Coexistence of statutory late-payment penalties and legal interest in civil liability insurance claims

Şedinţa publică din data de 9 mai 2023

Asupra recursului civil de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secţia a II-a civilă la data de 14 mai 2018, sub dosar nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B.. Voluntari şi a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 2.393,61 euro sau echivalentul în RON la data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru autoturismul marca x cu nr. de înmatriculare x, distrus în urma accidentului rutier; suma de 7.198,35 RON, reprezentând daune materiale, suma de 200.000 euro sau echivalentul în RON la data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri morale pretinse pentru suferinţa fizică şi psihică; dobânda legală calculată pentru sumele dispuse prin hotărâre judecătorească, de la data introducerii acţiunii şi până la achitarea efectivă a acestora şi cheltuielile de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 136/1995 a asigurărilor, Norma ASF nr. 23/2014, art. 1535, art. 1349, art. 1357, art. 1381, art. 1385-1387, art. 1388, art. 1391, art. 2223-2226 C. civ.

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secţia a II-a civilă la data de 28 septembrie 2018, sub dosar nr. x/2018, reclamanta C. a chemat în judecată pe pârâta B. Voluntari şi a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 6.803,04 RON, cu titlu de despăgubiri materiale ocazionate de costurile necesare îngrijirii medicale; obligarea pârâtei la plata sumei de 750.000 RON, cu titlu de despăgubire reprezentând daune morale ca urmare a vătămărilor corporale produse în accidentul rutier; obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2%/zi aferente daunelor materiale şi morale calculate începând cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, conform art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 şi a cheltuielilor de judecată.

În şedinţa din 22 ianuarie 2019, instanţa a dispus conexarea dosarului nr. x/2018 la dosarul nr. x/2018 .

Prin cererea înregistrată la dosar nr. x/2018, pârâta B. Voluntari a solicitat introducerea în cauză a Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România ca Organism de Plată a Despăgubirilor - Direcţia Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii Bucureşti, în temeiul art. 78 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 263 din 13 aprilie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Arad, secţia a II-a civilă a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei B. şi, pe cale de consecinţă, a obligat pârâta să plătească reclamantului:

- suma de 2.480,43 RON cu titlu de daune materiale;

- 100.000 RON cu titlu de daune morale;

- 3.630 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale de la data introducerii acţiunii şi până la plata efectivă.

Totodată, prin aceeaşi hotărâre, Tribunalul Arad a admis în parte acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamanta C. împotriva pârâtei B. şi a obligat pârâta să plătească reclamantei:

- suma de 9.258,11 RON cu titlu de daune materiale;

- 110.916 RON cu titlu de daune morale;

- 4.935 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2%/zi, începând de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.

A respins cererea formulată de pârâta B. pentru introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România, ca Organism de Plată a Despăgubirilor - Direcţia Fondul de Protecţia Victimelor Străzii.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apeluri principale reclamanţii A. şi C., înregistrate la data de 30 iunie 2021 pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Împotriva aceleiaşi sentinţe a formulat apel incident şi pârâta B.

Prin apelul declarat, apelantul-reclamant A. a solicitat schimbarea sentinţei primei instanţe, în sensul admiterii acţiunii introductive în integralitatea ei, cu cheltuieli de judecată efectuate în ambele faze procesuale.

Prin apelul declarat, reclamanta C. a solicitat schimbarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii cererii astfel cum a fost aceasta precizată, iar pe cale de consecinţă obligarea pârâtei la plata sumei de 9.790,66 RON, cu titlu de pretenţii reprezentând despăgubiri materiale ocazionate de costurile necesare îngrijirii medicale (suma de 532,55 RON - diferenţa de la suma acordată în valoare de 9.258,11 RON până la suma solicitată de 9.790,66 RON); - plata sumei de 2.500.000 RON cu titlu de pretenţii reprezentând daune-morale ca urmare a vătămărilor corporale produse în accident (suma de 2.389.084 RON - diferenţa de la suma acordată în valoare de 110.916 RON până la suma solicitată de 2.500.000 RON); obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi aferente daunelor materiale şi morale calculate începând cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 9.870 RON, astfel cum au fost ocazionate cu acest proces, constând în onorariu de avocat, onorariu de expert asistent în specialitatea autovehicule şi onorariu de expert asistent în specialitatea medicină legală, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv cele ocazionate cu apelul, reprezentând onorariu avocaţial.

Împotriva aceleiaşi sentinţe a formulat apel incident pârâta B. S.A. prin care a solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul obligării asigurătorului la plata despăgubirii acordate reclamantei C., strict pentru prejudiciul cauzat de defunctul D., nu şi cel cauzat de reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 550/A din 19 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, instanţa a admis apelurile declarate de reclamanţii A. şi C., precum şi apelul incident declarat de către pârâta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 263 din 13 aprilie 2021, pronunţată de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2018, având ca obiect pretenţii.

A schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că:

- a majorat cuantumul daunelor materiale cuvenite reclamantului A. de la 2.480,3 de RON, la suma de 11.529,8 RON;

- a majorat cuantumul daunelor-morale cuvenite reclamantului A., de la suma de 100.000 de RON, la echivalentul în RON la data plăţii a sumei de 80.000 de euro;

- a admis capătul accesoriu de cerere privind dobânda legală şi a obligat pârâta să plătească reclamantului A. dobânda legală la sumele mai sus individualizate, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată, 14 mai 2018, şi până la achitarea efectivă a acestora;

- a redus cuantumul daunelor materiale cuvenite reclamantei C. de la 9.258,11 RON, la 7.808,50 RON;

- a majorat cuantumul daunelor-morale cuvenite reclamantei C., de la suma de 110.916 de RON, la echivalentul în RON la data plăţii a sumei de 80.000 de euro;

- a admis în parte capătul accesoriu de cerere privind penalităţile de întârziere şi a obligat pârâta să plătească reclamantei penalităţi în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti şi până la plata efectivă a sumelor mai sus individualizate;

- a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate referitoare la respingerea cererii formulată de pârâta B. împotriva Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâta B., înregistrat la data de 31 ianuarie 2022 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Relativ la obligarea recurentei la plata dobânzilor legale către reclamantul A., de la data de 14 mai 2018 până la data plăţii efective invocă faptul că decizia a fost pronunţată cu aplicarea greşită a art. 1385, art. 1523 coroborat cu art. 1535 şi art. 2207 C. civ. şi cu încălcarea art. 1, art. 38 şi art. 50 din Norma ASF nr. 23/2014, coroborat cu RIL nr. 1/2016.

Recurenta arată că răspunderea asigurătorului este una contractuală, iar potrivit legii speciale, acesta poate fi obligat doar la plata penalităţilor de întârziere, nu la plata dobânzii legale, care este străină normei speciale.

Apreciază că înlăturarea de la aplicare a legii generale ori de câte ori există o dispoziţie specială într-o materie dată nu trebuie să fie expresă, fiind de la sine înţeleasă, întrucât este consecinţa directă a principiului specialia generalibus derogant.

În continuare, se evocă decizia nr. 1875 din 23 septembrie 2015, pronunţată în recurs de secţia a II-a Civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dintr-un alt punct de vedere, susţine că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ. prin faptul că a reţinut că recurenta este de drept pusă în întârziere.

Arată că, din conţinutul art. 34 din Norma ASF nr. 23/2014 rezultă că asiguratul este obligat să înştiinţeze asigurătorul despre producerea evenimentului rutier. Astfel, se presupune, în mod normal, că recurenta se află în imposibilitate de a afla despre existenţa şi producerea prejudiciului la momentul producerii evenimentului rutier. Prin urmare, apreciază că nu se poate considera că asigurătorul este pus de drept în întârziere iar dispoziţiile art. 1523 alin. (2) lit. e) se aplică numai făptuitorului.

Cum asigurătorul se subrogă în obligaţiile asiguratului numai în limitele stabilite de legea specială, apreciază că instanţa de apel a aplicat greşit art. 1385 coroborat cu art. 1535 C. civ.

Relativ la obligarea recurentei la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, din a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii către reclamanta C., recurenta susţine că decizia a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 37 şi art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 şi a art. 14 C. civ.

Pentru început, arată că reclamanta a solicitat obligarea asigurătorului la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de la data rămânerii definitive a hotărârii, până la data plăţii, iar recurenta a solicitat respingerea acestui petit având în vedere că a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 37 din Norma ASF, în sensul ca a formulat o ofertă în termen de 3 luni, prin urmare nu este în culpă.

Arată că, din starea de fapt necontestată nici de reclamantă, asigurătorul şi-a îndeplinit obligaţia prevăzuta de norma specială şi a formulat oferta în termen de 3 luni.

În acest context, instanţa de apel a aplicat greşit art. 14 C. civ., art. 37 şi art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, sancţionând recurenta prin obligarea la plata penalităţilor de întârziere, fără existenţa unei fapte imputabile.

La 14 februarie 2022, a fost depusă precizarea privind dezacordul ca, în situaţia în care recursul va fi admis în principiu, să fie soluţionat de completul de filtru, în condiţiile prevăzute de art. 493 din C. proc. civ.

Recursul a fost comunicat intimaţilor-reclamanţi la 08.02.2022 .

La 14 februarie 2022, în termen legal, intimata-reclamantă C. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepţiei nulităţii recursului, fără a arăta în ce temei invocă această excepţie, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Intimata a precizat că, în situaţia în care recursul va fi admis în principiu, este de acord ca recursul să fie soluţionat de completul de filtru, în condiţiile prevăzute de art. 493 din C. proc. civ.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 23 februarie 2022, care nu a depus răspuns la întâmpinare.

La 24 februarie 2022, intimatul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, în calitate de Organism de Plată, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la data de 4 martie 2022, care nu a depus răspuns la întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părţilor.

În condiţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., prin încheierea din 7 martie 2023 s-a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata C.. S-a admis în principiu recursul şi s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac în reformare, cu citarea părţilor.

Recursul de faţă este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Sub un prim aspect, se invocă încălcarea normelor de drept material în soluţionarea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare, de la data introducerii cererii de chemare în judecată, către reclamantul A., critică subscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În esenţă, se susţine că răspunderea asiguratorului de răspundere civilă auto este una contractuală, care poate fi antrenată doar în condiţiile Legii speciale, respectiv a Legii nr. 136/1995 şi a Normei ASF nr. 38/2014. Or, potrivit art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, asiguratorul care nu îşi îndeplineşte obligaţia de a formula oferta sau de achita despăgubirile stabilite pe cale amiabilă sau prin hotărâre judecătorească nu poate fi obligat decât la plata penalităţilor de întârziere prevăzute de legea specială nu şi la plata dobânzii legale. Altfel spus, este înlăturată de la aplicare norma generală ori de câte ori există o lege specială într-o anumită materie.

De asemenea, se susţine că în mod greşit au fost aplicate prevederile art. 1385 colaborate cu dispoziţiile art. 1535 C. civ., precum şi prevederile art. 1532 alin. (2) lit. e) C. civ.. Asiguratorul nu poate fi de drept în întârziere, de la data săvârşirii faptei ilicite, textul de lege fiind aplicabil doar faţă de făptuitor, pentru plata despăgubiri. Asiguratorul poate să îşi îndeplinească obligaţiile doar în condiţiile în care producerea evenimentului rutier îi este adusă la cunoştinţă de către asigurat sau de către persoana prejudiciată.

Instanţa de recurs reţine că, în speţă, sunt aplicabile prevederile Legii nr. 136/1995, întrucât contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă, în temeiul căruia pârâta-recurentă este chemată să răspundă în prezenta cauză, a fost perfectat la data de 25 februarie 2016. Astfel, potrivit dispoziţiilor tranzitorii cuprinse în art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2016 (act normativ, la rândul său, abrogat urmare intrării în vigoare a Legii nr. 132/2017) actele şi faptele juridice încheiate sau, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a acestei ordonanţe de urgentă (19 septembrie 2016), rămân supuse legii vechi. În egală măsură, sunt incidente prevederile Normei A.S.F. nr. 23/2014, potrivit art. 38 alin. (6) din O.U.G. nr. 54/2016.

Conform art. 49 şi art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, prin contractul de asigurare, asiguratorul se obligă să acorde despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, în limitele stabilite, în adevăr, de legea specială.

Cum riscul asigurat printr-un astfel de contract este însăşi răspunderea civilă delictuală a asiguratului faţă de terţele persoane păgubite prin accidente de vehicule, este evident că întinderea despăgubirii se stabileşte potrivit normelor şi principiilor C. civ., în limitele şi condiţiile prevăzute, în adevăr, de legea specială.

De altfel, însăşi legea specială face trimitere la prevederile dreptului comun, respectiv la C. civ. (art. 691 din Legea nr. 136/1995).

În acest context, în mod eronat susţine recurenta că, atâta vreme cât legea specială prevede o sancţiune specială pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor ce incumbă asiguratorului, anume perceperea de penalităţi de întârziere prevăzute de art. 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, acesta nu poate fi obligat la plata dobânzii legale penalizatoare prevăzută de dreptul comun.

Prin prevederile art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 se sancţionează cu plata de penalităţi de întârziere, de 0,2% pe zi, aferente despăgubirii cuvenite sau diferenţei neachitate, fie neîndeplinirea de către asigurator a unor obligaţii de a face (de a formula o ofertă de despăgubire justificată sau de a-i notifica părţii prejudiciate motivele respingerii cererii, în termenul defipt de lege, conform art. 37 alin. (1) din Normă), fie neîndeplinirea unor obligaţii de a da, respectiv de a plăti despăgubirea stabilită pe cale amiabilă sau prin hotărâre judecătorească (art. 36 alin. (4) din Normă). Este vorba, prin urmare, de daune-interese moratorii evaluate de legiuitor pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă de către asigurator a unor obligaţii legale (de altfel, şi contractuale, în măsura în care contractul perfectat de asigurator cu propriul asigurat are un conţinut legal, predeterminat).

În schimb, dobânzile legale penalizatoare, acordate de instanţa de apel reclamantului A., de la data introducerii cererii de chemare în judecată, nu sunt destinate să sancţioneze asiguratorul pentru neîndeplinirea vreuneia din obligaţiile prevăzute de lege în sarcina sa. Dimpotrivă, acestea se subscriu noţiunii de despăgubire pe care asiguratorul de răspundere civilă este obligat să o plătească terţei persoane prejudiciate, pentru repararea integrală a prejudiciului cauzat acesteia prin fapta culpabilă a asiguratului.

Cum asiguratorul trebuie să repare prejudiciul înregistrat de victima accidentului în integralitatea sa, despăgubirea acordată trebuie să cuprindă, potrivit art. 1531 alin. (2) C. civ., atât pierderea efectiv suferită, cât şi beneficiul nerealizat. Or, art. 1535 alin. (1) C. civ. instituie prezumţia că ori de câte ori un creditor a fost lipsit de folosinţa sumei de bani datorată de debitor, el a suferit un prejudiciu, prevăzând expres că creditorul nu trebuie să dovedească prejudiciul cauzat prin executarea cu întârziere.

În cazul unei fapte ilicite extracontractuale, dreptul la repararea prejudiciului se naşte chiar din ziua cauzării acestuia, deşi acest drept nu poate fi valorificat imediat, în condiţiile art. 1381 C. civ. raportat la art. 1523 alin. (1) lit. e) C. civ.

În consecinţă, penalităţile instituite de art. 38 din Norma ASF şi dobânda legală penalizatoare, chiar dacă sunt aferente sumei datorate cu titlul de despăgubire de către asigurator, au regim juridic şi finalităţi diferite, astfel că textele de lege care le instituie nu se află în raportul pretins de recurentă, de normă specială care derogă de la norma generală.

Faţă de cele mai sus arătate va respinge criticile acesteia, privind greşita aplicare a prevederilor art. 1385, art. 1535 şi art. 1523 alin. (1) lit. e) C. civ. şi a dispoziţiilor cuprinse în Norma ASF nr. 23/2014, arătate în precedentele considerente.

Referitor la încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 37 şi art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, precum şi a prevederilor art. 14 din C. civ., prin obligarea pârâtei la plata de penalităţi de întârziere, în cuantum de 0,2% pe zi, din a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii, critică subscrisă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reţine următoarele:

Potrivit recurentei, atâta vreme cât a formulat o ofertă de despăgubire, în termen de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către persoana prejudiciată C., asiguratorului nu îi poate fi aplicată sancţiunea prevăzută de art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

Instanţa constată însă că, prin art. 38 din Normă, se sancţionează cu plata de penalităţi de întârziere nu numai neexecutarea obligaţiilor asiguratorului de a proceda la stabilirea pe cale amiabilă a despăgubirilor, în condiţiile art. 37 alin. (1) - (3), ci şi neplata în termen de 10 zile a despăgubirii, stabilită fie prin acordul părţilor, fie prin hotărâre judecătorească.

Aşa cum rezultă în mod explicit din textul normativ în discuţie (art. 38), acesta face trimitere la îndeplinirea tuturor obligaţiilor în termenele prevăzute de art. 37. Din moment ce nu exclude de la aplicarea sancţiunii niciuna din ipotezele de neexecutare statuate în articolul precedent, este evident că se aplică şi în cazul prevăzut de alin. (4) teza finală, "Despăgubirea se plăteşte de către asiguratorul RCA în maxim 10 zile […] de la data la care […] a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească".

De altfel, de vreme ce textul normativ în discuţie îşi propune instituirea unor sancţiuni pentru neîndeplinirea la scadenţă sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor prevăzute de lege în sarcina asiguratorului, ar fi ilogic să excludă de la aplicarea acestui mecanism eficient şi sistematic pentru protejarea victimelor accidentelor auto chiar neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Aceasta în condiţiile în care recurenta asigurator poate preveni aplicarea sancţiunii prin însăşi conformarea sa de bunăvoie, în termenul stabilit de lege, la o obligaţie statuată prin titlu executoriu.

Faţă de cele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge prezentul recurs, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 550/A din 19 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 9 mai 2023.