei în soluţionarea cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 189/2019 din 15 ianuarie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Judecătoria Cluj-Napoca a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Cluj-Napoca şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, la 23 ianuarie 2019, sub nr. x/2018.

Prin sentinţa civilă nr. 704/2019 din 16 aprilie 2019, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată de instanţă din oficiu şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 04 iunie 2019, sub nr. x/2019.

Prin încheierea din 13 septembrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată de instanţă din oficiu şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.

Prin decizia nr. 1847 din 18 octombrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, la 20 ianuarie 2020, sub nr. x/2019.

Prin sentinţa civilă nr. 1910/2020 din 08 decembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Specializat Cluj a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi C. S.A. - Sucursala Mihai Viteazu şi, în consecinţă:

A constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nr. x/13.11.2007, privind plata unui comision de acordare credit în cuantum de 5.400 CHF, dispunând obligarea pârâtelor la restituirea acestei sume către reclamantul A., împreună cu dobânda legală, calculată de la data plăţii şi până la restituirea întregului debit.

A constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 6.3 paragrafele 2 şi 3 din contractul de credit, privind posibilitatea băncii de a debita unilateral orice cont al reclamanţilor.

A respins, în rest, cererea de chemare în judecată.

A obligat pârâtele la plata către reclamanţi a cheltuielilor de judecată parţiale, în sumă de 2.500 RON.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanţii A. şi B. cât şi pârâta C. S.A. (fosta D.).

Prin decizia civilă nr. 10/2022 din 14 ianuarie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a respins apelurile declarate de apelanţii C. S.A. şi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1910/2020 din 08.12.2020 pronunţate în dosarul nr. x/2019 de Tribunalul Specializat Cluj, pe care a păstrat-o în întregime.

Împotriva acestei decizii, la 23 februarie 2022, pârâta C. S.A. (fosta D.) a formulat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate, iar, în urma rejudecării cauzei, admiterea apelului declarat de aceasta.

Sub aspectul nelegalităţii soluţiei instanţei de apel referitoare la dispoziţiile clauzei prevăzute la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit, după evocarea unui considerent al deciziei, potrivit căruia "Noţiunea de obiect principal al contractului vizează acele clauze care stabilesc prestaţiile esenţiale ale contractului şi care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au caracter accesoriu nu pot fi circumscrise noţiunii de obiect principal al contractului", susţine că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că aceste clauze contractuale nu fac parte din obiectul principal al contractului şi nu sunt îndeplinite condiţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind caracterul abuziv al clauzelor contractuale.

În argumentare, autoarea căii de atac, după redarea conţinutului art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, precizează că o clauză contractuală este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv, potrivit Legii nr. 193/2000 şi, implicit, al Directivei, dacă aceasta priveşte obiectul sau preţul contractului şi este clar şi inteligibil exprimată/redactată.

Raportat la decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza C-621/17 şi la dispoziţiile art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, cu privire la costul total al creditului, arată că acesta este format din "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit".

Prin urmare, apreciază că, în cauză, comisionul de acordare reprezintă un element care formează costul total al creditului, iar clauza care îl reglementează este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil, fiind evident faptul că natura serviciilor furnizate consumatorului reiese cu certitudine din cuprinsul contractului încheiat.

Recurenta solicită instanţei de recurs să aibă în vedere jurisprudenţa actuală a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi să aplice prevederile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, interpretate prin prisma art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi prin raportare la considerentele expuse în cauza C-621/17 şi să elimine, din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, clauzele care se referă la componentele costului total al creditului.

Dintr-un alt punct de vedere, recurenta-pârâtă susţine că nu este abuzivă clauza privind comisionul de acordare prevăzută la art. 1.3 lit. a) din contract, întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În acest sens, învederează, în esenţă, că, între data solicitării facilităţii şi acordarea efectivă a creditului, intimaţii au avut la dispoziţie o perioadă de timp suficientă în care puteau solicita negocierea clauzelor contractuale, însă aceştia nu au formulat o astfel de cerere, acceptând clauzele prin semnarea contractului.

În ce priveşte dezechilibrul contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor, apreciază că acesta trebuie să fie in rem şi presupune lipsa unei contraprestaţii pentru dreptul corelativ al unei părţi contractante.

Totodată, învederează că acest comision a fost clar prevăzut în contract, el fiind stabilit în cotă procentuală calculată la suma împrumutată. Prin urmare, primind şi graficul de rambursare, apreciază că nu există niciun dubiu asupra faptului că intimaţii au cunoscut, de la bun început, la ce se obligă şi care va fi costul acestui comision pe care trebuie să îl plătească.

Arată recurenta-pârâtă că acest comision, împreună cu dobânda contractuală, face parte din preţul contractului, la momentul încheierii convenţiei de credit neexistând nicio dispoziţie legală prin care să fi fost limitat numărul comisioanelor pe care banca le putea percepe, comisionul de acordare fiind, astfel, prevăzut în mod legal în contract.

Totodată, menţionează că acest comision nu disimulează o dobândă mascată, modalitatea de calcul fiind simplă, consumatorii având dreptul oricând să solicite rezilierea contractului, cu toate consecinţele ce derivă din acest fapt.

În ceea ce priveşte clauza contractuală prevăzută la art. 6.3 paragrafele 2 şi 3 din contractul de credit, arată că instanţa de apel ar fi interpretat eronat prevederile Legii nr. 193/2000, întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute în art. 4 din acest act normativ.

Astfel, susţine că prevederile contractuale apreciate ca fiind abuzive reprezintă un veritabil mandat acordat băncii în gestionarea plăţilor aferente creditului, respectiv de a efectua anumite servicii de schimb valutar pentru client, în vederea achitării ratelor în franci elveţieni.

De asemenea, arată că operaţiunea de schimb valutar se putea efectua doar în două situaţii: a) dacă împrumutaţii doreau să facă o plată către un terţ în altă monedă decât CHF, caz în care, la cererea expresă a intimaţilor, se efectua operaţiunea de schimb valutar; b) în cazul în care, la scadenţa unei rate, intimaţii nu achitau rata lunară, banca avea dreptul de a debita orice cont al acestora, inclusiv un cont cu disponibilităţi în altă monedă decât CHF, caz în care, se realiza, din nou, o operaţiune de schimb valutar, realizarea acesteia fiind sub controlul intimaţilor.

Subliniază recurenta-pârâtă faptul că, în accepţiunea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, prin raportare la Directiva nr. 93/13, caracterul abuziv al clauzei nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al remuneraţiei faţă de serviciile sau bunurile furnizate, dacă aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil. Astfel, arată că art. 6.3 paragrafele 2 şi 3 din contract are o exprimare clară, din cuprinsul acestuia reieşind obligaţia pe care şi-a asumat-o recurenta, de efectuare a unor operaţiuni specifice de schimb valutar, formularea clauzei neputând conduce la generarea unor prestaţii disproporţionate între părţi, astfel cum a reţinut instanţa de apel.

Raportat la dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, se susţine că, pentru ca instanţa să poată sancţiona o clauză ca fiind abuzivă, aceasta trebuie să nu se refere la obiectul principal al contractului or, clauza apreciată ca abuzivă se referă tocmai la preţul contractului, anume la dobândă, mandatul acordat băncii vizând exclusiv acoperirea ratei lunare datorată de către intimaţi băncii.

Prin urmare, subliniază că această clauză nu putea fi analizată din perspectiva caracterului abuziv deoarece, pe de o parte, a fost exprimată într-un mod clar iar, pe de altă parte, se referă în mod expres la preţul datorat pentru prestarea serviciului.

În încheiere, autoarea căii de atac învederează că nu a introdus cu rea-credinţă clauza prevăzută la art. 6.3 paragrafele 2 şi 3 din contract, în vederea creării unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, debitarea conturilor fiind posibilă doar cu respectarea prevederilor legale, fără posibilitatea de a se debita sume indisponibilizate sau exceptate de la urmărire, operaţiunile pe care aceasta le putea efectua aflându-se în controlul direct al intimaţilor.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 483, art. 488 alin. (1) pct. 8 şi urm. C. proc. civ., art. 411 alin. (1) pct. 2 teza finală din C. proc. civ., art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, cauza C-621/17, Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, art. 471 alin. (5) coroborat cu art. 205 din C. proc. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, acesta fiind analizat în completul de filtru, iar prin încheierea din 25 octombrie 2022, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului părţilor cu menţiunea că au dreptul de a depune un punct de vedere în 10 zile de la comunicare.

Prin încheierea din 07 martie 2023, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., recursul a fost admis în principiu.

Analizând recursul formulat de recurenta-pârâtă, în baza motivelor de recurs şi a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Criticile recurentei-pârâte vizează clauzele care instituie comisionul de acordare credit, respectiv la posibilitatea acesteia de a debita unilateral conturile intimaţilor-reclamanţi în situaţia neachitări la scadenţă a ratelor contractuale, prevăzute la art. 1.3 lit. a) şi art. 6.3 paragrafele 2 şi 3 din Contractul de credit nr. x/13.11.2007, susţinând, în esenţă, că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că aceste clauze nu fac parte din obiectul principal al contractului, precum şi că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute la art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.

Recurenta-pârâtă a subliniat că o clauză contractuală care priveşte obiectul sau preţul contractului şi este clar şi inteligibil exprimată/redactată, este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv potrivit Legii nr. 193/2000, precum şi faptul că atât clauza prevăzută la art. 1.3 lit. a) cât şi cea de la art. 6.3 paragrafele 2 şi 3 reprezintă elemente care formează preţul contractului, costul total al creditului, raportat la dispoziţiile cuprinse în art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 şi considerentele deciziei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţate în cauza C-621/17.

Recurenta-pârâtă a mai criticat decizia instanţei de apel din perspectiva lipsei posibilităţii de negociere directă şi de opţiune pentru consumator, precum şi a interpretării greşite a noţiunii de "limbaj clar şi inteligibil" al clauzelor.

Astfel, a învederat că, anterior perfectării contractului, clauzele acestuia au fost negociate de părţi, neexistând nicio solicitare din partea intimaţilor-reclamanţi de renegociere a acestora, precum şi faptul că mecanismul de calcul al comisionului de acordare a fost unul transparent, clar prevăzut în contract, cunoscându-se de la bun început costul acestui comision, precum şi faptul că din clauza prevăzută la art. 6.3 paragrafele 2 şi 3 se putea deduce obligaţia asumată de recurentă, aceea de efectuare a unor operaţiuni specifice de schimb valutar.

De asemenea, s-a învederat că instanţa de apel a analizat şi interpretat greşit dispoziţiile Legii nr. 193/2000, clauzele constatate a fi abuzive neproducând un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei-credinţe, comisionul de acordare credit fiind stabilit în cotă procentuală calculată la suma împrumutată, astfel că intimaţii-reclamanţi au cunoscut întinderea obligaţiilor asumate, iar debitarea conturilor în situaţia neachitării la scadenţă a ratelor lunare se afla sub controlul direct al intimaţilor-reclamanţi, putându-se realiza doar cu respectarea prevederilor legale.

Înalta Curte reţine că, într-adevăr, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 transpune art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, potrivit căruia aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Însă, la stabilirea obiectului principal al contractului trebuie avută în vedere natura juridică complexă a contractului de credit, întrucât acesta nu se limitează doar la acordarea împrumutului şi restituirea acestuia cu dobândă, obligaţii care, indiscutabil, fac parte din obiectul principal al contractului de credit, ci şi la efectuarea unor alte prestaţii aflate în strânsă legătură cu acordarea creditului, astfel încât se pune întrebarea dacă şi acestea au fost considerate ca fiind esenţiale de către părţi la încheierea contractului şi fac parte din obiectul principal al contractului.

În jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E.) s-a statuat că acele clauze care nu definesc esenţa însăşi a raportului contractual şi care, în consecinţă, nu sunt caracteristice contractului respectiv, nu vor face parte din sfera de conţinut a sintagmei "obiect principal al contractului".

Astfel, în cauza Arpad Kasler, Hajnalka Kaslerne Rabai, C-26/13, par. 49, C.J.U.E. a oferit unele criterii de interpretare a acestei noţiuni care trebuie avute în vedere ţinând seama de cerinţele aplicării uniforme a dreptului Uniunii.

În acest sens, C.J.U.E. a reţinut că, în fapt, clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii de "obiect principal al contractului" trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale contractului şi care, ca atare, îl caracterizează.

De asemenea, în cauza Bogdan Matei, E., C-143/13, par. 50, 51, 53, 54, C.J.U.E. a statuat că "Articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, […], termenii "obiectul [principal al] contractului" şi "caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor şi consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiţii, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii şi, pe de altă parte, prevăd un "comision de risc" perceput de acesta.

Revine însă instanţei de trimitere sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menţionate având în vedere natura, economia generală şi stipulaţiile contractelor vizate, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscriu acestea.".

Aşadar, noţiunea în discuţie a făcut obiectul interpretării realizate de C.J.U.E., în exercitarea competenţei pe care i-o conferă articolul 267 T.F.U.E. Această interpretare nu trimite la o examinare abstractă a parametrilor care definesc un anumit contract în dreptul naţional, examinare ce ar putea reprezenta o problemă de nelegalitate, compatibilă cu etapa recursului, cale de atac nedevolutivă. Dimpotrivă, analiza impune o examinare exhaustivă şi concretă a conţinutului contractului, precum şi a împrejurărilor de fapt şi de drept ce au însoţit încheierea unui anumit contract.

În consecinţă, a stabili dacă o clauză nenegociată dintr-un contract încheiat cu un consumator face parte din obiectul principal al contractului şi, în consecinţă, este exclusă de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive reprezintă o chestiune de fapt care trebuie stabilită în concret, de la caz la caz, pe baza evaluării directe de către instanţele de fond, în raport de particularităţile fiecărei speţe.

Cu alte cuvinte, pe calea recursului, limitată la aspecte de nelegalitate, nu s-ar putea critica evaluarea făcută de instanţa de apel cu privire la apartenenţa clauzei la obiectul principal al contractului, ci eventual, doar neaplicarea criteriilor identificate în jurisprudenţa C.J.U.E., ipoteză ce nu este incidentă în cauză.

Comisioanele care, prin chiar denumirea lor, induc ideea unor servicii suplimentare prestate de către instituţia de credit, altele decât împrumutarea sumei de bani, intră sub incidenţa tezei a doua a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE doar în ipoteza în care se invocă, în privinţa acestora, caracterul nejustificat al preţului faţă de serviciile prestate, respectiv proporţionalitatea dintre aceste servicii şi cuantumul comisionului perceput ca echivalent, iar instanţa de apel a făcut o analiză judicioasă din această perspectivă.

Astfel, cu privire la clauza referitoare la comisionul de acordare credit instanţa de prim control judiciar în mod corect a reţinut că aceasta are un caracter accesoriu întrucât presupune plata unei sume distincte de dobânda contractuală, iar conform poziţiei procesuale asumate de recurenta-pârâtă, acest comision reprezintă plata unor servicii prestate de bancă, diferite de obiectul principal (acordarea sumei cu titlu de împrumut şi plata dobânzii).

De asemenea, în mod corect s-a apreciat şi reţinut că nici clauza privind posibilitatea recurentei-pârâte de a debita unilateral conturile intimaţilor-reclamanţi, în eventualitatea întârzierii la plata ratelor, nu se referă la obiectul principal al contractului, dat fiind că reglementează modalităţi alternative de încasare a dobânzii, existând o diferenţă evidentă între prestaţiile principale ale contractului care intră în noţiunea de obiect principal şi modalitatea de executare a acestora, ce se reglementează prin clauze accesorii.

Prin urmare, raportat la cele mai sus menţionate, precum şi la jurisprudenţa C.J.U.E., Înalta Curte apreciază, asemenea instanţei de prim control judiciar, că prevederile contractuale contestate nu fac parte din obiectul principal al contractului.

Se mai reţine că art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 invocat de recurenta-pârâtă nu este aplicabil în speţă, faţă de data semnării contractului, 13.11.2007, articolul fiind introdus prin O.U.G. nr. 174/2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 795 din 27 noiembrie 2008.

Cât priveşte caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 1.3 lit. a) respectiv art. 6.3 paragrafele 2 şi 3 din contract, reţine Înalta Curte faptul că instanţa de apel, pe baza unei analize cuprinzătoare a conţinutului concret al acestora, a argumentat de ce acestea sunt abuzive, în acord cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, se constată că au fost examinate condiţiile negocierii clauzelor, criteriile în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar şi inteligibil al acestora, precum şi condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între prestaţii.

Cu privire la clauza privind comisionul de acordare credit, în considerarea dispoziţiilor art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, s-a reţinut că nu este îndeplinită condiţia negocierii, recurenta-pârâtă (profesionist căreia îi incumba sarcina probei) neproducând nicio dovadă în acest sens, precum şi faptul că, raportat la prevederile art. 1 alin. (1) din acelaşi act normativ, clauza nu este clară întrucât nu indică, în concret, contraprestaţiile oferite pentru perceperea sumei sub denumirea de comision de acordare credit, lipsa indicării operaţiunilor efectuate de recurentă şi imposibilitatea verificării lor de către intimaţii-reclamanţi determinând un dezechilibru semnificativ între prestaţii.

Această abordare a examinării caracterului abuziv al clauzelor contractuale este în consens cu jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie, relevantă fiind în acest sens Hotărârea din 3 octombrie 2019 în Cauza C-621/17 - Gyula Kiss împotriva C.I.B. Bank Zrt, Emil Kiss şi Gyula Kiss.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Aşadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Deosebit de relevant este considerentul nr. 44 al hotărârii C.J.U.E. din 3 octombrie 2019, pronunţată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss), din care rezultă că instanţa naţională trebuie să examineze dacă există contraprestaţie pentru perceperea unui comision sau dacă natura serviciilor prestate este transparentă, "în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci şi publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului".

Aşadar, verificarea împrejurărilor de fapt anterior menţionate reprezintă o chestiune de temeinicie, care este rezervată instanţelor devolutive, excedând controlului de legalitate specific recursului.

În concluzie, se reţine faptul că, în analiza caracterului abuziv al acestei clauze, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, inclusiv aprecierea posibilităţii consumatorului de a înţelege tipul serviciilor furnizate în schimbul comisionului de acordare.

Prin urmare, corect s-a reţinut existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât, din analiza efectuată, a rezultat că această clauză nu este edificatoare în privinţa contraprestaţiei băncii.

Cât priveşte clauza prevăzută la art. 6.3 paragrafele 2 şi 3 - "posibilitatea băncii de a debita orice cont al reclamanţilor", s-a reţinut că nu îndeplineşte condiţiile referitoare la claritate şi echilibrul semnificativ între prestaţii, nefiind circumstanţiate împrejurările în care recurenta putea accesa conturile intimaţilor-reclamanţi, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, precum şi faptul că prin scopul urmărit, executarea alternativă/subsidiară şi rapidă a obligaţiilor de către creditor în locul debitorilor, se creează un dezechilibru între prestaţiile părţilor, în favoarea recurentei-pârâte.

Faţă de modul de redactare, se constată că această din urmă clauză conferă recurentei-pârâte dreptul de a debita unilateral conturile intimaţilor-reclamanţi în eventualitatea întârzierii la plata ratelor, fără a se preciza vreun indicator concret la care profesionistul, sau instanţa, în eventualitatea unui litigiu, să se poată raporta, ceea ce denotă că o astfel de reglementare nu poate fi interpretată decât în favoarea recurentei-pârâte, cealaltă parte neavând posibilitatea de a aprecia asupra limitelor accesului în afara celor privind valoarea debitelor contractuale, existând posibilitatea urmăririi unor sume care nu sunt urmăribile sau datorate în mod legal.

Se impunea, aşadar, ca recurenta-pârâtă, în calitate de profesionist, să prevadă, la momentul perfectării contractului, circumstanţele clare care i-ar fi permis debitarea unilaterală a conturilor, astfel încât clauza să fie previzibilă.

Contrar afirmaţiilor recurentei-pârâte, prin această modalitate de redactare a clauzei, generală, lipsită de transparenţă, s-a creat un dezechilibru major semnificativ între părţile contractante în defavoarea consumatorului, care nu cunoaşte nici circumstanţele concrete în care poate avea loc debitarea conturilor sale şi nici limitele veniturilor ce pot fi accesate.

Aşa fiind, instanţa supremă reţine că soluţia pronunţată de instanţa învestită cu soluţionarea apelului, întemeiată pe analiza motivelor invocate în cererea de apel, este una legală, fiind fundamentată pe o corectă aplicare şi interpretare atât a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cât şi a prevederilor Legii nr. 193/2000, incidente în cauză, neputându-se reproşa acesteia încălcarea vreunei norme care ar impune casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

Constatând, aşadar, că nu este incident motivul de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. (fostă D.) împotriva deciziei civile nr. 10/2022 din 14 ianuarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

În ceea ce priveşte cererea intimaţilor-reclamanţi de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat şi cheltuieli de deplasare, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosarul de recurs atestă efectuarea de către aceştia a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 4502 RON.

Faţă de soluţia de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă C. S.A. (fostă D.) la plata către intimaţii-reclamanţi A. şi B. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat şi cheltuieli de deplasare în cuantum de 4502 RON, astfel cum rezultă din ordinele de plată nr. x/05.05.2023, respectiv nr. x/05.05.2023.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. (fostă D.) împotriva deciziei civile nr. 10/2022 din 14 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă C. S.A. (fostă D.) la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4502 RON către intimaţii-reclamanţi A. şi B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 mai 2023.