Borrower partially wins: CHF loan imprevision adaptation claim and costs remanded, abusive-commission ruling upheld

Şedinţa publică din data de 09 mai 2023

Circumstanţele litigiului în faţa instanţelor de fond:

Litigiul a fost declanşat prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secţia a II-a civilă la data de 27 decembrie 2018, sub nr. x/2018,cerere prin care reclamanţii A., B. şi B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând instanţei:

- restituirea sumei achitate cu titlu de comision de acordare, respectiv suma de 9.478 CHF reţinută in temeiul contractului de credit nr. x/14.09.2007, precum si a dobânzii legale aferente;

- restituirea tuturor sumelor cu titlu de comision reţinute in mod nelegal, pentru modificarea contractului de credit, precum si a dobânzii legale aferente;

- eliminarea art. 1.3 lit. a) si c) din contractul de credit, ca fiind clauze care nu respecta depoziţiile legale in materie - O.U.G. nr. 50/2010, respectiv: comisionul de acordare, precum si comisionul pentru modificarea valutei, duratei sau altor condiţii ale creditului, precum si a art. 5.1, 7.1 lit. k), 7,2;

- stabilizarea cursului CHF la data semnării contractului de credit pentru contractul de credit nr. x curs CHF/LEU de la data de 14.09.2007;

- restituirea diferenţelor dintre sumele achitate la cursul CHF din data plăţii si cele pe care banca ar fi fost îndreptăţită sa le primească, calculate in raport de cursul CHF din data semnării contractului de credit împreună cu dobânzile aferente;

- modificarea art. 1.2. din contract, urmând a se reveni la forma iniţială acestuia, respectiv dobânda fixa (marja) de 4.2. puncte procentuale pe an;

- restituirea diferenţelor încasate in mod nelegal de banca prin aplicarea dobânzii fixe, astfel majorate;

- adaptarea contractului de credit menţionat mai sus datorita intervenirii impreviziunii, întrucât obligaţiile contractuale au devenit excesiv de oneroase, riscul contractului fiind suportat numai de către o singura parte contractuala, respectiv împrumutatul.

Prin încheierea de şedinţă de la 8 iunie 2021, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2018, instanţa de fond a respins excepţia necompetenţei teritoriale invocată de pârâtă prin întâmpinare respingând şi cererile de încuviinţare a probei cu interogatoriul reclamantului şi pârâtei în vederea stabilirii condiţiilor încheierii contractului de împrumut, apreciind că acestea nu sunt utile justei soluţionări a cauzei.

Prin sentinţa nr. 76 din 17 iunie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă a admis în parte cererea reclamanţilor şi pe cale de consecinţă:

- a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor contractuale privind comisionul de acordare credit dispunând restituirea sumei încasată cu acest titlu, cu dobânda legală calculată începând cu data perceperii comisionului şi până la data restituirii efective;

- a constatat intervenită impreviziunea contractuală şi a dispus adaptarea contractului de credit în sensul că s-a fixat cursul LEU/CHF la un cuantum de 3,20 RON/CHF, începând cu data de 20.12.2018, pe toată durata derulării ulterioare a contractului;

- a respins restul capetelor de cerere formulate prin cererea de chemare în judecată ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul A. precum şi pârâta C. S.A.

Prin decizia civilă nr. 694/15 noiembrie 2021, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă:

- a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 76 din 17 iunie 2021, pronunţate de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă;

- a respins apelul declarat de pârâta D. S.A. (fost C.), împotriva încheierii de şedintă din 08.06.2021;

- a admis apelul declarat de pârâta D. S.A. (fostă C.) împotriva sentinţei nr. 76 din 17 iunie 2021, pronunţate de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă în dosarul şi a schimbat în parte sentinta în sensul că a respins cererile reclamantului privind constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a comisionului de acordare credit, privind restituirea sumei şi a dobânzii aferente, precum şi cererea privind constatarea impreviziunii contractuale, respectiv a adaptării contractului;

- a obligat intimatul-reclamant la plata către apelanta-pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.283 RON.

În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că acele clauze defăimate de reclamant nu sunt abuzive, din perspectiva Legii nr. 193/2000 şi a Directivei 93/13/CEE, întrucât vizează obiectul principal al contractului şi au un caracter clar şi inteligibil, sens în care a făcut trimitere şi la statuările Curţii Europene de Justiţie din cauza C484/08. În egală măsură, invocând jurisprudenţa CJUE şi a Curţii Constituţionale, instanţa de apel a statuat că o clauză de restituire a unui împrumut în aceeaşi monedă corespunde principiului nominalismului monetar şi nu are valenţele unei clauze abuzive.

Cu privire la soluţia primei instanţe privind adaptarea contractului, instanţa de apel a invocat exemple din jurisprudenţa CJUE şi a statuat că teoria impreviziunii nu se poate aplica contractelor de împrumut iar o eventuală modificare a contractului, similară celei solicitate de reclamant, este posibilă exclusiv pe tărâmul negocierilor dintre părţi, sens în care a invocat Decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale precum şi împrejurarea că dispoziţiile C. civ. anterior de la 1864, sub imperiul căruia s-a încheiat contractul dintre părţi, nu au reglementat teoria impreviziunii contractuale, statuând în final că variaţia cursului valutar nu reprezintă un eveniment viitor ce nu ar putea fi prevăzut pentru a face incidentă teoria impreviziunii contractuale.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs doar reclamantul A., solicitând casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În susţinerea recursului declarat, reclamantul a prezentat istoricul derulării litigiului dintre părţi şi a invocat, ca motive de casare, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6) şi 8) C. proc. civ., apreciind că decizia atacată conţine considerente contradictorii şi a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Subsumat motivului de casare prev. de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii - recurentul a redat o parte din considerentele deciziei, respectiv paragrafele prin care instanţa de apel a statuat că, "dacă s-ar proceda la adaptarea contractului în sensul solicitat de reclamant, s-ar ajunge la o dezechilibrare a acestuia în defavoarea apelantei-pârâte", apreciind că aceste considerente nu fac decât să confirme existenţa unui dezechilibru actual în contract astfel că refuzul adaptării contractului este nejustificat. Astfel, reclamantul a susţinut că, deşi din motivarea instanţei de apel se deduce că în prezent există un dezechilibru contractual în defavoarea reclamantului - consumator, totuşi aceasta a schimbat soluţia primei instanţe care a dispus adaptarea contractului în sensul stabilirii unui curs de schimb de 3,2 RON/franc elveţian pentru restituirea creditului contractat.

În ce priveşte motivul de casare prev. de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. - hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material - reclamantul a apreciat contrară legii concluzia instanţei de apel conform căreia adaptarea contractului nu este posibilă în ipoteza creşterii cursului valutar într-un contract de credit bancar.

În aprecierea reclamantului, această statuare a instanţei de apel nu contravine doar realităţii de fapt, care demonstrează o creştere cu peste 100% la valorii francului elveţian, ci şi Deciziei nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale care a statuat asupra constituţionalităţii Legii nr. 77/2016 ce a fost edictată tocmai datorită acestor dezechilibre contractuale produse de augmentarea exagerată a francului elveţian, lege care a fost ulterior completată cu Legea nr. 52/2020.

Învederând că atât doctrina cât şi jurisprudenţa au subliniat că principiul nominalismului monetar nu este de natură a înlătura aplicarea teoriei impreviziunii în contracte, reclamantul-recurent a redat pasaje din Decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale, prezentând argumente care susţin întrunirea cerinţelor aplicării teoriei impreviziunii contractuale deoarece:

- schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului de credit;

- efectele acestor schimbări nu au fost nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, la momentul încheierii contractului, din moment ce nici pârâta profesionist nu a anticipat această depreciere a leului faţă de francul elveţian, aşa cum a susţinut;

- debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi considerat, în mod rezonabil, că şi-ar fi asumat acest risc;

- debitorul a încercat într-un termen rezonabil şi cu bună credinţă negocierea adaptării contractului, în mod rezonabil şi echitabil.

Recurentul a mai învederat că, în raport de data încheierii contractului de credit, temeiul teoriei impreviziunii îl reprezintă prevederile art. 969 şi art. 970 din C. civ. anterior, precum şi Decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale, învederând că a făcut trimitere la Legea nr. 77/2016 şi cea completatoare nr. 52/2020 doar ca un argument în plus, pentru a consolida aplicarea teoriei impreviziunii în speţa de faţă. Astfel a reiterat că nu a solicitat aplicarea prin analogie a dispoziţiilor Legii nr. 77/2016 aşa cum a fost modificată de Legea nr. 52/2020, ci doar a susţinut că, dacă aceste acte normative instituie o prezumţie de impreviziune în ipoteza unei fluctuaţii a monedei străine care depăşeşte un anumit prag, se cuvine ca instanţa să constate intervenirea unei impreviziuni contractuale şi în privinţa obligaţiei sale de restituire care a devenit şi ea, în timp, excesiv de oneroasă.

Recurentul a subliniat că critica sa principală este îndreptată împotriva statuării instanţei din apel conform căreia teoria impreviziunii contractuale nu se aplică în ipoteza contractelor de împrumut în monedă străină deoarece nicio lege nu interzice aplicarea acestei teorii în detrimentul principiului nominalismului monetar.

Prezentând contextul economic în care a fost încheiat contractul, reclamantul-recurent a reiterat susţinerea conform căreia majoritatea doctrinei şi jurisprudenţa au opinat în sensul că instituţia impreviziunii trebuie aplicată cu prioritate, în detrimentul principiului nominalismului monetar, deoarece ceea ce ar trebui să prevaleze în orice convenţie este echitatea şi buna credinţă precum şi principiul salvgardării unui act juridic.

Recurentul a mai apreciat totodată că această clauză de restituire a împrumutului în aceeaşi valută, a generat un dezechilibru semnificativ incontestabil, întrucât numai debitorul reclamant este ţinut să suporte fluctuaţia de peste 100% a francului elveţian.

Recurentul a dezvoltat critici şi cu privire la soluţia instanţei de apel asupra capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare, redând conţinutul art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi apreciind a fi întrunite toate condiţiile pentru declararea clauzei ca fiind abuzivă. Astfel a susţinut că această clauză nu a fost negociată, ea nu conţine niciun indiciu în legătură cu operaţiunile realizate de bancă în schimbul acestui comision, eventualele servicii prestate fiind nemenţionate.

Combătând statuările instanţei de apel, recurentul-reclamant a apreciat că acest comision de 10.240 CHF a fost perceput pentru un credit ce fusese anterior aprobat şi acordat, deci fără vreo contraprestaţie şi în totală contradicţie cu realitatea contractuală.

Nu în ultimul rând, în legătură cu acest comision de acordare, recurentul a susţinut că respectiva clauză este în dezacord cu prevederile art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 care nu prevedea posibilitatea inserării unui astfel de comision în contractul de credit, apreciind că respectiva clauză este abuzivă şi din perspectiva art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 şi art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992, de vreme ce banca pretinde efectuarea unor prestaţii în schimbul acestui comision, cuantumul lui nu ar trebui să fie influenţat de suma împrumutată, caracterul abuziv derivând din aceea că prestaţia băncii implică o cheltuială standard, aceeaşi pentru orice împrumutat, însă valoarea comisionului este diferită, fiind cu atât mai împovărător cu cât împrumutul este mai mare, făcând trimitere în acest sens la considerente din jurisprudenţa naţională, respectiv decizia civilă nr. 495/26.11.2012 a Curţii de Apel Bucureşti.

O ultimă critică a reclamantului, subsumată tot cazului de casare prev. de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. are în vedere cheltuielile de judecată la care a fost obligat, susţinând că instanţa de apel nu a menţionat ce reprezintă acestea în contextul în care partea adversă a precizat că le va solicita separat. Invocând că eventuale cheltuieli de judecată cu titlu de taxă de timbru oricum nu erau datorate din perspectiva art. 29 lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, însăşi instanţa de apel apreciind că nu se impune timbrarea cererii de apel şi nici recalcularea taxei datorată la prima instanţă, reclamantul a susţinut că dispoziţia instanţei de apel privind obligarea la cheltuieli de judecată vine în contradicţie cu considerentele aceleaşi instanţe. În ipoteza în care taxa a fost plătită fără a fi datorată, reclamantul-recurent a apreciat că soluţia legală era restituirea taxei achitată nedatorat iar nu punerea ei în sarcina părţii adverse, apreciind incident într-o astfel de ipoteză cazul de casare prev. de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., fiind vorba despre o greşită aplicare a legii.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta-intimată D. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefonndat.

Cu privire la criticile legate de clauza privind comisionul de acordare, intimata a apreciat că această clauză nu poate fi considerată a fi abuzivă deoarece acest comision reprezintă contraprestaţia serviciului de analizare a cererii şi a documentaţiei de credit, fiind stabilit în mod clar şi neechivoc, fiind determinat încă de la momentul semnării contractului şi fiind perceput o singură dată, la momentul încheierii contractului, menţionând că în jurisprudenţa naţională s-a reţinut deja că există o contraprestaţie a băncii pentru acest comision chiar dacă nu a fost prevăzută expres în contract, invocând în acest sens o hotărâre a Tribunalului Bucureşti.

Susţinând valabilitatea clauzei, intimata a precizat că aceasta nu este de natură a crea un dezechilibru contractual de vreme ce există servicii bancare prestate în schimbul comisionului perceput, subliniind că acest comision tinde a acoperi costurile bancare generate de acordarea creditului, un astfel de comision fiind permis de art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010.

Intimata a mai precizat că valoarea comisionului a fost stabilită în mod clar şi inteligibil, în sumă fixă comunicată reclamantului, fiind permis de legislaţia în vigoare la momentul semnării contractului.

În ce priveşte criticile legate de soluţia instanţei de apel asupra capătului de cerere având ca obiect adaptarea contractului, intimata a subliniat că reclamantul a avut iniţiativa contractului, tot el a ales produsul bancar pe care l-a apreciat convenabil intereselor sale, contestând validitatea unor clauze după mai bine de 10 ani de la încheierea convenţiei de credit.

Prezentând etapele care au premers semnarea contractului de credit, intimata a subliniat că reclamantul a ales creditarea în franci elveţieni astfel că respectivul contract a conţinut de la început un risc valutar, iar nu banca a instituit principiul nominalismului printr-o clauză contractuală, ci însuşi legiuitorul, prin dispoziţiile art. 1578 din C. civ. anterior, astfel că o eventuală clauză de restituire a împrumutului în aceeaşi monedă nu reprezintă decât o transpunere în contract a normei prevăzută de lege, făcând trimitere în acest sens şi la hotărârea CJUE din 30 aprilie 2014 din cauza C208/1.

Cu privire la riscul valutar, intimata a a susţinut că ambele părţi îşi asumă riscuri la momentul contractării unui credit în valută iar evoluţia cursului valutar nu transformă obligaţiile fireşti asumate în obligaţii dezechilibrate, făcând trimitere la considerente expuse de instanţa supremă într-o decizie de speţă (decizia nr. 1122/2003) şi susţinând că o eventuală adaptare în sensul solicitat de reclamant ar contraveni scopului impreviziunii de echilibrare deoarece ar conduce la dezechilibrarea semnificativă a acestuia în detrimentul băncii.

Cu privire la argumentele recurentului referitoare la efectele Deciziei nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale, intimata a subliniat că teoria impreviziunii nu poate fi aplicată ope legis şi că judecătorul urmează a verifica îndeplinirea condiţiilor impreviziunii urmând a proceda la adaptarea contractului numai în ipoteza debitorilor de bună-credinţă care nu îşi mai pot îndeplini obligaţiile asumate.

În final, în legătură cu problema informării consumatorilor asupra riscului valutar şi asumarea de către aceştia a riscului de depreciere a monedei naţionale, intimata a redat o serie întreagă de pasaje dintr-o altă decizie de speţă a instanţei supreme (decizia civilă nr. 485/2017 a ICCJ, secţia a II-a civilă).

În urma raportului privind admisibilitatea recursului, întocmit şi comunicat părţilor, prin încheierea din 7 martie 2023 recursul a fost declarat admisibil în principiu fixându-se termen pentru dezbaterea acestuia.

Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului:

Cu titlu preliminar, Curtea constată că soluţiile pronunţate de prima instanţă, de respingere a unor capete de cerere formulate de reclamant, au rămas definitive prin neapelarea lor. Reclamantul a atacat cu apel o singură dispoziţie din sentinţa primei instanţe, respectiv cea prin care a fost admisă numai în parte cererea de adaptare a contractului, fiind nemulţumit de faptul că prima instanţă a respins varianta de adaptare propusă prin acţiune, stabilind adaptarea contractului într-o altă modalitate, la un alt curs leu - franc elveţian, decât cel propus prin cererea de chemare în judecată.

Prin urmare, soluţia primei instanţe de respingere a constatării caracterului abuziv al clauzei contractuale prin care s-a stabilit restituirea împrumutului în aceeaşi monedă (franc elveţian), nefiind atacată de reclamant prin apelul promovat, a rămas definitivă şi nu mai poate fi analizată, omisso medio, în recurs.

Această precizare este necesară deoarece, o parte din susţinerile şi argumentele recurentului din cererea de recurs, vizează pretinsul caracter abuziv al acestei clauze, recurentul făcând trimitere la dezechilibrul contractual semnificativ, contrar bunei-credinţe, în raportul său juridic dintre el, în calitate de consumator, şi banca-pârâtă, în calitate de profesionist, aspecte prin care recurentul evocă implicit un pretins caracter abuziv al acestei clauze. Întrucât capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei de restituire a creditului în aceeaşi monedă nu a mai făcut obiect al apelului, aceste motive sunt inadmisibile în recurs inclusiv în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora motivele de nelegalitate prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. Prin urmare, aceste argumente vor fi avute în vedere de către instanţa de recurs, exclusiv la analiza legalităţii soluţiei instanţei de apel asupra cererii de adaptare a contractului, întrucât acest capăt de cerere a rămas în disputa părţilor atât în apel cât şi în recurs.

În ceea ce priveşte soluţia instanţei de apel asupra capătului de cerere având ca obiect aplicarea teoriei impreviziunii şi a adaptării contractului, Înalta Curte constată că nu este fondată critica recurentului întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.- "hotărârea când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Ca o primă observaţie, Înalta Curte reaminteşte că eliminarea unei clauze din contract ca fiind abuzivă şi respectiv adaptarea contractului, prin aplicarea teoriei impreviziunii, sunt două instituţii juridice ce se exclud reciproc. O clauză abuzivă este aceea care nu întruneşte cerinţele de validitate ale unei clauze inserată într-un contract dintre un profesionist şi un consumator, sancţiunea fiind eliminarea ei din contract. În contrast, teoria impreviziunii are vocaţie de a fi aplicată la orice contract, indiferent de calitatea părţilor şi are ca punct de plecare o convenţie cu clauze valide, care nu sunt abuzive, fiind necesară însă o adaptare a contractului datorită unui dezechilibru semnificativ produs între obligaţiile părţilor ca urmare a intervenirii unui eveniment exterior imprevizibil.

Din această perspectivă, examinarea din partea instanţei de apel a acestui capăt de cerere, având ca obiect adaptarea contractului, cu trimiteri la jurisprudenţa CJUE, referitoare la modul de interpretare şi aplicare a principiilor din Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive, sunt străine de chestiunea juridică analizată. Având în vedere însă că nu acestea au fost singurele considerente care au stat la baza soluţiei pronunţate de instanţa de apel asupra acestui capăt de cerere, din această perspectivă, nu se poate considera a fi întrunit cazul de casare invocat, reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea cuprinde numai motive străine de natura cauzei).

De asemenea, statuarea instanţei de apel, în sensul că, prin adaptarea contractului în varianta propusă de reclamant, "s-ar ajunge la o nouă dezechilibrare a contractului, de această dată în defavoarea apelantei-pârâte" nu poate fi considerată o motivare contradictorie. O astfel de atare concluzie s-ar fi putut trage numai dacă, în cadrul aceloraşi considerente, instanţa de apel ar fi negat dezechilibrul contractual produs în defavoarea reclamantului, ca urmare a variaţiei cursului leu - franc elveţian. Or, din lectura considerentelor care sprijină decizia din apel nu rezultă că instanţa de apel ar fi negat existenţa dezechilibrului în detrimentul reclamantului, ci doar statuarea acesteia că reclamantul-împrumutat trebuie să suporte această sarcină împovărătoare provocată de variaţia de curs întrucât, din această perspectivă, teoria impreviziunii nu este aplicabilă.

Este în schimb fondat motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material - cu privire la concluzia instanţei din apel, ce se degajă din considerentele deciziei atacate, conform căreia variaţia cursului valutar nu poate reprezenta, în nicio situaţie, un eveniment ce nu ar fi putut fi prevăzut la data încheierii contractului şi care să poată antrena, în anumite circumstanţe, aplicarea tratamentului juridic pe care îl impune teoria impreviziunii contractuale.

O atare concluzie este contrară legii aşa cum a fost ea interpretată de Curtea Constituţională, prin mai multe decizii în care a fost chemată să statueze asupra unor constituţionalităţii unor norme cuprinse în Legea nr. 77/2016 sau a unor alte acte normative ulterioare ce au modificat această lege.

Fără a reda, la o manieră exhaustivă, toate considerentele Curţii Constituţionale, Înalta Curte face trimitere însă la paragrafele 66 şi 67 din Decizia nr. 731/2019 a Curţii Constituţionale, din lectura cărora rezultă că:

- considerarea diferenţei de curs valutar din cadrul contractului de credit ca intrând în sfera impreviziunii, are un scop legitim, întrucât vizează echilibrarea prestaţiilor părţilor şi restabilirea utilităţii sociale a contractului de credit;

- din perspectiva riscului valutar, determinarea punctului în care justul echilibru între cele două interese concurente se rupe trebuie să valorifice atât o componentă valorică, cât şi una temporală.

- este adevărat că o fluctuaţie majoră de curs valutar a monedei creditului poate constitui o situaţie de impreviziune contractuală, însă ea trebuie să prezinte o situaţie continuă, să aibă o anumită constanţă în timp şi să reflecte o dezechilibrare majoră a prestaţiilor părţilor, cu consecinţa antrenării unei obligaţii mult prea oneroase în sarcina uneia dintre părţile contractante.

Aşa cum rezultă din lectura acestor paragrafe, prin respectiva decizie, Curtea Constituţională a statuat în mod clar şi neechivoc faptul că variaţia majoră de curs valutar a monedei în care a fost contractat creditul, poate constitui o situaţie de impreviziune contractuală. Această decizie vine în completarea considerentelor expuse de Curtea Constituţională într-o decizie anterioară (Decizia nr. 623/2016), prin care Curtea a subliniat că, deşi teoria impreviziunii contractuale nu a fost reglementată expres în C. civ. de la 1864, ea este aplicabilă şi raporturilor juridice născute sub imperiul acestui Cod, în considerarea principiului echităţii şi al bunei-credinţe în executarea obligaţiilor contractuale, ce se degajă din prevederile art. 970 din C. civ. anterior de la 1864.

De lege lata, ţinând cont de evoluţia legislaţiei din prezent, concluzia instanţei de apel, conform căreia variaţia de curs valutar nu ar putea constitui niciodată un temei pentru aplicarea teoriei impreviziunii, este contrară dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 77/2016, aşa cum a fost modificată de Legea nr. 52/2020, care stabilesc mai multe ipoteze în care impreviziunea contractuală este prezumată în raporturile dintre consumatori şi profesionişti, printre care şi ipoteza de la lit. a) ce are în vedere o creştere a valorii monedei în care s-a acordat împrumutul "de peste 52,6% faţă de data încheierii contractului de credit".

Prin urmare, de vreme ce legislaţia anterioară, în vigoare la data încheierii contractului, nu interzicea expres aplicarea teoriei impreviziunii contractelor de împrumut într-o monedă străină, iar Curtea Constituţională, interpretând această legislaţie, a statuat că fluctuaţia de curs valutar poate constitui, în anumite condiţii, o situaţie de impreviziune contractuală, iar de lege lata, există reglementate inclusiv prezumţii legale absolute de impreviziune contractuală fundamentate tocmai pe fluctuaţie majoră a cursului valutar, Înalta Curte conchide prin a constata că acea concluzie a instanţei de apel, conform căreia variaţia de curs valutar nu ar putea constitui, în nicio situaţie, un temei pentru aplicarea teoriei impreviziunii contractuale cu consecinţa adaptării corespunzătoare a contractului, este contrară legii, aspect ce impune casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor declarate în legătură cu modul de soluţionare a acestui capăt de cerere având ca obiect adaptarea contractului de credit.

Ţinând cont de faptul că recursul provoacă exclusiv o examinare în legalitate a deciziei instanţei de apel, Înalta Curte nu găseşte fondate criticile recurentului-reclamant subsumate pct. 3 din cererea de recurs, referitoare la caracterul pretins abuziv al clauzei privind comisionul de acordare.

Recurentul însuşi a omis a indica cărui motiv de casare, dintre cele enumerate la art. 488 C. proc. civ. îşi încadrează aceste critici însă, având în vedere faptul că, în susţinerea argumentelor a invocat mai multe texte de lege, pretins aplicate greşit sau pretins ignorate de către instanţa de apel, Înalta Curte va examina aceste critici din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Nu pot fi primite alegaţiile referitoare la lipsa unei contraprestaţii a băncii, în schimbul comisionului de acordare a împrumutului perceput. Existenţa în concret a unei contraprestaţii reprezintă un aspect de fapt ce a fost stabilit a fi existat de către instanţa de apel, chiar în absenţa menţionării exprese a acesteia în contractul de credit, statuare care este în acord cu dezlegările date inclusiv de CJUE în cauza Cauza C-621/17 - Gyula Kiss/CIB Bank, conform cărora lipsa detalierii scopului perceperii comisioanelor, respectiv lipsa indicării contraprestaţiilor băncii nu creează automat un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului, iar cuantumul comisionului nu constituie un element în funcţie de care se apreciază dezechilibrul semnificativ în detrimentul consumatorului.

Faptul că instanţa de apel a apreciat asupra caracterului valid al clauzei privind comisionul de acordare, defăimată ca fiind abuzivă, subliniind că, de vreme ce cuantumul comisionului de acordare a fost determinat în sumă fixă şi a fost cunoscut de reclamant la data încheierii contractului, clauza nu poate fi considerată abuzivă, reprezintă un aspect de apreciere şi de temeinicie a hotărârii atacate iar nu de nelegalitate astfel că nu poate face obiectul analizei în recurs, date fiind limitele nedevolutive ale acestei căi extraordinare de atac.

Sunt neavenite criticile recurentului fundamentate pe ignorarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010, de vreme ce acest act normativ a fost edictat abia în anul 2010, după încheierea contractului de credit în anul 2007 iar normele sale nu pot fi aplicate retroactiv pentru analizarea validităţii ori a caracterului abuziv al unor clauze din acest contract, la data încheierii convenţiei de credit neexistând vreo dispoziţie legală care să interzică inserarea unei clauze privind un comision de acordare în cadrul contractelor de credit bancar.

Este nefondată şi critica generică formulată de reclamant, cu referire la dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 şi art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992, care toate oferă, într-o manieră similară, aceeaşi definiţie a clauzei abuzive. Reclamantul-recurent a susţinut, cu trimitere la aceste dispoziţii legale, că pretinsul caracter abuziv al clauzei privind comisionul de acordare ar rezulta din cuantumul său ridicat, determinat prin raportarea la valoarea sumei împrumutate. Din lectura textelor de lege invocate de recurent nu rezultă însă, nici expres şi nici implicit, că un astfel de mod de determinare a comisionului de acordare generează în mod nemijlocit caracterul abuziv al clauzei, Prin urmare, în absenţa unei dispoziţii legale exprese de interdicţie a determinării comisionului de acordare prin raportare la valoarea creditului, concluzia instanţei de apel, conform căreia această determinare a comisionului este validă, câtă vreme cuantumul exact al comisionului a fost comunicat reclamantului şi inserat în contract, fiind acceptat şi achitat de acesta, iar clauza privind comisionul de acordare nu este una abuzivă, reprezintă un aspect de apreciere şi de temeinicie, care nu poate fi cenzurat pe calea recursului.

Este însă fondată critica reclamantului-recurent referitoare la modul de soluţionare de către instanţa de apel a capătului accesoriu de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată, critica astfel formulată fiind încadrabilă în cazul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

Astfel, Înalta Curte reaminteşte că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. hotărârea pronunţată trebuie să cuprindă, în cadrul considerentelor, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, inclusiv motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În contrast cu aceste exigenţe procedurale, aşa cum rezultă din lectura deciziei atacate, în privinţa capătului de cerere accesoriu formulată de pârâta-apelantă, de acordare a cheltuielilor de judecată, cerere susţinută oral conform menţiunilor inserate în practicaua deciziei din apel, motivarea acordării cheltuielilor de judecată lipseşte, existând un singur paragraf care reproduce, la timpul viitor, soluţia din dispozitiv, cu trimitere generică la dispoziţiile art. 453 C. proc. civ. Nu se poate stabili din lectura considerentelor nici ce reprezintă aceste cheltuieli de judecată şi nici care au fost probele prin care au fost dovedite, soluţia fiind în realitate nemotivată, aspect ce impune casarea deciziei sub acest aspect.

Având în vedere aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte va face aplicarea art. 496 alin. (2) şi art. 497 C. proc. civ. şi va admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 694/2021 din 15 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă urmând a casa în parte decizia recurată şi a trimite cauza spre o nouă judecată a apelului declarat de intimata D. S.A. (fosta C.) împotriva sentinţei nr. 76 din 17 iunie 2021, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă, exclusiv cu privire la soluţia pronunţată de prima instanţă asupra cererii de adaptare a contractului de credit prin aplicarea teoriei impreviziunii contractuale şi cu privire la cererea accesorie a pârâtei-intimate, de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată în apel.

Totodată, urmare a considerentelor mai sus expuse, constatând o parte din soluţiile instanţei de apel nu au fost atacate, iar o parte din soluţii inserate în aceeaşi decizie din apel au fost găsite a fi legale, motivele de recurs fiind apreciate a fi nefondate, Înalta Curte va menţine dispoziţia din decizia atacată privitoare la respingerea apelului pârâtei împotriva încheierii de şedinţă din 8 iunie 2021 a primei instanţe, precum şi dispoziţiile de respingere a cererilor reclamantului de constatare a caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzei privind comisionului de acordare credit şi cererii de restituirea a sumei cu dobânda aferentă, soluţii pronunţate de instanţa de apel consecutiv admiterii apelului pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 694/2021 din 15 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată a apelului declarat de intimata D. S.A. (fosta C.) împotriva sentinţei nr. 76 din 17 iunie 2021, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 09 mai 2023.